Începe cu tine însuţi!

Adeseori, când lucrurile nu merg aşa cum am dori în viaţa noastră, găsim imediat vinovaţi. Iar dacă nu-i dibuim rapid, îi căutăm şi scormonim în jurul nostru până-i găsim. Cineva „trebuie” să răspundă atunci când lucrurile din realitatea noastră încep să cam scârţâie. Cineva „trebuie” să fie ţapul ispăşitor care ne sabotează cu bună ştiinţă, nu-i aşa?

Dar de cele mai multe ori, acest “ţap ispăşitor”, adică vinovatul fără vină, nici măcar nu există. Dar el este prezent şi foarte viu încă, în mintea noastră. Suntem dependenţi de acest aşa-zis vinovat, pentru că frustrarea noastră e uneori prea sufocantă pentru a avea destul curaj în a recunoaşte că singurii “ţapi ispăşitori”, suntem doar noi înşine. Şi fariseismul e o artă şi încă una foarte rafinată. Nu oricine e în stare să joace teatru chiar în mod real, nu doar virtual. Unii se identifică atât de mult cu măştile lor, încât nici măcar ei înşişi nu mai ştiu exact care e partea autentică din ei şi care e cea simulată. Alţii renunţă pentru câte o perioadă la mască, dar după foarte scurt timp, apelează din nou la ea, pentru că falsa imagine creată dinainte, a devenit între timp o dependenţă de care nu vor cu nici un chip să se debaraseze. S-au obişnuit aşa, iar obişnuinţa e de fapt a doua natură umană. Pentru că totul stă în această putere a obişnuinţei pe care o hrănim vrând-nevrând. Indiferent de ce fac în clipa de faţă, eu îmi creez o reţea, una care e formată din sinapsele care unesc neuron cu neuron, ca şi cum ar forma un lanţ creat conştient sau inconştient. Aşadar chiar dacă faci ceva, chiar dacă nu faci nimic, tu îţi formezi permanent aceast tip de reţea neuronală în favoarea sau în defavoarea ta.

În fond, nu există vinovaţi şi nici ţapi ispăşitori. Atunci când într-un final renunţi hotărât la propria mască şi te arăţi pe tine în toată splendoarea, realizezi ce alegere proastă ai putut face alegând să joci teatru profesionist, chiar alături de cei care te iubesc sincer şi nu din interes. Pentru că acest joc presupune foarte mult efort în zadar şi mai devreme sau mai târziu, tot vei fi prins în falsitatea ta, pentru că orice actor are nevoie şi de pauze. Dar viaţa nu are nevoie de pauze pentru că totul decurge firesc şi nimic nu face viaţa într-un mod forţat. Doar oamenii se forţează să pară mai mult decât sunt, mai mult decât ştiu, mai mult decât au, mai mult decât pot.
Ei vor să impresioneze, dar nu îşi dau sema că această falsă impresie mai devreme sau mai târziu îi va costa. Când îţi construieşti imaginea pe un soclu de nisip, să nu te surprindă că la un moment dat, el se va surpa într-o clipă. Cel care se suie pe acest soclu iluzoriu, va trăi permanent cu teama că se va prăbuşi odată şi odată. Dar cel care îşi sedimentează experienţele pe adevăr şi nu pe minciună, nu va trăi niciodată cu această teamă, căci soclul lui nu poate cădea, chiar dacă înălţimea sa e de o palmă sau una cu mult mai mare.

De aceea, nu privi în afara ta cu mânie, ci priveşte cu iubire în tine însuţi. Nu te raporta la experienţele celorlalţi cu patimă, ci priveşte-le cu detaşare. Iar dacă poţi învăţa ceva din ele, fă-o într-un mod tăcut, nu cu surle şi trâmbiţe, nu cu arătatul degetului în stânga sau în dreapta, nu cu vorbe răutăcioase de genul „ţi-am spus eu...” Dacă cineva a făcut o alegere oarecum greşită, aceasta e experienţa lui, nu a ta. Dacă tu însuţi ai făcut o alegere oarecum greşită, e iarăşi experienţa ta, nu a lui. Aşa că lasă-i să te judece dacă nu mai pot rezista, căci la final doar tu vei fi cel câştigat, când praful răutăţii se va risipi în urma lor.

Începe cu tine însuţi. Mai întâi, fii recunoscător pentru toate calităţile cu care sufletul tău a fost înzestrat. Acceptă-ţi natura ta şi felul tău unic de a fi pentru care nimeni nu te-ar putea judeca vreodată. Creaţia divină nu se poate judeca, căci ea este exact aşa cum este, adică magnifică. Doar falsitatea atrage inevitabil ironia. Doar măştile atrag batjocura. Dar adevărata ta natură nu poate atrage decât frumosul, recunoştinţa, mulţumirea şi aprecierea. Iar mai apoi, după ce ţi-ai aflat virtuţile, ascultă-ţi cu inima deschisă glasul conştiinţei care îţi şopteşte foarte fin, ce şi unde ai de lucrat la tine însuţi. Virtuţile ţi-au fost oferite tocmai pentru a te ajuta în demersul tău către cunoaşterea şi sporirea de sine. Nu uita că în fiecare clipă, reţeaua ta neuronală se dezvoltă tot mai mult în favoarea sau în defavoarea ta.

Ce ai putea face ca să te simţi mai bine? Cine sau ce te-ar putea scoate din văicăreală, din nefericire, din mila de sine? Doar tu însuţi, doar alegerea ta conştientă de a-ţi fi bine. Va veni oare cineva vreodată să te ia de mânuţă şi să te ducă acolo unde nu e nici întristare, nici durere, nici suspin? Doar tu însuţi dragul meu, poţi face asta. Doar tu însăţi draga mea, poţi face asta. Restul, e doar vânare de vânt, doar amăgire, doar aşteptare a ceva ce nu mai vine!

Căci tu eşti aici şi acum. Unde oare s-a dizolvat ziua de ieri, unde oare începe ziua de mâine? Dar despre clipa de faţă, ce ai putea spune? Trăieşti în prezent sau în “a fost odată ca niciodată”? Despovărează-te de nostalgia de ieri, uşurează-te de grija de mâine! De ce vrei să suferi în zadar, de ce vrei să controlezi oamenii şi situaţiile? De ce eşti gelos pe omul care nicidecum nu ţi-ar putea aparţine? Cine eşti tu dincolo de suferinţa, de nefericirea şi de gelozia ta?
Aşadar, fericirea ta nu poate începe de nicăieri altundeva şi de la nimeni altcineva decât doar de la tine însuţi! Tu eşti propriul tău stăpân sau propriul tău prizonier, oare ce vei alege prizonieratul sau libertatea?