Ascultă-mă fiule şi lasă-mă să îţi vorbesc prin şoapte în timp ce tu dormi, iar eu te privesc ca pe un înger. Prefer să îţi vorbesc prin gânduri şi vibraţii mai mult decât prin cuvinte. Prefer să îţi transmit doar iubire în locul mustrărilor mele. Dar nu pot face asta când tu eşti în stare de veghe, căci nu ai destulă răbdare ca să m-asculţi, iar eu nu am destul tact ca să mă fac înţeles. Aşa că m-am strecurat lângă tine, în timp ce tu dormi şi visezi, contemplând poate locul de unde cu puţin timp în urmă tu ai plecat, hotărându-te să faci un mic popas printre oameni. Noi, cei maturi am uitat de unde venim, dar tu copile, încă nu ai uitat. Aşa că rabdă-ne pe noi cei ce uneori nu mai avem răbdare nici cu noi înşine. Suportă-ne aşa cum suntem, cu toate toanele şi egoismul din noi.
Iată la ce mă gândeam, copile. Am fost de multe ori supărat pe tine, dar toate aceste supărări au fost gratuite şi nejustificate. Te-am certat de multe ori, la fel de gratuit, la fel de nejustificat. Am ţipat plin de nervi, atunci când nervii s-au revărsat pe afară şi au ieşit din matca lor. Dar mă întreb iarăşi şi iarăşi, oare tu însuţi ce vină ai putea avea? Ce vină ai putea avea când viaţa în tine erupe de bucurie? Ce vină ai putea avea tu, care eşti tot doar iubire? Ce vină ai putea avea când tu predai gratis lecţii de viaţă tuturor, dar noi cei absorbiţi după cele fugitive ale vieţii, nu le putem pricepe? Ce vină ai putea avea când tu emani doar lumină în jur, iar noi ne lăsăm seduşi de bunăvoie doar de întunericul patimilor din noi? Spune-mi copile, ce vină ai putea avea?
Te condamnam în absurditatea mea că te mişti prea încet înainte de a pleca la grădiniţă. Pentru că seara îţi aruncai hainele pe unde apucai, iar dimineaţa nu le mai găseai. Pentru că te jucai cu apa în loc să te speli aşa cum doream eu. Pentru că spuneai „nu” atunci când eu vroiam să spui „da”. Pentru că te foiai de colo-colo, în timp ce eu doream să stai doar într-un singur loc. Pentru că erai prea năzdrăvan şi mă distrăgeai de la lucrurile mele mult prea „serioase”. Pentru că în timp ce mâncai, erai absorbit de cu totul alte lucruri. Pentru că vărsai băutura sau înfulecai mâncarea în neastâmpărarea ta. Pentru că eu doream ca lucrurile să meargă în felul meu, iar tu nu îţi doreai decât ca totul să meargă în felul tău.
Te forţam să te scoli dimineaţa atunci când noaptea încă se îngemâna cu ziua şi asta doar pentru a nu întârzia la veşnica grădiniţă care se dovedea mereu mult prea conservatoare pentru tine. De multe ori nu aveai chef de a merge acolo, dar acceptai într-un final mai mult pentru noi decât pentru tine. Iar în timp ce ieşeam şi te lăsam, tu mă priveai şi îmi zâmbeai, eu mă încruntam şi te atenţionam: „să fi cuminte, să fi cuminte...”
Aş fi vrut ca jucăriile tale să rămână pururea întregi şi totul să rămână acolo unde îi era locul. Dar tu ştiai câtă nevoie aveam de lecţia răbdării şi a compasiunii. Tu ştiai câtă nevoie aveam de a învăţa să dărui şi să mă dărui fără a aştepta nimic în schimb, nici măcar un gest, nici măcar un cuvânt, nici măcar o mulţumire. M-ai învăţat toate astea, deşi nu a fost deloc uşor pentru mine, căci eu vroiam mereu doar să controlez totul. Vroiam permanent să am doar ultimul cuvânt. Tu m-ai învăţat copile, să renunţ la egoismul din mine şi să las viaţa să curgă simplu, curat şi firesc. M-ai învăţat care sunt lucrurile cu adevărat importante în viaţă, exact cele contrare pe care eu puneam preţ. M-ai învăţat atâtea lecţii la care eram un veşnic repetent, iar fără tine, cu siguranţă nici acum nu le-aş fi învăţat.
Îţi aminteşti tu copile, cum îmi veneai în întâmpinare, mereu vesel, mereu fericit doar pentru simplu fapt că exişti, doar pentru simplu fapt că exist? Cum te lipeai de mine, cum mă lipeam de tine, cum veneai şi îţi încolăceai tu mânuţele în jurul meu, încât şi acum mă întreb cum de încă nu m-am topit de atâta iubire? Tu veneai, îmi căutai privirea, îmi sărutai ochii şi îmi înlăturai orice rezistenţă, orice eschivare. Tu îmi dădeai tot altruismul din tine, iar eu mă lepădam câte puţin de egoistul din mine. Tu îmi aduceai ofranda purităţii tale, iar în mine se dizolvau tabieturile şi obiceiurile care mă ţineau ca prins într-o cursă. Îţi ceream mult prea mult, când eu îţi ofeream mult prea puţin...
Şi era atâta curăţie în ochii tăi nevinovaţi, atâta frumuseţe în sufletul tău neîntinat. Ştiu, dacă ai fi treaz m-ai întreba poate de ce vorbesc la trecut, de ce sunt trist acum când te privesc? E adevărat copile, toate acestea sunt vii în mine şi toate sunt la prezent, fiul meu. Nu sunt trist, ci doar nostalgic la felul cum am reacţionat cândva, când nu înţelegeam natura ta. Ştiu, e o ispăşire palidă aceasta. Nu ai înţelege aceste cuvinte cu mintea ta, dar sigur poţi simţi chiar şi acum când dormi, ce îţi transmit eu cu inima mea.
Spune-mi copile, de ce noi cei maturi cu mintea, dar total imaturi cu inima, vedem viaţa asta atât de încrâncenat în falsitatea noastră? Ce a fost în noi şi ce am pierdut de numai putem vedea puritatea vieţii, de ce nu mai simţim puritatea, de ce nu mai generăm doar gânduri pure? De ce nu mai vedem frumosul în noi, de ce nu mai vedem frumosul în oameni?
Iubirea nu are nevoie de cuvinte şi nici de declaraţii puerile. Dar uneori, sufletul se umple şi nu mai poate suporta acest şuvoi de sentimente care se vor scoase la lumină. Aşadar, vino acum copile, primeşte aceste simple cuvinte şi nu mă judeca prea aspru, ci dacă ai putea, dă-mi doar iertarea ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu