Ce-şi doresc femeile?

Cineva punea pe aici întrebarea asta cu ceva timp în urmă şi cum nimeni nu s-a „îngrămădit” să răspundă, m-am gândit să mă „îngrămădesc” eu. Nu c-aş şti răspunsul, de fapt, habar n-am. Să încerci să răspunzi la întrebarea asta, e ca şi cum ai încerca să cobori cerul pe pământ şi să-i numeri stelele. Adică să aduci nemărginirea în concret şi s-o închizi între două limite, ceea ce e imposibil.

Dar să îţi dai cu presupusul, se poate. Bărbaţii îşi dau cu părerea despre femei, dar părerea lor e una subiectivă, aşa că nu puneţi mare preţ pe părerea lor. Dacă femeile ar şti ce vor, nu ar mai fi femei, ci probabil extra-terestre care s-ar simţi de minune undeva pe Venus, în timp ce bărbaţii ar rămâne să îşi lingă în continuare rănile undeva pe Marte. Unul pe Venus, celălalt pe Marte, atunci probabil ar fi raiul pe un pământ ușurat de tot felul de orgolii generatoare de veşnicele războaie între cele două sexe.
Dar pentru că utopia, bat-o vina, ne ocupă tot timpul, să revenim cu capul din alte planete, înapoi pe pământ.

În acel articol scris de Tudor Chirilă, el afirma că femeile au nevoie doar de trei lucruri: protecţie, tandreţe şi de organul cu pricina. Nu, nu e vorba de creier. Cum majoritatea bărbaţilor îşi au mintea mai jos de ombilic, ar fi o blasfemie să facem distincţie între organul generator de procreere şi cel generator de gânduri. Pentru mulţi dintre ei, de fapt e unul şi acelaşi. Dar fiecare gândeşte cu ce l-a înzestrat mama natură, ce poţi cere de la cineva, când nici măcar pentru el însuşi nu are ce-şi da?

Dar să concretizezi nevoile femeilor doar în aceste trei laturi, ar fi prea insipid. Pentru că femeile deştepte se vor plictisi rapid într-o relaţie în care se vor învârti într-un cerc îngust şi strâmt a cărui puncte limită sunt protecţia, tandreţea şi sexul. Pentru ele, e mult prea puţin. Ele vor mult mai mult de atât. Dacă s-ar putea totul, de ce nu?

Vă mai amintiţi voi femeilor, cum era bărbatul de lângă voi odinioară? Când îndrăgosteala dădea în clocot şi el vă punea ca pe un soclu de unde vă privea ca pe o muză? Cum era atunci şi cum este el acum? Se mai uită el oare la fel la voi după ani şi ani sau a devenit totul doar amintire?
Dacă „săptămâna chioară” ar fi durat toată viaţa oare cum ar fi fost? Câtă energie, câtă patimă, câtă pasiune se declanşau atunci? Câtă se mai declanşează acum? Ce a putut opri această emulaţie de sentimente: grija vieţii, căderea în desuetudine a relaţiei, lipsa interesului?

La unii bărbaţi, între atitudinea pe care o aveau la începutul relaţiei şi cea pe care o manifestă acum, e o diferenţă ca de la cer la pământ. Şi-au pierdut interesul, soclul s-a dărâmat, iar muza lor a căzut în banalitate. Iar de acolo, ei nu mai doresc să o ridice, căci odată văzuţi cu sacii în căruţă, adică cu patalamaua civilă la mână, ochii încep să caute un alt vânat mai proaspăt, a cărui sânge fierbinte să îi facă cumva să se simtă iarăşi marii vânători de odinioară. Ce-i drept, nu au prea mult de căutat. Femei disponibile, singure, părăsite şi vulnerabile se află pe toate drumurile reale ori virtuale. Şi ei, marii cuceritori, se simt nemaipomenit când dau de femei care încep să li se plângă şi care au mare nevoie de consolare. Multe dintre ele, pe asta mizează, pe prostia şi slăbiciunea bărbatului măgulit, care nu ar putea spune „nu” în faţa unei vrăji ce îi pune simţurile în mişcare, iar apoi îi fură într-o clipă şi minţile. Însă plăcerea-i trecătoare, vraja va trece şi ea la un moment dat. Ce rămâne atunci după faptul consumat? Dezamăgiri, lacrimi, depresii, frustrare, nervi şi o inimă frântă de tristeţe. Sau poate că a fost doar un schimb energetic, doar suntem atât de „spirituali” încât orice experienţă e binevenită! Pe bune? Binevenită pentru cine? Pentru bărbatul care după o aventură de o noapte pleacă mai departe pe câmpiile elizee, sau pentru femeia care rămâne iarăşi singură, măcinându-se în interior şi amăgindu-se că poate totuşi nu a fost doar un simplu sex, ci mai mult de atât? Cine pe cine se înşeală aici? Cine capătă oare dependenţă de celălalt?

Dar e frumos oricum. Uneori oamenii se mai şi îndrăgostesc, face parte din farmecul vieţii şi din „zadarnicile chinuri ale dragostei”, vorba lui Shakespeare, ştia el ce ştia. Suntem carne şi sânge până la urmă, nu nişte maşinării goale de simţire.
Dacă bărbaţii se folosesc de afecţiune ca să ajungă la sex, iar femeile se folosesc de sex pentru a ajunge la afecţiune, ar fi şi asta o variantă. Dar nu e general valabilă. Sunt oameni şi oameni. Dar pe cât e bărbatul de plat şi de uşor de citit, pe atât e femeia de complicată în interiorul minţii ei. Am întâlnit femei care nu au citit o carte în toată viaţa lor, dar care te citesc dintr-o simplă scanare şi-şi dau seama imediat câte parale faci tu ca bărbat. Pentru un bărbat să facă asta e mult mai greu, dacă nu chiar imposibil, el mai întâi filozofează, adică debitează vrute şi nevrute, trage de timp, în timp ce femeia realizează dintr-o privire cum stau lucrurile.

Dar deşi femeia e campioană în arta disimulării, nu înţelege cum de bărbatul de lângă ea, la un moment dat, se duce să-şi facă de cap prin aşternuturi străine. Doar i-a oferit totul şi totuşi el se duce la alta. L-a sufocat cu iubirea ei şi el a trădat-o. L-a cocoloşit cât se putea mai mult şi totuşi nu a fost îndeajuns. Păi n-a fost, că a uitat să îi dea şi libertate odată cu cocoloşeala ei. Prin controlul sufocant asupra lui, femeia îşi taie singură craca de sub picioare. Sufocă un bărbat prin control şi el se va duce la alta. Pentru că în acea relaţie, el nu se simte liber. Iar libertatea pentru el, e vitală. Iar când îi iei libertatea bărbatului, introducându-l cu forţa într-un ţarc emoţional, el va face tot posibilul să evadeze de acolo.

Iar căile de evadare sunt multiple. Şi când ea se produce, bărbatul intră pe un alt flux care-l face cumva să uite de sufocanta iubire a consoartei lui. De aceea femeile spun despre bărbaţi că sunt mincinoşi, curvari şi beţivi. Pentru că intrând pe un flux de conştiinţă inferior ca vibraţie, ei se defazează practic de sinele lor, de fiinţa lor interioară, şi încep să se complacă în propria decădere morală, simţuală, mintală. Atunci ei nu mai sunt ei înşişi, iar până îşi revin s-ar putea să treacă un timp scurt, lung, sau poate niciodată. Ca să îşi revină din această defazare, e nevoie ca ceva să le capteze din nou atenţia acolo de unde au plecat. Însă dacă acolo, odată reîntorşi, vor simţi din nou control, iarăşi vor fugi. Iarăşi îşi vor crea o lume paralelă, pentru că pur şi simplu realitatea îi loveşte prea brutal, iar pentru a nu mai simţi durerea sufletească uneori de nesuportat, bărbaţii îşi creează subterfugii. Iar din bârlogul lor, nu-i poţi scoate forţat sau printr-o limbă ascuţită. Dacă procedezi aşa, mai rău faci. Dacă se întoarce, înseamnă că a înţeles ceva, nu mai e cazul să-i întorci cuţitul în rană. Iar dacă nu se întoarce, lasă-l acolo în lumea lui. Relaţia sau căsnicia nu sunt puşcării unde ne legăm cu lanţuri emoţionale unii de alţii şi nici creşe de crescut oameni nematurizaţi emoţional la timpul lor. Dacă susţinere reciprocă şi comunicare nu e, nimic nu e.

Uneori mă întreb cum de unele femei inteligente, rafinate şi frumoase, îşi prind inimile în relaţii cu tot felul de bărbaţi care nu sunt nici măcar la degetul lor cel mic. Probabil că iubirea nu are nici o treabă cu raţiunea. Am înţeles asta, dar nu am înţeles cum de rămân prinse în această cursă emoţională chiar şi după ce „prinţul” îşi dă arama pe faţă şi dintr-un adevărat gentleman, se transformă într-un bădăran despotic care pune stăpânire totală pe ele. Ce le ţine în acea relaţie, ce le poate stăpâni atât de mult?

Unele femei suferă efectiv pentru că bărbatul de lângă ele, nu le mai acordă atenţie, nu mai par interesaţi de ele. Şi totuşi rămân împreună. Deşi comunicare nu mai e, fiecare trăieşte într-un univers paralel. Femeia ar vrea ca el să aibă puterea şi curajul de a spune ceva, pe când el fuge şi tot fuge pentru că se simte vinovat. Şi atunci nu o mai poate privi faţă-n faţă, ci începe să se ascundă de ea şi de el însuşi, în acelaşi timp. Bărbatul care îşi găseşte subterfugii în alte femei sau în băutură, are un conflict interior atât de intens încât face tot posibilul să îşi atenueze mustrarea conştiinţei. Ar face orice doar să nu mai audă acel glas care îi urlă în urechi mereu şi care-i spune cât de laş şi neputincios este. Şi chiar face asta, dar de cele mai multe ori, într-un mod distructiv, nu constructiv.

Femeile îşi doresc pe cineva pe care să mizeze chiar şi după ce se termină cu îndrăgosteala. Cineva căruia să îi pese. Aşadar ele vor o atenţie prin care să simtă ceva, să se simtă vii, să simtă că trăiesc viaţă adevărată nu doar un surogat. Indiferenţa le ucide. Unele sunt dependente de aceasta şi nu mai contează că ajung chiar şi maltratate, măcar e cineva care le bagă în seamă. Dar asta nu e viaţă, e nebunie. Însă multe cupluri se desfășoară pe acest tip de relație, stăpân-sclav. Adică bărbatul ce odată capătă drepturi emoționale asupra femeii, începe să-și manipuleze „iubita”, știe că ea e atât de subjugată încât nu ar avea puterea să-l părăsească. Iar dacă între timp au apărut și copiii la interval, dependența e și mai crâncenă. Dacă ea vrea să îl părăsească, el începe să o șantajeze că va pleca de una singură, fără copii. Și atunci, femeia rămâne, rabdă, suportă totul cu stoicism și își duce „crucea”. Un fel de cruce masochistă a neputinței. Și uite așa trece viața, și nefericirea în ele se insinuează tot mai mult. Nebunia paradoxală e că în ciuda acestor constatări, femeia începe să se obișnuiască cu acest fel de viață-surogat. Și începe să își clădească edificiul sacrificiului pe altarul căruia își va pune inima toată. Merită oare?

Poate întrebarea corectă ar fi „ce-și doresc femeile de la bărbați”? Dar nici măcar ele cred că nu ar putea răspunde punctual la ea. A încerca să răspunzi că ar avea nevoie de asta sau de cealaltă, nu prea stă în picioare. Femeia e un mister chiar și pentru ea însăși, d-apăi pentru un bărbat. Însă poate tot farmecul lor stă tocmai în acest mister pe care nimeni nu-l poate descifra. De ce face ea unele alegeri chiar în detrimentul ei însăși și de ce acceptă situații care o compromit, greu de răspuns, dacă nu chiar imposibil.
Surprinde femeia și poate așa îi vei capta atenția. Oferă-i o simțire pe care nu a mai trăit-o și poate privirea ei se va opri pentru o clipă asupra ta.

Doar imprevizibilul poate ar avea o mică șansă de a o cuceri...