Osho şi „cartea despre copii”

Pentru că zilele trecute m-am delectat cu Osho şi a sa „carte despre copii”, astăzi voi împărtăşi cu voi câteva idei pe marginea acestui subiect. Însă aici, în câteva rânduri, n-aş putea exprima mai mult decât esenţa acestei cărţi, ce se vrea citită, dincolo de simpla mea părere asupra ei.

O carte şi pentru copii, dar mai ales pentru părinţi şi în special pentru mame. Nu e nicidecum un manual de creştere a copilului. Cărţile de genul „Mama şi copilul” ce se scoteau la noi odinioară, nu mai au nici o relevanţă la ce se întâmplă acum în conştiinţa umană, deşi observ că multe mame tot pe credinţele programate merg şi încă mai întreabă de această carte, deşi ea a rămas mult în urmă.

Da, subiectul „copii” e unul de mare interes şi pururea actual. Însă nu realizezi asta, până ce tu însuţi nu te confrunţi faţă-n faţă cu propriul tău copil. Cu propriul său mod de a privi lumea, cu propria sa simţire şi gândire, poate cu totul diferită de cea a ta, ca părinte. Pentru că şi eu însumi am fost crescut tot prin credinţele programate, nu mi-a fost uşor să renunţ la acest mod de creştere, falimentar din start la momentul acesta. Copiii din ziua de azi nu mai pot nicidecum să fie crescuţi prin frică, aşa cum majoritatea dintre noi am crescut. Nu mai pot fi crescuţi prin pedepse, prin ameninţări, prin „dacă faci asta, vei primi cealalată”. Dacă noi ca părinţi, continuăm să ne comportăm ca nişte tirani cu copiii noştri, nu am învăţat încă nimic din ce se întâmplă acum în acest val de conştiinţă pe care cu toţii îl trăim acum.

Mulţi copii vin acum, ca nişte rebeli, ca nişte răzvrătiţi împotriva prostiei generată de credinţele programate şi de felul schizofrenic în care părinţii îşi trăiesc propria lor viaţă. Părinţii au fost crescuţi cu frica şi suferinţa, atârnând de gât. Ei au fost castraţi spiritual de către părinţii lor, care la rândul lor au fost castraţi spiritual de foştii lor părinţi şi tot aşa. Însă acum, aceşti copii au venit parcă pentru a ne învăţa ei pe noi cum să trăim şi cum să renunţăm la vechile noastre paradigme de viaţă, la vechile noastre obiceiuri, la vechile noastre atitudini şi mentalităţi ce nu mai fac nici cât o ceapă degerată în faţa acestei deschideri ce o trăim acum cu toţii, la propriu, nu la figurat. Sigur, poate mulţi nu vor recunoaşte ceea ce spun eu aici, aceştia vor alege să rămână în continuare tot la stadiul primitiv şi limitativ care se numeşte „doamne miluieşte” sau „rob, păcătos şi nevrednic”. Dar e loc pentru fiecare sub soare, unul alege constrângerea, altul alege libertatea, căci despre libertate de fapt, e vorba şi în această carte.

Osho, e un mistic atipic, unul care te face să gândeşti, care loveşte în sistemele de credinţă programate, în prejudecăţi, în preconcepţii şi până la urmă el loveşte adânc în prostia umană, ascunsă adeseori în cele mai întunecate colţuri ale conştiinţei. Poate că de aceea, el a şi fost considerat atât de periculos, pentru că viziunea lui nu se regăsea în nici un crez, în nici o religie, în nici o dogmă. Crecut de bunici până la 7 ani, în singurătate, el a fost lăsat liber, păstrându-şi puritatea inocenţei, păstrându-şi astfel nealterată starea firească cu care a venit pe lume. Fiinţa lui, nu a putut primi nici o condiţionare impusă din afară şi astfel starea lui primordială a rămas intactă de-a lungul timpului.

„Cartea despre copii” e ca o incursiune, începând de la naşterea pruncului şi până la vârsta adolescenţei. Oamenii aduc pe lume un copil, de ce mai multe ori în totală lipsă de imaturitate emoţională şi spirituală. Ei fac sex doar pentru a se elibera de nişte hormoni şi în sinea lor, femeile se gândesc chiar în timpul actului sexual că „bine ar fi dacă nu aş rămâne însărcinată tocmai acum”.Dar dacă ele rămân, vor da naştere acestui prunc ce a fost zămislit tot în frică. Dar acest act, e în sine unul sacru şi dacă îi anulezi sacralitatea şi te vei limita la a face sex ca un animal, atunci toată această energie animalică se va revărsa tot asupra pruncului. De aceea şi se nasc aşa mulţi copii cu deficienţe, pentru că părinţii nu au conştientizat actul sexual mai mult decât un gest animalic. Totul însă porneşte chiar de la intenţie, de aceea se spune că e bine ca părinţii să facă dragoste doar după ce meditează împreună, tocmai pentru a regla energiile în ei înşişi.

Viaţa e reglată în etape de câte 7 ani. Şi cea mai importantă e prima etapă, unde copilul îşi poate păstra nealterată puritatea sa. Dar părinţii nu sunt dispuşi să facă asta, ci ei încep doar să impună şi să constrângă copilul, chiar din pruncie. Vor ca şi acest copil să fie castrat spiritual, exact aşa cum ei au fost la rândul lor. Şi atunci la ce bun tot acest demers, dacă tu ca părinte îţi reverşi doar fricile şi frustrările tale asupra acestui copil, în loc de a-i oferi libertatea prin iubirea ta? La ce bun, să tot naşti copii dacă nu eşti în stare să îl creşti cu iubire, ci doar cu frică? Ţi-e frică de „păcat”, ţi-e frică de avort, dar nu ţi se pare o crimă mai mare să dai naştere unui copil pe care să îl creşti tot prin condiţionările şi fricile tale? Ce esti tu pentru copilul tău, o binecuvântare sau un blestem?

Dar să nu uităm şi de taţi. Mulţi dintre ei se comportă ca nişte laşi şi fug pe unde pot şi prin ce aşternuturi străine găsesc disponibile, mai ales în primii 2-3 ani după naşterea copilului. E mult prea grea perioada aceasta pentru ei, mult plâns şi multe nopţi nedormite, nu-i aşa? Culmea e că tocmai când femeia lor are nevoie cel mai mult de susţinere, ei dau bir cu fugiţii şi taman atunci îi loveşte îndrăgosteala în moalele capului. Oare de ce se întâmplă aşa adeseori cu bărbaţii, de ce le atât de frică, de ce fug, de ce îşi reprimă puterea din ei înşişi? Ei se bucură inconştient atunci când femeia lor rămâne însărcinată, dar nu trece mult şi se comportă ca nişte impostori duplicitari, parcă fugiţi mereu de acasă! Tocmai atunci fac asta, când un oaspete de sorginte divină intră cu adevărat în realitatea lor!

Voi încheia cu un mic citat din carte, sunt sigur că cei interesaţi şi deschişi la minte, o vor citi, dincolo de acest mic îndemn al meu:

„Regăsirea paradisului este tot una cu regăsirea stării de copil. Evident, corpul fizic nu va mai fi acela al unui copil, dar conştiinţa poate să redevină la fel de pură. Acesta e secretul oricărei căi mistice: regăsirea stării de copil, nepoluată de nici un fel de cunoaştere, păstrând în acelaşi timp conştiinţa realităţii înconjurătoare, pe care nimic nu o poate demistifica.
Până ce omul nu va ajunge să se iubească pe sine, el nu va putea iubi pe altcineva. Până ce copilul nu va ajunge să se respecte pe sine, nu va putea respecta pe altcineva. Aşa se explică de ce iubirea şi respectul vostru sunt false, pentru că nu au nimic de-a face cu realitatea. Voi nu vă respectaţi pe voi, cum i-aţi putea respecta pe alţii? Până când iubirea de sine nu va ajunge să strălucească în fiinţa voastră, ea nu se va putea revărsa asupra celorlalţi. Mai întâi deveniţi voi lumină pentru voi înşivă, şi abia apoi se va putea revărsa lumina voastră asupra celor din jur.”