Necazurile închipuite din mintea noastră

Necazurile închipuite sunt fantasme, dar efectul lor nociv asupra noastră este unul real. Pentru că mintea noastră nu prea ştie de glumă, cu ce o hrăneşti, cu aceea vei fi servit. Hrăneşte-ţi mintea cu o minciună şi vei vedea că într-un timp oarecare, ea va deveni un adevăr pentru tine. Hrăneşte-o cu negativitate şi ea îţi va cere permanent negativitate. Hrăneşte-o cu falsitate şi mintea va face din tine falsitatea întruchipată. Hrăneşte-o cu superficialitate şi aceasta îţi va deveni o a doua ta natură. Hrăneşte-o cu frică şi frica îţi va deveni călău. Hrăneşte-o cu suspiciuni şi gelozia se va insinua în tine ca un hoţ. Hrăneşte-o cu tot felul de dependenţe fizice, psihice sau imaginare şi ele îţi vor deveni stăpâni despotici. Hrăneşte-o cu multă grijă şi grija lumească te va măcina oriunde te vei afla, şi în lume şi pe vârf de munte.

Oamenii încă mai cred chiar şi acum, că se află aici într-o lume suferindă şi într-un trup suferind. Încă mai cred că au nevoie de nu ştiu ce „drept divin” ca să se simtă bine. Încă mai cred că au nevoie de ceva exterior pentru a se simţi bine interior. Încă mai cred în tradiţia babelor şi în „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Încă mai cred că dacă vor ajunge la nu ştiu ce mormânt venerat, viaţa li se va îmbunătăţi cât ai bate din palme, fără nici un eforz conştient. Încă mai cred că obiectul santificat pe care-l poartă la gât sau la mână ca pe un fetiş, îi va proteja de „forţele malefice” care n-au altă treabă de făcut decât să-şi bată joc de prostia omului care vrea cu orice preţ să îşi dea afară puterea din el. Oamenii încă mai cred asta. De ce? Pentru că au nevoie cu disperare de idolatrie. Iar într-o lume idolatră, susţinerea interioară e ca şi inexistentă. Dacă ţi-ai pierdut „ansa” oare cum vei mai măsura energetic pe unul sau altul? Dacă ţi-ai rătăcit cristalul, oare ţi-ai rătăcit şi puterea din tine odată cu el? Dacă ţi-ai pierdut cruciuliţa sau metania de la mână oare cum te vei mai proteja? Unde vei mai găsi susţinere fără toate acestea? Când vei pleca de aici, oare îţi vei lua aceste simple fetişuri cu tine în lumea de dincolo? Cât oare vor mai valora ele atunci?

Când discernământul nu e prezent, se insinuează pe nesimţite necazurile închipuite. Paradoxul e că nici măcar nu realizezi că toate aceste „suferinţe” sunt doar închipuiri care se rotesc la nesfârşit în mintea ta, ca un carusel a cărui motor e generat de gândurile negative care vin şi tot vin. Ţi se pare firesc să trăieşti în nefiresc. Ţi se pare normal să fi plângăciosul de serviciu, care se lasă „trăit” de propria sa viaţă. Ţi se pare prea greu şi chiar imposibil să faci o schimbare. Mediul te trage în jos, iar tu te laşi inevitabil tras în jos, pentru că nu ai destulă susţinere interioară pentru a rămâne strălucind în mocirla negativităţii care-i seduce atât de mult pe cei din jur.

Pentru a nu mai primi negativitate din jur, ai nevoie de un „switch”, de o schimbare în propria conştiinţă. Majoritatea ajung să facă această schimbare majoră doar atunci când lucrurile se agravează atât de mult în realitatea lor, încât ajung să îşi spună cu năduf: „nu mai pot”!
Ştiu că par cuvinte mari, dar asta pentru că nu ne-am obişnuit încă să ne trăim viaţa, ci mai mult ne lăsăm trăiţi de către ea. Nu suntem obişnuiţi cu acest fel de mentalitate, ci ne-am obişnuit poate prea mult cu batjocura şi luarea în râs a noastră şi a celorlalţi.
E adevărat, acum cu greu mai găseşti oameni care să te susţină fără nici un fel de interes la mijloc, să te încurajeze, să te îndemne să rămâi puternic, orice ţi s-ar întâmpla. Majoritatea preferă să plângă pe umărul celorlalţi pentru că aceştia acceptă să le plângă de milă trăind de fapt şi ei pe acelaşi flux al necazurilor închipuite. Iar cu cât sunt mai mulţi plângăcioşi în peisaj, cu atât suferinţa pare mai dulce.

Dacă nu ai nici un om în jurul tău care să fie de partea ta, acordă-ţi şansa de a fi tu însuţi propriul tău far călăuzitor. Călăuzindu-te pe tine cu discernământ, îi vei putea susţine necondiţionat şi pe cei prezenţi în realitatea ta, care la rândul lor au nevoie de susţinere. Nu îţi ascunde lumina sub obroc, ci împărtăşeşte-o tuturor. Dacă vreodată îţi va mulţumi careva, dacă vreodată vei primi un feedback pozitiv din partea cuiva, nici nu mai contează, aceasta nu mai e treaba ta. Tu, cel care îţi menţii flacăra interioară, nu vei avea niciodată nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Căci dăruind vei dobândi. Dăruind negativitate, vei dobândi doar negativitate. Dăruind necazuri închipuite, vei dobândi doar necazuri închipuite. Dar dăruind iubire, vei dobândi şi mai multă iubire. Dăruind creaţie, inspiraţia îţi va da târcoale tot mai mult. Dăruind susţinere, vei dobândi implicit şi mai multă susţinere în tine însuţi. Iar aceasta nu se poate face în izolare şi fugă de lume, ci trăind efectiv cu, printre şi între oameni.

Pentru că nu am venit aici ca să fugim speriaţi de răutatea unora care poate n-au aflat încă comoara ascunsă din ei înşişi. Răutatea nu se lipeşte decât doar de cel care emană la rândul său răutate. Frecvenţele se caută una pe alta, iar ele când se întâlnesc, se contopesc. Unde e lumină, nu poate fi întuneric, unde e bunătate, nu poate fi răutate, unde e compasiune nu poate exista milă, unde e susţinere interioară, nu pot exista nici un fel de necazuri închipuite. Aşadar rămâi în iubire, rămâi pe frecvenţa iubirii şi contopeşte-te odată cu ea...