Tânjirea şi dorul dupa „acasă”

Există într-adevăr un spaţiu sacru şi intangibil care depăşeşte cu mult zidurile şi curtea casei noastre, care se află dincolo de acel „acasă” din spaţiul nostru fizic la care ne întoarcem mereu. Acesta e spaţiul fizic a ceea ce înseamnă într-un mod clasic „acasă”. Însă mai există un spaţiu care nu se vede cu ochii trupeşti, ci doar se simte şi se întrezăreşte cu ochii nevăzuţi ai sufletului. Acel loc nu e înconjurat nici de ziduri, nici de porţi, nici de garduri, nici de acoperişuri. Toate acestea fac parte din cele fugitive ale vieţii, noi le căutăm atât de mult, dar ele parcă fug mereu de noi. Sufletul însă nu se poate hrăni oricât am încerca, cu cele trecătoare care vin şi pleacă, care azi sunt, iar mâine nu mai sunt. Dar oamenii în goana lor nebună, au schimbat valorile şi pe cele minore le-au transformat în lucruri majore, iar pe cele trecătoare le-au aşezat pe un soclu, la care se uită de jos în sus ca la un idol. Şi atunci când după mult chin pun mâna pe ele, idolul se topeşte ca prin farmec printre degetele lor şi omul rămâne iarăşi surprins că nimic din cele fugitive nu-i poate potoli setea sufletului.

Dar nu vorbesc despre acestea, pentru că ele nu pot fi un scop în sine, ci doar un efect, un bonus, o reflecţie oglindită a sufletului tău. Reflecţia se oglindeşte în realitatea ta. Partea materială e bonusul şi răsplata vieţii spirituale pe care o duci. Când alegi lumina, tu răspândeşti lumină, chiar de mediul în care te afli se află foarte jos, chiar în suferinţă. Dar cu cât te luminezi, cu atât mediul nu mai are nici o putere asupra ta, simţi însă că doar tu ai putere asupra lui. El nu te va trage în jos, ci tu îl vei trage către vibraţia ta prin simpla ta prezenţă.

Despre ce fel de „acasă” vorbesc? Tocmai despre această parte luminoasă din tine care cu cât o cultivi, cu atât ea se amplifică şi mai mult. Dar cu cât nu o hrăneşti, cu atât ea se acoperă de rezidurile grijii lumeşti şi cu frica tiparului de supravieţuire. Acolo unde frica domină, vibraţia va fi ori spre „păcătos, rob şi nevrednic”, ori spre mila de sine şi manipularea celorlalţi prin inducerea acestei mile, ori spre grija zilei de mâine care te ameninţă, ori spre „nu pot şi nu sunt în stare”, ori spre depresia care se insinuează ca un hoţ din pricina frustrărilor acumulate, ori spre judecata celorlalţi care nu rezonează cu starea ta negativă. Acolo unde frica domină, întunericul pătrunde pentru că lumina, adică iubirea, lipseşte. Dar oare unde este prezentă mereu lumina şi unde nu are acces întunericul?

Zilele trecute priveam un clip scurt cu o autoare foarte dragă mie, Elizabeth Gilbert, cea care a scris printre altele, două cărţi magnifice, acea „Mănâncă, roagă-te, iubeşte” şi mai nou „Semnătura tuturor lucrurilor”. Şi după vizionare am rămas oarecum cu gândul la ceea ce spunea ea referitor la acest concept de „acasă”. Povestea ea acolo că după succesul avut cu primul titlu apărut, a apărut în ea o reţinere şi un blocaj, întrebându-se dacă să mai continue să scrie sau nu după succesul fulminant şi mai ales după eforturile făcute timp de 6 ani până ce a fost publicată. Reţinerea venea din faptul că apăruse frica de eşec ulterior cu următoarea carte, care în imaginaţia ei, se putea să nu mai aibă acelaşi succes ca precedenta. Şi deşi simţea nevoia să continue, îşi reprima din frică această nevoie, până ce a înţeles într-un final că nu succesul e scopul în sine, ci întoarcerea ei la scris, întoarcerea în acel spaţiu pe care îl numeşte atât de frumos „acasă”.

Şi aici vroiam să ajung. În acel spaţiu sacru care te face să te simţi bine şi împlinit, care îţi menţine entuziasmul şi bucuria, întunericul şi frica nu au acces. De multe ori însă, aşa cum spunea şi această autoare, se întâmplă să ieşim din acest „acasă” şi să ne rătăcim ca şi cum ne-am fi pierdut busola. Dar busola nu e niciodată pierdută, ea se află mereu în faţa noastră, dar noi, printr-o alegere total schizofrenică şi fără nici o logică, alegem să facem abstracţie de ea. Şi ne îndepărtăm de „acasă” şi umblăm pe aiurea, ne rătăcim, ne rănim, uităm cine suntem. Ca în pilda fiului risipitor care pleacă pe meleaguri străine în răzvrătirea sa şi ajunge să se hrănească cu roşcovelele aruncate la porci. Adică iese din fluxul menirii sale care îl împlineşte şi intră pe un alt flux al conştiinţei care nu îi este prielnic. Dar în orice alegere există şi o asumare, există şi o nouă provocare. Când ieşim din „acasă” începe chinul, începe suferinţa. Şi tânjim după locul de unde am plecat dar nici nu revenim imediat, pentru că între timp mai acumulăm nişte angoase şi frica de a reveni se face tot mai mare. Şi începe să ni se facă ruşine de noi, şi ne întrebăm cum de-am putut pleca de acolo unde era doar bucurie şi lumină? Şi ne dăm la un moment dat sema că ceva ne-a păcălit. Aceasta e momeala minţii care te seduce printr-o fantasmă, printr-o atracţie care te fascinează pe moment. Şi asta se întâmplă când vibraţia ta descreşte, laşi garda conştiinţei jos şi atunci nu mai poţi prelua şi emite decât numai gânduri de frecvenţă joasă.

Unii îşi găsesc uşor acest „acasă” şi rămân în el toată viaţa. Alţii rămân o perioadă în el, dar apoi pierd acest loc, în urma criticilor şi a răutăţilor mediului în care se află, a celor care nu îi susţin. Şi descurajarea lor e atât de mare încât aleg să nu se mai întoarcă niciodată acolo. Alţii sunt ca nişte pelerini în acest loc, vin, intră, creează ceva acolo, dar lenea, superficialitatea şi indisciplina îi fac să nu aibă constanţă şi aceasta practic îi aruncă afară din acest locaş. Mai sunt şi unii care încă nu şi-au identificat încă acest „acasă”, ceva îi distrage, ceva exterior îi absoarbe prea mult pentru a se alege pe ei înşişi. De exemplu, la avalanşa de spiritualitate care se revarsă, euforia de moment e cea mai mare amăgire. Ea te îndeamnă să tot cauţi şi să tot cauţi, dar fără să aprofundezi nimic. Găseşti lucruri care mai de care mai interesante, dar nu eşti dispus să experimentezi mai nimic. Cum te apuci de ceva, apare altceva. Şi te apuci de altceva, până iarăşi apare ceva ce o eclipsează pe precedenta şi tot aşa. De aceea apare şi epuizarea, saturaţia, plictiseala şi lâncezeala, pentru că nu ai reuşit încă să te centrezi pe tine însuţi, nu ţi-ai descoperit încă acel „acasă” de care vorbesc.

Dacă te afli acolo, în „acasă”, mulţumeşte-ţi că nu te-ai lăsat ademenit de nimicurile vieţii. Rămâi statornic şi fidel ţie însuţi. Dar dacă între timp ai ieşit de acolo, revino, căci dorul de tine însuţi nu te va lăsa în pace până ce nu vei reveni iarăşi înapoi. Vei tânji mereu sufleteşte după ceea ce ai pierdut: lumina, bucuria, entuziasmul şi vibraţia înaltă care te făceau să ajungi acolo sus, unde doar vulturii spirituali se avântă....