luni, 6 noiembrie 2017

Cheile genelor-Cheia 1-Entropie-Prospețime-Frumusețe



I Ching-ul chinezesc este sursa acestei fabuloase lucrări care este "Cheile genelor" și acest sistem este ca o oglindă matematică a codului genetic. Ne regăsim în absolut toate umbrele celor 64 de chei, mai mult sau mai puțin. Ne regăsim și în câteva daruri. Iar în stările siddhice nu prea ne regăsim, ele par încă lucruri inaccesibile sau mai degrabă neaccesate încă.

Prima cheie are ca umbră entropia care este o lipsă a disponibilității ca o energie blocată într-un spațiu închis din punct de vedere al fizicii. Această frecvență menține traiul pe planetă la un nivel scăzut și inconștient. În fiecare umbră, frecvența e una scăzută. Ea se ridică pe măsură ce și noi facem ochi, spiritual vorbind, și depășim acest tip de frecvență redusă care ne menține doar pe supraviețuire. 

Entropia reprezintă opusul iubirii. Dar viața nu poate exista fără această dualitate, de o parte întunericul, de cealaltă parte lumina, de o parte umbra, iar de cealaltă parte darul divin. Această polaritate are un rol, e ca o evoluție firească, pur și simplu așa merg lucrurile în această dimensiune. 

Oamenii dominați de această umbră sunt cei amorțiți, dar nici măcar asta nu poate fi ceva rău, atâta timp cât realizezi că ești dominat de inerție. Important e să îți asumi umbra ta și primul pas e făcut. Orice stare pe care o simțim e, de fapt, o stare chimică. Dacă ne simțim melancolici sau triști în unele zile fără să existe o cauză anume, e bine să nu ne batem capul prea mult cu asta. Pur și simplu sunt schimbări ale dispoziției pe care nu le putem pricepe cu mintea și ele sunt firești la urma urmei, atâta timp cât nu ne lăsăm pradă lor. Putem observa aceste stări cum vin și cum pleacă fără ca neapărat să ne și identificăm cu ele. Suferința apare doar în identificare. 

Umbra aceasta a entropiei declanșează depresia. Blocând energia care se vrea materializată în creație, apare angoasa. Acea stare chimică de saturație și de lipsă a sensului vieții. Apatia, tristețea, proasta dispoziție, tot în această umbră se regăsesc. Marea problemă apare atunci când nu dai voie acestor stări să plece firesc, ci le hrănești tocmai prin interferența cu ele. Mintea apare la interval și tot începe ea să găsească cauze la ceea ce e în neregulă cu tine. Nu e nimic în neregulă cu tine dacă ai o stare proastă. Rămâi tăcut, rămâi în solitudine pentru o vreme, respiră conștient și profund pentru că asta îți eliberează imediat mintea de toxicitatea gândurilor. Orice stare, oricât de proastă ar fi ea, doar vine, doar pleacă. Nu te urca în bărcuța suferinței absolut în zadar. 

Caracterul represiv al acestei umbre este depresia. Oamenii când se reprimă pe ei înșiși, practic își îngheață energia în frică. Și atunci entropia începe să se hrănească cu această frică și să te lase mereu epuizat, derutat, decentrat. Unii se simt permanent așa, alții doar uneori. Unele stări de înghețare te pun la orizontală, altele îți fură strălucirea din privire. Asta se depășește nu autosugestionându-te că viața e minunată sau bolborosind afirmații pozitive de dimineața până seara ca un papagal inconștient, ci lucrând acolo în tine însuți cu frica ta. Toți avem o frică majoră, e imposibil să nu o recunoști dacă ai măcar un moment de luciditate. 

Caracterul reactiv e hiperactivitatea. Aici îi regăsim pe cei care fug permanent de stările pe care le au
tot din frică. Se angajează în tot felul de proiecte nebunești pe care le încep, dar imediat le și abandonează. Sau în relații noi și superficiale care iarăși nu durează. Acești oameni, în agitația lor, caută mereu cu disperare o emoție nouă, o efemeridă nouă, tocmai pentru a nu mai face față la insuportabila lor superficialitate și goliciune interioară. 

Darul acestei chei este Prospețimea. Aici avem de-a face cu o trecere, una alchimică. De la întuneric la lumină nu e decât un pas conștient, o alegere conștientă. Sigur, pentru mulți acest pas pare așa o infinitate de pași și o infinitate de muncă cu tine însuți. Dacă ajungi la lumină, ajungi implicit și la bucurie. Iar când ești bucuros simți nevoia să împărtășești și altora această stare din tine însuți, iar ei, la rândul lor, se vor simți atinși de ceea ce emană din tine. 

Din amorțeală ajungi la prospețime. Cum faci această trecere, depinde numai de tine. Totul e diferit pentru fiecare din noi, reguli generale de a fi fericit le găsești doar în cărțile motivaționale, adeseori trase de păr pentru că ipocrizia nu funcționează. Fericirea nu e ceva care se obține făcând așa sau așa. Adeseori, ea vine firesc prin ceea ce ești tu, cel simplu și firesc. Iar simplitatea emană lumină și generează bucurie. Mintea însă te poate amăgi că lucrurile sunt complicate și că tu ai o mare problemă cu tine de rezolvat și că nu ești în regulă. Asta e șoapta din umbră. Până când o vei tot asculta?         

Pe măsură ce darul prospețimii se insinuează în tine, normal că viața se schimbă. Inerția sau amorțeala spirituală nu e ok, oricât ai crede tu că ești un zen, privind și pufăind cu ochii în gol, undeva departe. Nu am venit pentru a sta degeaba, nimeni nu se simte ok când nu are nimic de făcut. De paraziți mistici care vorbesc frumos, dar fără efect în viața cotidiană, sunt sătul până peste cap.

Prospețimea înseamnă creativitate. Pornind de la lucruri mici, chiar extrem de mici. Pornind de la ceea ce simți că îți ridică măcar o centimă vibrația. Contează. Tot e mai mult decât nimicul generat de amorțeală sau depresie. Chiar și o plimbare în natură e ceva creativ, e vorba de o alegere conștientă la urma urmei și asta e tot ceea ce contează. Este alegerea ta. Bucură-te de ea, nu îți călca pe suflet, nu îți da cu tifla în cap la nesfârșit. Trăiește pornind de la cele mici, de la bucuriile mărunte ale vieții. 

Frumusețea este darul divin(siddhi) al primei chei. Ea înflorește în omul care iese din propria umbră pentru că acolo, în general, sunt doar frânturi de frumusețe interioară. Acest dar te reunește cu întregul. Frumusețea este ceva natural, nu ceva controlat în mod fals. Ca să simți acest siddhi e nevoie să te dizolvi în el. Și asta e valabil cu absolut toate aceste stări siddhice. Ca să le simți, e nevoie să te topești în ele, nu le poți pricepe cu mintea umană limitată. 

Când acest dar divin își face prezența, totul devine frumos în jur. Totul strălucește și curge firesc și natural. Nu mai există opunere și opinteală. Iar aceasta nu se poate preda. Este ca un foc care arde dar nu te mistuie. Toți îl avem, la unii arde flacără puternică, la alții abia mai pâlpâie. El nu se întreține de la sine, ci punând mereu în el vibrația creativității, bucuriei și entuziasmului!  

miercuri, 1 noiembrie 2017

Uniţi-vă gândurile, apropiaţi-vă sufletele, îmbrăţişaţi-vă inimile...





Primește ceea ce ai atras spre tine, din toată inima ta, fără gânduri ascunse, fără ca să te simți umilit, fără ca să te simți cumva jignit...

Dăruiește ceea ce ai de dăruit, din tot sufletul tău, simpu, curat şi necondiţionat, fără ca să aștepți a primi confirmări, mulțumiri sau recompense...

Apără-ți punctul tău de vedere cu putere şi nu-ţi călca pe suflet în faţa nimănui, dar fără a încerca să impui cuiva credinţa ta şi fără a încerca să fii dominator, căci ceea ce ţi potriveşte ţie nu înseamnă că absolut oricui i s-ar potrivi...

Corectează ceea ce consideri că este greșit pentru tine, dar fără ca să învinovățești pe cineva de vreo greșeală, aşadar nu uita că chiar şi adevărul este relativ şi ceea ce astăzi ţi se pare a fi ceva, mâine ţi se poate părea doar minciună...

Copleșește cu iubire şi compasiune inimile celor care te ascultă, apleacă-te de poţi asupra celui mai sărac cu duhul şi înalţă-te cu mintea şi spre cel mai filozof în gândire, dar şi pentru unul şi pentru celălalt, nu încerca să-i convingi doar prin mândria şi aroganţa care vor doar să taie lumina netăiată a iubirii...

Râzi atunci când simți că asta te eliberează, dar nu încerca să fii altceva decât eşti în firescul tău, fă-o natural, fără cinism, fără sfidare, fără batjocură...

Plângi fără reținere dacă asta simți nevoia să faci, însă fă-o fără a căuta în ascuns mila de sine sau vreo mângâiere din afară, lasă lacrimile să curgă şi să se usuce pe faţa ta, fără remușcări, fără regrete, fără păreri de rău...

Combate ceea ce crezi că e de combătut şi învaţă să fii mereu de partea ta, dar nu-ţi prinde mintea şi sufletul în cursa polemicilor distructive care nu duc nicăieri, caută s-o faci în modul constructiv, fără răutate, fără ură, fără ranchiună...

Îndrumă şi învaţă dacă te simți în stare să o faci şi dacă este cineva dispus să te asculte, dar fă-o ca o joacă şi nu ca o lecţie impusă, fără nici cea mai mică trufie sau tendință de superioritate...

Desparte-te chiar și de o ființă dragă dacă îi cauzezi sau îți cauzează suferință, dar fă-o firesc, fără acuze și bocete ce nu-și mai au rostul, căci dacă respect nu e, atunci nimic nu e...

Bucură-te chiar și atunci când pari penibil în ochii celor penibili, nu oricine te poate înţelege şi nimeni nu poate simţi la fel ca tine, aşa că rămâi fidel şi statornic în felul tău unic de a fi, căci un om sincer şi autentic topește orice falsă prejudecată...

Observă și învață din experiențele celorlalți, dar fă-o din postura de simplu observator, fără ca să judeci nici măcar cu gândul o aparență înșelătoare pe care nu o poţi înţelege decât doar la suprafaţă...

Concentrează-te și crează-ți realitatea dacă asta te atrage într-un mod irezistibil, dar fă-o tăcut şi fără încrâncenare, fără zgomot, fără surle și trâmbițe...

Privește ceea ce vrei să privești, ascultă ceea ce vrei să asculți, vorbește ceea ce e de vorbit, gândește dacă ai de gândit, împărtășește stările tale, dar nu te aștepta vreodată ca oricine să te poată şi înţelege…

Vorbește și cu divinitatea dacă simți că i-ai putea vorbi într-un mod atât de fin și delicat încât să nu-și întoarcă fața de la tine, ca un copilaș care fuge chiar și de cea mai mică tulburare, căci inocența nu suportă o limbă ascuțită și nu poate rămâne acolo unde e mare tulburare...

Fă dragoste cu femeia sau cu bărbatul de lângă tine, dar înainte de a vă contopi trupurile, uniți-vă gândurile, apropiați-vă sufletele, îmbrățișați-vă inimile, astfel încât să puteți spune fără frică:
„eu și ace(a)sta Una suntem”!

Cheile genelor-Cheia 58-Insatisfacţie-Vitalitate-Fericire


Cheia 58 reprezintă drumul de la stres la fericire.
Umbra acestei chei este Insatisfacţia. Toţi o simţim, mai mult sau mai puţin. Ea e cea care ne face să luăm hotărâri, să facem alegeri, să încercăm una alta, să ne ridicăm când suntem căzuţi. Dacă simţi insatisfacţie în tine eşti pe drumul cel bun. Pentru că ea te va îndemna mereu să te ridici din amorţeala spirituală.

Această cheie este simbolizată prin imaginea unui lac. Lacul îndeamnă la nemişcare şi meditaţie. El simbolizează liniştea emoţională şi nemişcarea minţii. Insatisfacţia însă perturbă acest lac al liniştii prin undele provocate de stresul interior. Insatisfacţia nu înseamnă tristeţe, plictis, frustrare, anxietate sau îngrijorare, ci ea implică o stare a lipsei de bucurie fără o cauză anume.

Când umbra instasifacţiei şi a stresului face o spărtură în suprafaţa lacului tău interior, starea ta naturală se pierde. Aceasta se întâmplă foarte uşor. O vorbă, o ştire, o schimbare a unor aşteptări şi toată starea ta naturală se alterează spontan. De ce se întâmplă asta? Pentru că pierdem momentul trăirii în prezent. Suferim ori în nostalgii trecute, ori în îngrijorări viitoare atunci când pierdem momentul prezent.

Mintea e sursa acestei suferinţe şi a insatisfacţiei. Ea tânjeşte după dezvoltare personală şi adeseori se transformă într-un fel de iad al dezvoltării personale tot acest demers către evoluţie. Ea îţi transmite iluzia că prin intermediul ei poţi ajunge la starea de bucurie. Dar, acest chin, indiferent ce tehnici ai aplica, nu îţi poate aduce decât o şi mai mare insatisfacţie.

Iluzia acestei umbre e creată prin faptul că îţi dă impresia că fericirea ta se află undeva în exterior, într-un obiect sau într-un om. De aceea şi simţim goliciune adeseori după ce obţinem acel obiect dorit pentru că el nu poate umple nimic din sufletul nostru.

Umbra stresului din cheia 52 şi umbra instatisfacţiei din cheia 58 sunt în legătură una cu alta şi se hrănesc reciproc. Dar aceste umbre, dincolo de aparenţe, aduce mari servicii tocmai prin agitaţia lacului interior pentru ca astfel să te stimuleze cumva. Vei căuta în exterior până ce te vei epuiza şi apoi vei reveni tot la tine însuţi. De aici începe practic căutarea spirituală, de la intrarea în tine însuţi.
În această căutare vei întâlni tot felul de maeştrii şi tot felul de sisteme care îţi vor promite sfârşitul suferinţei. La unii oameni procesul acesta ţine permanent pentru că pe ei nu îi interesează roada procesului în sine, ci doar a fi pe o cale, a aparţine de un maestru, fără ca să existe neapărat o roadă în sine. E socializarea mistică care te face să crezi că nu mai eşti atât de singur. Fermecătoare adeseori.

Caracterul represiv al acestei umbre nu există. E singura cheie care nu are un aspect ce poate fi reprimat. Caracterul reactiv se manifestă prin interferenţă. Aici apare curgerea către interferenţa cu natura şi cu fluxul firesc al vieţii însăşi. Dacă te opui curgerii, instatisfacţia se hrăneşte odată cu opinteala ta. Dar oricât te-ai opune, flash-uri mărunte şi sporadice de bucurie tot vei avea. Şi apoi apare tânjirea către o stare mai înaltă decât insatisfacţia, tânjirea către primul dar al acestei chei care se numeşte Vitalitatea.

Prin vitalitate începi să devii creativ şi să apară bucuria de a servi. Începi să devii cu adevărat tu însuţi, nu în clipe rare, ci ca mod de viaţă. Impulsul de a deveni cât mai conştient de sine este ceva ce îl are orice făptură umană, e motorul vieţii, fără el nu am mai putea să ne bucurăm de nimic şi nu am mai putea crea absolut nimic. Insatisfacţia te menţine pe linia de supravieţuire doar. Vitalitatea te împinge să te dărui necondiţionat. Dărui din ceea ce eşti şi creşti cu fiinţa, sporeşti cu sufletul, simţi că te împlineşti. Bucuria nu vine din inerţie, ci din energia creativă care pleacă şi se reîntoarce iarăşi la tine.

Aici viitorul îşi încetează presiunea şi mintea devine mai liniştită cu mai multe şi mai largi spaţii între gânduri. Astfel se dizolvă şi îngrijorarea care te ţine doar pe frecvenţa scăzută a zilei de mâine. Nu ştiu ce va fi mâine, nu ştiu ce va fi peste un an. Social, contează ce va fi mâine şi toţi practic ne facem planuri cu bătaie lungă în viaţă. Dar emoţional vorbind, doar starea ta din prezent e tot ceea ce contează.

Vitalitatea te face fericit fără niciun motiv. Doar simplu fapt de a fi te face fericit. Pe când din umbra insatisfacţiei totul pare stresant şi greu. Cei plini de vitalitate se pun în serviciul celorlalţi nu ca salvatori, ci ca lucrători în lumină. Ei emană vitalitate şi asta deblochează indirect energia blocată în cei ce interacţionează cu ei.

Datorită faptului că această cheie este singura ce nu poate fi reprimată, lucrurile devin foarte accelerate când se ajunge la darul acestei chei, adică vitalitatea. Prin acest proces începi să te armonizezi cu inima ta.

Vitalitatea te transpune către siddhi-ul sau darul divin al acestei chei care este Fericirea. Aici eşti numai în prezent. Nu poţi fi fericit în trecut sau viitor. Procesul acesta se mai poate numi şi ca fiind o iluminare sau defocalizare. E ca şi cum conştienţa se eliberează de ataşamentul faţă de ADN, iar tu ai putea simţi asta ca o moarte a omului vechi şi o renaştere a omului nou. Din 2012 încoace tot se întâmplă asta cu mulţi dintre noi.

Cel ce trăieşte acest fel de stare trăieşte complet defocalizat şi toată iubirea se revarsă din el pentru toată creaţia. Această stare nu poate fi obţinută prin tehnici sau control. Şi, de obicei, li se întâmplă celor ce nu se mai identifică cu vreun sistem spiritual sau religios. E abandonul fiinţei în curgerea fără sfârşit al fluxului vieţii.












luni, 30 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 56-Distragere-Îmbogățire-Intoxicare



A 56a cheie se mai numește și "răsfățul divin". 
Umbra acestei chei este Distragerea. Este ceea ce ne fură atenția de la ceea ce este cu adevărat important pentru noi. Ceea ce are putere asupra noastră să ne slăbească. Cu cât dăm mai multă atenție la ceea ce nu are importanță cu adevărat pentru noi, cu atât devenim mai slabi și mai decentrați, nu ne mai regăsim interiorul și esența noastră, și atunci căutăm mereu ceea ce ne distrage și ne slăbește. Uneori e foarte greu să nu te lași distras, e foarte greu să rămâi centrat. Din umbră nu poți face asta, ar deveni un non-sens. Când îți dai seama că ceea ce te subminează interior te slăbește, nu mai ai încotro, ci începi să îți pui întrebări la început. Iar ca răspunsurile să aibă efect pe bune și nu doar teoretic, e nevoie să emani energie către partea ta mai înaltă, către esența ta de dincolo de umbră.

Și de ce ai face asta? Pentru că umbra ta ține la pământ, spiritual vorbind. Și acolo ești nefericit și te complaci permanent în nefericirea ta. Și aceasta e masca invizibilă cu care lumea, într-o proporție extrem de mare, se identifică. Această umbră se asigură că practic rămâi victima gândirii altcuiva, fie prin intermediul mass-mediei, fie prin sistemele religioase, sociale, sisteme care îți induc modul lor de a gândi și reușesc să te distragă de la menirea ta, de la fericirea ta. 

Sintagma precum că tu îți creezi propria ta realitate nu este decât pe jumătate adevărată. Tu nu creezi evenimentele propriu-zise ce se manifestă în realitatea ta, ci le influențezi prin atitudinea ta. Când arăți cu degetul în afara ta și găsești mereu vinovații fără vină care te fac pe tine nefericit, atunci te și transpui în starea de victimă neputincioasă. Dar când te abandonezi în fluxul vieții, totul capătă un nou sens. Înlănțuirile din viață capătă acea logică divină care nu poate fi accesată din frecvența umbrei. 

Dar și interiorul are putere de distragere, nu doar exteriorul. Asta se petrece când îți făurești singur o lume de basm în interior, lume care nu are nicio legătură cu exteriorul. Începi să visezi și să percepi totul doar raportat la basmul din imaginația ta. Trăiești o fantezie care te distrage de la adevărul vieții prin acest surogat mental de care te agăți ca o evadare și o fugă de tine însuți. Ceva nu suporți în lumea exterioară și atunci colapsezi psihic către tărâmuri de poveste unde nimic rău nu ți se poate întâmpla.

Umbra distragerii are legătură cu umbra limitării. Ori de câte ori te simți distras sau limitat, înseamnă că propria ta minte te-a prins deja în capcană. În loc să te eliberezi, tu îți hrănești și mai mult distragerea prin fuga către telecomandă, telefon, frigider, un nou flirt, o nouă partidă de sex sau alte surogate. Aici se naște sărăcia lăuntrică provenită din inerția spirituală în care mulți se complac. E alegerea lor doar.

Caracterul represiv al acestei umbre este caracterul ursuz. Aici îi regăsim pe cei amorțiți în îmbufneala lor generată de copilăria dificilă prin care au trecut. E ca un spațiu mort și inert care își pune amprenta pe viața ta. Refuzi bucuria vieții și te identifici doar cu starea de amorțeală, lene, plictis, lipsa de chef. Starea aceasta o surprinzi în ochii celor care par șterși și lipsiți de creativitate. 

Caracterul reactiv este hiperstimularea. Ea se manifestă prin întreținerea unei nevoi disperate de mișcare, de stimul al simțurilor. Privitul compulsiv la tv, vorbitul la telefon compulsiv, visatul cu ochii larg închiși. Aici îi regăsim pe cei ce se identifică cu scenarita din mintea lor. Nebunii care merg pe gândurile compulsive și se identifică cu ele tot sărind când într-o bărcuță când în alta. Nebunia autentică e cea prin care în mintea ta porți discuții, te cerți, te războiești, te frămânți, te zbați pentru niște situații sau cu niște oameni care te-au atins energetic și care tu le-ai oferit identitatea. Spune stop joc nebuniei din mintea ta, respiră conștient și profund, eliberează mintea de gândurile nebune măcar 5 minute pe zi.     

Când ajungem la primul dar al acestei chei care este Îmbogățirea, atunci apare, de fapt, întoarcerea către interior. Cei care simt acest dar au reușit să facă diferența între ceea ce îi vlăguiește și ceea ce le hrănește spiritul. Iar asta înseamnă ieșirea din starea de victimă în care umbra te ținea distras. Darul însă devine un fel de auto-disciplină, practic nu odată pe săptămână, ci mereu și în orice situație te afli. Asta nu înseamnă că devii robot, ci că începi să dai importanță lucrurilor cu adevărat importante. 

Îmbogățirea spirituală nu înseamnă înfrânare sau o luptă prostească contra simțurilor tale. Înseamnă deschiderea acestor simțuri către potențialul maxim al vieții tale. Oamenii cu acest dar nu se dau înlături de la nimic din ceea ce le-ar îmbogăți viața ca și experiență. Chiar dacă se vor răni, vor învăța din asta. Dar nu vor face din asta o melodramă, ci vor face din ea un fel de artă pe care o vor expune și celorlalți, totul spre binele tuturor. Ei vor arăta lumii că problemele prin care trece fiecare om sunt, de fapt, oportunități mascate. Pentru asta însă e nevoie să ieși din încrâncenare și din lupta cu viața. Iar ca să o faci, ai nevoie de umor și lejeritate.

Darul acesta al îmbogățirii spirituale te îndeamnă mereu către meditație, către starea de observator sau martor al scenei vieții. E ieșirea din dependența către exterior și către stimularea iluzorie a simțurilor carnale. Ieșirea din goliciune și dezamăgire. Asta nu te duce către izolare, ci către o rafinare a simțurilor, către cizelarea lor dincolo de lumea fizicului, emoționalului sau mentalului. 

Acesta este darul echilibrului. Poți oricând echilibra balanța dintre distracție și lucrurile serioase. Poți să petreci cu oricine și oriunde, cu singura diferență că poți spune stop joc, oricând dorești. Devii conștient și nu mai ești dispus să pierzi energie de aiurea. Chinezii numeau cele 5 simțuri "cei 5 hoți". Simțurile erau considerate cele 5 locuri prin care forța vitală sau chi-ul se scurge din corp. Darul acestei chei pune sigiliu asupra simțurilor și le dă o aromă cu totul rafinată. 

Darul acesta este darul iubirii, căci cu cât îmbogățești mai mult viețile altora, cu atât mai mult acest dar îți curge prin întreaga ta ființă. 

Darul divin (siddhi) al acestei chei are un nume ciudat: Intoxicarea sau industria divină de divertisment. El e inversul distragerii de care aminteam referitor la umbră. Cei din această stare s-au autodisciplinat și nu mai pot fi distrași de toate nimicurile, ci se lasă pe ei înșiși distrași doar de divinitate. Rădăcina cuvântului intoxicare provine din greacă care înseamnă săgeată. Cei ce se lasă pe sine străpunși de săgeata iubirii divine. 

Acest dar nu caută răsfățul material, ci răsfățul divin. Acest dar nu se conformează sfințeniei sau spiritualității morale. El învață omenirea că nu e nevoie să renunți la plăcerile senzuale pentru a fi divin. Devii practic dependent în sens bun de frecvența iubirii. Sursa acestei intoxicări este propria ta inimă supraabundentă. Intoxicarea la acest nivel înseamnă a fi înghițit de propria ta iubire. Oamenii aceștia se joacă efectiv în propria aură a iubirii și ei sunt irezistibili. Ei împărtășesc iubirea din ei într-o infinitate de valențe, adeseori paradoxală și care te lasă mut. 

Nu poți înțelege acest siddhi din perspectiva rațiunii. Rațiunea îi va condamna pe acest fel de oameni ca fiind dezaxați. Dar ei au ajuns la o astfel de înflorire încât au nevoie de o cantitate enormă de energie pentru a se abține de la a izbucni în hohote de râs. Ei îți șicanează rațiunea, dar practic îți gâdilă sufletul. Aceștia sunt bețivii divini care uneori ajung în lumea formelor ca niște împiedicați. Acesta este memento-ul din partea Sursei care ne indică iarăși și iarăși că viața este darul oferit pentru iubire, frumusețe și distracție.    

Toate siddhi-urile din toate cele 64 de chei ale genelor, necesită mari progrese în conștiință și ele vin ca niște răsplăți. Nu se pot înțelege cu mintea din umbră, dar se pot simți sau intui cu inima dincolo de aparențe.       

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Vămile prin care am trecut pentru a ajunge la sinele meu





Am pornit cu nădejde într-un pelerinaj către sinele meu, iar ceea ce am putut vedea pe drum, merită povestit. Şi astfel tot mergând, am intrat în primul orăşel, la intrarea căruia scria:
Orăşelul celor cu mintea în trecut!
Stând astfel o vreme acolo, am vorbit cu acei oameni şi am rămas surprins de ceea ce mi-au spus. Unul spunea că multe greşeli făcuse în viaţă şi nu ştia cum să şi le răscumpere, altul că în trecut fusese un mare creator dar şi-a pierdut inspiraţia, alţii îşi aminteau de zilele bune pe care le trăiseră, alţii de tinereţea lor minunată şi tot aşa...
“Şi acum ce faceţi”? am întrebat.
“Acum noi trăim în acest loc pentru a ne povesti trecutul unul altuia cu nostalgie şi regret”, mi-au zis ei.
“Ciudaţi oameni”, mi-am spus, şi am plecat mai departe...

La intrarea în următorul orăşel scria:
Orăşelul celor cu mintea în viitor!
Aici de cum am intrat, toţi au năvălit spre mine, abia aşteptând să îmi povestească câte ceva. Unul îmi spunea despre dorinţa lui de a face o casă, altul se tot gândea la o afacere prosperă, un altul îşi făcea tot felul de planuri, un altul se tot gândea cum ar fi să aibă şi el o familie...
“Şi ce faceţi pentru îndeplinirea acestor dorinţe”? am întrebat eu.
“Nu facem nimic concret, doar aşteptăm să apară cineva care să ne ajute sau un moment prielnic”, au răspuns ei.
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Următorul orăşel avea o inscripţie mare pe care scria:
Orăşelul necazurilor închipuite!
Aici era mare jale şi plânsul se auzea de dinainte de a intra. M-au înconjurat şi au început să mi se plângă, care mai de care. Unul, că ce va face dacă vremea se va strica şi recolta lui va fi compromisă, altul, că ce va face dacă îşi va pierde toată averea agonisită de o viaţă, altul se întreba ce va mânca mâine dacă nu va mai avea de lucru, altul se frământa cum va putea rezista la o boală dacă se va îmbolnăvi, altul se îngrijora de cine-l va îngropa dacă va rămâne singur...
“Şi totuşi, acum sunteţi bine”, le-am spus eu.
“Da, dar mereu ne tot frământăm ce se va întâmpla cu noi dacă...”
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Apoi am ajuns la o altă intrare unde scria mare:
Orăşelul celor care şi-au pus nădejdea într-un salvator!
Aici tristeţea se simţea de departe şi cu greu m-am putut apropia.
Şi am văzut tot felul de oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în negru, bărbaţii cu bărbi lungi, iar femeile acoperite de numai ochii li se vedeau. De atâtea lacrimi feţele li se uscaseră, căci citeau mereu în genunchi din tot felul de cărţulii, bolborosind mereu aceleaşi cuvinte “doamne miluieşte şi iar doamne miluieşte”. Aceştia mă ameninţau cu tot felul de chinuri după moarte sau cu tot felul de răsplăţi care mi s-ar fi dat gratis dacă aş crede în salvatorul lor, asta bineînţeles, tot după moarte. Îmi tot spuneau să rămân cu ei acolo şi să aşteptăm împreună toată răsplata care ni s-ar fi cuvenit.
“Şi totuşi acum sunteţi în viaţă, ce aveţi de gând să faceţi cu ea?” i-am întrebat.
“Nu facem nimic, ci doar ne plângem păcatele şi aşteptăm iertarea domnului dumnezeului nostru”!
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

La o altă intrare scria:
Orăşelul unde frica e la mare preţ!
Aici, imediat de cum am intrat, au dat buluc toţi, încercând să mă convingă să mă întorc din drum, căci e foarte periculos ce fac şi multe primejdii mă vor întâmpina. Dar dacă rămân la ei, voi fi în cel mai sigur loc. Căci cetatea lor şi-au înconjurat-o de jur împrejur cu ziduri groase, astfel încât să fie în deplină siguranţă. Nimeni nu ieşea din cetate, niciodată.
“Şi totuşi de ce vă e atât de frică”? am întrebat.
“Pentru că aşa am fost învăţaţi de mici, de mai marii noştri, să rămânem mereu aici, să nu punem întrebări şi să nu căutăm răspunsuri”.
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Tot mergând, am văzut o altă inscripţie:
Orăşelul celor nemulţumiţi!
Stând o vreme aici, am văzut cum cei din acest loc, de dimineaţă de cum făceau ochi, începeau să se răstească unii la alţii, să înjure şi să se ocărască pe ei înşişi. Ba dădeau vina pe un dumnezeu care era foarte preocupat să le facă rău, ba pe faptul că munca lor nu le era recunoscută, ba că guvernul nu făcea nimic pentru ei, ba că erau prea multi bogaţi, iar din cauza lor ei rămâneau mereu săraci. Ei doar boscorodeau, doar cârcoteau şi doar se bârfeau unii pe alţii, dar nu făceau nimic constructiv cu viaţa lor.
“Şi totuşi nu vă lipseşte nimic”, le-am spus.
“Da, dar când ne uităm în ograda altora, toate nemulţumirile vin asupra noastră”!
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Apoi, tot mergând am dat de o altă poartă, o noutate chiar, pe care scria:
Orăşelul celor ce trăiesc în ireal mai mult decât în real!
Aici peste tot oameni care erau ca nişte roboţi. Mergeau teleghidaţi ţinând în mâini tot felul de ecrane. Nu se priveau ochi în ochi, nu îşi vorbeau, nu se ascultau. În maşini, la fel, oameni cu ochii în ecrane. Erau absorbiţi şi prinşi ca într-o vrajă. Nu zâmbeau, nu gesticulau, doar priveau în ecrane şi tastau de zor.
"Ce faceţi voi pe aici"?, i-am întrebat mirat.
"Noi ţesem şi tot ţesem vise virtuale în imaginaţia noastră". 
"Şi sunteţi fericiţi"?
"Ce e aceea fericire"? m-au întrebat aceştia...

După ce am plecat de la aceştia şi după tot ce văzusem prin orăşelele prin care trecusem, mă tot întrebam dacă sunt pe drumul cel bun. Căci vedeam din când în când câte o răscruce de drumuri, dar eu mergeam tot înainte deşi drumurile se bifurcau des. Atunci m-am întrebat, oare unde aş putea ajunge dacă aş alege să mă abat din drumul cel vechi?
Și astfel, celor pe care i-am întâlnit până acum, le-am lăsat până şi praful de pe picioare şi am înaintat, schimbând cu curaj traseul.

Pe noul drum, primul orăşel se numea:
Orăşelul sănătăţii radiante!
Aici poposind o vreme, am observat că de cum se sculau în prima clipă, oamenii zâmbeau cu bucurie şi mulţumeau zilei care tocmai răsărise în faţa lor. Acolo nu era nici urmă de boală, iar întrebându-i cum de toţi sunt aşa de sănătoşi, mi-au spus că ei niciodată nu se gândesc nici la moarte, nici la boală, nici la doctori, ci mulţumesc şi sunt plini de recunoştiinţă întregii vieţi, doar pentru simplu fapt că trăiesc.
“Minunaţi oameni” mi-am spus şi am plecat mai departe...

La următoarea intrare scria:
Orăşelul celor cu adevărat credincioşi!
Aici, toţi erau plini de optimism şi pentru că nu aveau nici măcar o urmă de îndoială în suflet, fiecare gând se concretiza în creaţii fabuloase. Aici nu exista invidie şi nici gânduri ascunse, căci toţi se susţineau unii pe alţii, se admirau şi se încurajau reciproc.
“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

La următoarea poartă scria:
Orăşelul celor cu adevărat curajoşi!
Aici toţi oamenii experimentau continuu, fără să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar da cumva greş. Aceştia nu-şi pierdeau nici măcar o secundă cu cârcoteala, cu ce a mai făcut x sau y,ori ce s-a mai întâmplat prin locuri care nu aveau nici o legătură cu realitatea lor. Şi astfel tot experimentând, îşi creau noi obişnuinţe, noi reţele neuronale şi învăţau mereu lucruri noi. Fiind în comuniune permanentă, învăţau mereu unii de la alţii, fără să se compare între ei.
“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
În următorul orăşel, scria la intrare:
Orăşelul celor autentici!
Aici fiecare om îşi urma scopul său, fără să plece urechea la ce aveau alţii de spus despre el. Aşa cum simţeau, tot aşa vorbeau, aşa cum gândeau, tot aşa trăiau. Nu ştiau ce este penibilul pentru că erau permanent conectaţi la sinele lor. Iar fiind mereu în această stare, vibraţia lor creştea şi radia fără oprire.
“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Şi astfel tot mergând, am mai ajuns într-un loc, la a cărui intrare scria:
Orăşelul celor care s-au regăsit pe ei înşişi!
Aceştia care au ales să rămână aici, au trecut prin multe experienţe, unele dureroase, din care au învăţat nenumărate lecţii. Aceştia au făcut şi multe greşeli pe care însă şi le-au asumat ca fiind tot experienţe. Dar nu îşi mai aduceau aminte de ele. Căci s-au iertat pe deplin pe ei înşişi şi şi-au mulţumit din suflet pentru experienţele prin care au trecut.
Aici oamenii nu aveau nici trecut, nici viitor. Ci trăiau permanent doar în prezent, fără să încerce să controleze viaţa, fără să controleze vieţile altora, fără să judece pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi!
Lăsau totul să decurgă firesc şi de la sine, înţelegând în cele din urmă, că tot ceea ce le intră în viaţă se întâmplă spontan şi minunat în acelaşi timp. Iar singura divinitate pe care o recunoşteau, era cea din ei înşişi. Pentru aceasta nu aveau nevoie de religii, de ritualuri, de biserici sau temple. Adevărata smerenie am văzut-o doar la aceştia care erau pe deplin conştienţi de cine sunt ei cu adevărat şi nu se mândreau deloc cu aceasta, pentru că spiritul de competiţie nu-şi găsea rostul între ei, căci li se părea o pierdere de vreme să se ia la întrecere unii cu alţii.

Atunci m-am oprit şi nu am vrut să mai plec, căci îmi găsisem cu adevărat locul. Şi mi-am mulţumit mie însumi pentru curajul de a schimba calea atunci când realizasem că drumul cel vechi era un non-sens care nu mă ducea nicăieri.
Şi astfel mi-am desţelenit toate buruienile, am arat pământul şi într-un pământ nou, adică în noua minte, mi-am sădit noile gânduri. Iar acestea crescând ca nişte arbori luminoşi, şi-au făcut locaş în suflet, acolo unde s-au înfiripat harismele iubirii: bucuria, pacea, creativitatea, răbdarea, compasiunea, bunătatea, credinţa, armonia şi toată lumina care izvorăşte din acestea...

vineri, 27 octombrie 2017

Până şi cel mai greu moment al tău va trece...

 
 
Viaţa îşi urmează cursul ei alături de noi, cei care ne urmăm alături de ea, cursul nostru. Adunăm clipe, adunăm momente, adunăm amintiri. De unele ne aducem aminte cu drag, de altele parcă nu vrem să ne mai aducem aminte. Însă şi unele şi altele sunt ale noastre. Ai trecut prin ele şi acum te regăseşti în acest moment, mai călit, mai experimentat, mai aproape de tine. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
 
Am cunoscut oameni, pe unii i-am iubit, pe alţii i-am dezamăgit. Unii ne-au iubit la rândul lor, alţii poate mult ne-au dezamăgit. De unii ne este tare dor, de alţii vrem să uităm dacă am putea. Însă şi unii şi alţii au făcut pentru un timp parte din viaţa noastră. Cu ei am împărţit iubirea, cu ei am împărţit dezamăgirea. Cu toţii au fost maeştrii tăi pentru un timp. De la toţi ai învăţat câte ceva. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
 
Unde erai tu când viaţa a trecut peste tine şi te-a izbit din plin? Cine erai tu atunci şi cine eşti tu acum? Erai cumva un altul, erai cumva o alta? Nu ai trecut oare tot tu de unul singur prin toate aceste provocări mai dure ale vieţii? Poate că îţi era cineva atunci alături sau poate toţi au fugit de lângă tine tocmai când aveai mai multă nevoie de ei. Iartă-i pe toţi şi iartă-te mai ales pe tine pentru slăbiciunea de a-i judeca gratuit, fără să încerci să înţelegi dincolo de aparenţe. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
 
Te-a durut, ai plâns sau poate că mult te-ai întristat. E oare cineva vinovat? E oare viaţa vinovată? E oare Universul vinovat? De ce vezi lucrurile doar în alb şi negru? Priveşte-le mai adânc şi poate că ochiul minţii tale îţi va releva un înţeles mai profund, care se află dincolo de alb şi dincolo de negru. Acceptă-ţi alegerile făcute şi nu te condamna în zadar. Acceptă-l pe cel care odinioară a simţit să o ia pe un drum sau altul. Cel de atunci poate că a fost arătat cu degetul de cei cărora le place mai mult să judece decât să trăiască. Însă, mai repede sau mai încet, mai uşor sau mai greu, ai trecut şi peste asta. Aşa că nu nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
 
Poate că pentru un timp ai uitat de tine, ai uitat cine eşti. Te-ai rătăcit poate în hăţişurile fascinante ale deşertăciunilor lumeşti. Cei de lângă tine nu te-au înţeles şi nici n-au încercat să te înţeleagă. Cum ar putea să o facă când pe ei înşişi nu reuşesc să se înţeleagă? Dar poate că nici tu nu i-ai înţeles atunci când ei înşişi aveau mare nevoie de tine. Poate că la rândul tău ai fugit şi tu de lângă ei, înfricoşat. Acum însă, nu e cazul să plângi pentru nişte alegeri pe care le-ai făcut din laşitate. Aşa ai simţit atunci. Însă acum, cu siguranţă ai devenit un altul. Aşa că nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
 
Încă mai suferi? Încă te mai doare? Trecutul e plin de răni şi s-a întors de pe frontul amintirilor cu multe regrete. Nu vorbi despre tine mereu la trecut. Nu îţi zgândări inutil acele răni care sunt pe cale să se cicatrizeze. Lasă timpul să vindece ceea ce este de vindecat. Fii alături de tine acum, deşi poate odinioară îţi erai duşman. Iartă-ţi trecutul şi împacă-te cu el. Împacă-te cu tine însuţi şi fii mândru pentru că totuşi ai avut curajul de a alege. Cine te-ar putea condamna, cine te-ar putea judeca? Aşadar nu te îngrijora, căci până şi cel mai greu moment al tău va trece...
 
Rămâi așadar în puterea prezentului. Aici şi acum totul e prezenţă. Ce ai putea spune şi ce ai putea simţi, aflându-te în această stare de prezenţă? Mai e oare cineva care să sufere, cineva care încă s-ar simţi traumatizat? Mai simte cineva regrete, mai are careva nostalgii? Toate s-au dizolvat în amintirile fumegânde ale trecutului. Norii au stat deasupra ta o perioadă, dar acum sufletul tău s-a luminat şi s-a înseninat. Aşa că nu fi copil la minte, ci rămâi alături de copilul tău interior, cel care nu cunoaşte nici frica, nici traumele, nici suferinţa, nici regretele. Copilul tău interior se bucură şi se lasă învăluit de această bucurie. Se dezvăluie şi viaţa i se dezvăluie. Râde şi viaţa îl îmbrăţişează. Cântă şi viaţa în faţa lui dansează. Iubeşte şi viaţa cu iubirea ei îl copleşeşte...
 
 
 
 
 
 
 

joi, 26 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 17-Opinie-Clarviziune-Omnisciență



Umbra acestei chei este programată să caute tot felul de defecte în lumea exterioară și să stârnească judecăți la nivel superficial, de suprafață. Și de la un mic așa-zis defect, oamenii încep să țese povești sau melodrame care mai de care mai colorate în  jurul acestei umbre care se numește Opinia. 

Din această umbră se naște în adolescentul timpuriu mecanismele unor dogme care nu fac decât să blocheze libertatea creativă și originalitatea fiecărui copil care mai târziu va deveni omul ce va lupta cu încrâncenare pentru dogmele sale ce au devenit între timp adevărate crezuri de viață. Tot din copilărie o altă boală se poate naște și ea ar putea fi numită "neliniștea seriozității". Când începi să iei totul prea în serios, începe, de fapt, identificarea cu seriozitatea ta care îți fură libertatea și bucuria vieții.

Această umbră își clădește puterea pe nemulțumire. Și aici regăsim conștiința colectivă mereu nemulțumită, mereu aflată în anxietate și neliniște. Aspectele sociale împărțite pe diviziuni și ierarhii tot de aici pornesc. Dar chiar și în acest aspect există o natură divină. Pentru că fiecare umbră, de fapt, e ca un generator care te propulsează înspre înainte doar. Mai jos de umbră nu poți cădea. Dar mai sus de ea oricând te poți ridica. 

E un stimul, un îndemn spre o altă lume, una care se naște din forța care contestă ceea ce contravine naturii și întregului. Parte slabă a acestei umbre este că e axată doar pe emisfera stângă a creierului și de aici pleacă distorsionarea realității care nu mai servește întregului, ci doar divide și desparte. Așadar, aceasta e umbra ce te ține în pendularea dualității, punând accent pe abordarea emisferei stângi a creierului. Ea reprimă și compromite activitatea emisferei drepte care are o cu totul altă viziune, una holistică. Dacă pendulezi doar într-o singură emisferă, nu mai lași deschiderea inimii să se producă, adică deschiderea celui de-al treilea ochi.

Caracterul represiv al acestei umbre este autocritica. Când îți reprimi glasul lăuntric, apare propria judecare prin comparația cu alții pe care îi vezi mereu mai cu moț decât tine. E ca și cum îți dai de bună voie cu tifla-n cap din frica de a nu cădea în penibil sau ridicol în fața lumii. Dar dacă stai şi te gândești, toți cei care au avut un succes în viață la început, au trecut şi ei la rândul lor prin acest penibil sau ridicol pentru că nu au fost înțeleși decât poate mult mai târziu sau chiar după moarte. Acești oameni consideră că nu au nimic de spus și că părerea lor nu ar conta în fața părerii altora pe care îi văd cu mult mai sus decât ei. 

Caracterul reactiv al umbrei ține de dogmatică. Când umbra opiniei se manifestă în exterior se nasc dogmele sociale, religioase, educaționale. Aceasta își găsește răspuns mai mult în mintea masculină care e mult mai tentată să gândească rațional decât mintea feminină. Femei filozoafe nu sunt, dar bărbați filozofi, cu duiumul. Acești oameni își folosesc logica și rațiunea doar pentru a se asigura că numai ei au dreptate, iar ceilalți ce văd lucrurile altfel, cu siguranță greșesc. 

Opiniile sunt programate să vadă numai defecte în jur. A depăși acest tipar limitativ ar însemna să nu mai iei totul atât de personal și în serios. Când privești un lider religios de exemplu, cu fața aceea serioasă și tristă te și învăluie moartea pasiunii. Căci dogma, în esența ei, ucide pasiunea și entuziasmul.  

Darul acestei chei este Clarviziunea. Este un dar dinamic mental, nu inert şi amorţit. Clarviziunea nu mai fragmentează jocul vieţii aşa cum o face opinia din umbră. Ci începe să vadă întregul dincolo de margini, dincolo de judecăţile superficiale. Umbra opiniilor creează învârteli mentale pentru condiţionarea oamenilor, iar acest dar al clarviziunii subminează dogma egoistă. Clarviziunea înseamnă deschiderea celui de-al treilea ochi şi detaşarea de orice opinie dogmatică. 

Una din cauzele majore ale suferinţei se regăseşte în frecvenţa joasă a acestei chei care vede peste tot numai diferenţe. Dar când se ajunge la încrederea faţă de autoritatea inimii, toate aceste diferenţe  dispar. Inima nu poate judeca pe nimeni, doar mintea raţională o face, raportându-se la tot felul de dogme sau norme.  Inima nu judecă, căci iubirea e non-judecativă.


Acest dar e orientat către viitor pentru că din el se poate înfiripa predicţia. Aici lucrurile se leagă unul faţă de altul şi apare un fel de logică care nu mai e raţională, ci o logică divină care dă înţeles tuturor înlănţuirilor de fapte ce se petrec în realitatea ta. Logica aceasta o percepi doar cu răbdare şi punând cap la cap fiecare tipar care dă naştere altui tipar. Pe aceasta aş putea-o numi "logica inimii".

Când se ajunge la starea de siddhi a acestei chei care este Omniscienţa, se ajunge la adevărul imaginii de ansamblu ce corespunde cu deschiderea totală al celui de-al treilea ochi. Ochiul prin care conştiinţa curge neîntrerupt şi nefractal. Conform sistemului hindus al chakrelor, acest dar divin înseamnă deschiderea chakrei 6, ajna, localizată între ochi. Dar ochiul acesta nu se poate deschide decât numai după deschiderea anahatei, chakra inimii. Odată ce inima înfloreşte se creează o linie de comunicare între creier şi conştiinţa pură. Despre asta e vorba în acest dar divin al cheii 17.

La o frecvenţă foarte înaltă, nu tu mai eşti cel ce priveşte prin conştiinţă, ci conştiinţa priveşte prin tine. Acest siddhi nu poate fi înţeles la nivelul minţii raţionale umane. Mintea aici se află în mare încurcătură pentru că nu înţelege logic viaţa. Omniscienţa stă martoră a faptului că tot ceea ce se petrece acum este perfect pentru că urmează direcţia conştiinţei din lumea infintă a formelor.

marți, 24 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 18-Judecată-Integritate-Perfecțiune



Acestei chei i se mai spune și puterea vindecătoare a mentalității. Ea face parte din profilul meu hologenetic, e una din cele 4 secvențe de activare, adică unul din cele patru daruri genetice și anume exact pe secvența numită "radianță".

Umbra acestei chei este Judecata. Aici avem multă sensibilitate în peisaj. Sensibilitatea la imperfecțiune care se duce către critică și judecată. Efectul acestei umbre se află undeva în copilărie, atunci când apare prima sfidare către părinți. Între 14 și 21 de ani sfidarea atinge cote paroxiste, dar face și ea parte tot din evoluția noastră. 

Din această umbră se naște fenomenul numit "mentalitate de victimă". Acest tipar se regăsește în mentalitatea majorității oamenilor. Drept dovadă tendința de a te plânge oricui, oriunde, oricând. Când gândești ca o victimă te lași influențat de tiparul colectiv negativ în care zace marea parte a omenirii. Cele mai multe neliniști care apar din starea de victimă se află în cele referitoare la bani sau sănătate. Acest tipar al victimizării transmite negativitate atât în aura ta energetică, cât și a celui ce te ascultă. 

Această umbră își caută propria dreptate, ea are nevoie de relaxare ca să se poată detașa de identificarea cu mintea. Provocarea celui ce are această cheie în profilul hologenetic este să mai lase dreptatea minții lui deoparte și să mai dea credit și inimii. Nu mintea te face fericit, ci inima. Mă regăsesc aici. Numai că bărbaților le vine mai greu să fie mai mult inimă decât rațiune. Așa că, încearcă și ei cât pot. Întrebarea întrebătoare pentru cei aflați sub această umbră poate fi una de genul: vrei să lupți pentru dreptate sau vrei să fii cu adevărat fericit?

Detașarea de această umbră înseamnă a nu mai lua lucrurile chiar așa de în serios. Nu suntem aici să ne îngreunăm viața, ci să o facem frumoasă, plină, autentică. Iar asta se face doar ajungând la simplitate. Ceea ce mintea nu prea te lasă să faci, tendința ei este ca permanent să complice inutil lucrurile. A nu lua lucrurile foarte personal poate fi altă alternativă ca să îți devină viața mai ușoară. 

Caracterul represiv al acestei umbre îl reprezintă inferioritatea. Tiparul de aici se regăsește în autojudecare sau autocritică. Aceasta îți sabotează ființa ta pentru că te duce în comparația cu alții și de aici sentimentul de inferioritate. Caracterul reactiv este superioritatea. Aici se regăsește sfidarea  oricărei figuri autoritare. Dacă tendința de superioritate se cultivă mereu în mod compulsiv ea devine aroganță, persiflare, batjocură, dispreț. Mă regăsesc și aici. Dar acum mai puțin totuși. Acum tind să devin smerenia întruchipată.  

A 18a cheie stă cumva la baza psihologiei, întrucât ea deține codurile condiționării umane. Această cheie are în vedere limitele de orice natură, mentală, emoțională, materială. Ea determină dacă un copil atinge maturitatea ca și adult integrat sau ca și copil rănit, mascat în adult. 

Darul acestei chei este Integritatea. Ea constă în a-ți menține propriul spațiu, fără a reacționa la propriile judecăți sau autocritici. Acest dar nu înseamnă neapărat să fii doar fidel valorilor tale. Ea e o vibrație care te reîntregește pe parcursul vieții, după o copilărie sau adolescență dificilă. Dar ea e ceva ce se cere reîntregit de către orice ființă umană. Fără integritatea de sine, nu poți evolua în nimic. 

Acest dar te readuce către copilărie, te readuce în trecut, pentru a putea cine ești și cine ai devenit între timp. Acele condiționări preluate de mic, nu au fost ale tale, nu îți aparțin. Iar când le descoperi, devii un fel de maestru al înțelegerii de cum funcționează condiționarea pe mai multe linii, social, religios, relațional, parental, spiritual. Te eliberezi și indirect îi poți ajuta și pe alții să se elibereze. Astfel încât, eliberat din starea de victimă, îți câștigi integritatea, dușmanul de moarte al mentalității de victimă. 

Darul integrității înseamnă să ridici ștacheta și să îți menții vibrația la cote cât mai înalte. Dar pentru asta ai nevoie de mult curaj căci practic trebuie să sfidezi mereu lumea care nu vrea să se ridice la standardele tale. De la judecata din umbră, adică cea provenită doar din minte, ajungem acum la judecata obiectivă și impersonală a inimii. Judecata din inimă nu mai poate fi crudă, căci ea servește întregul, în spiritul adevărului și al compasiunii. Corect. Iarăși mă regăsesc.

Darul divin(siddhi) al acestei chei este Perfecțiunea. Acest dar ne arată cum să ne vindecăm de angoasa mentală tocmai prin munca neîntreruptă și plină de compasiune către perfecțiune. Există aici un fel de nemulțumire în sensul bun al cuvântului. O nemulțumire divină care te îndeamnă mereu să sporești în această stare de înflorire a perfecțiunii în propria ta ființă. Perfecțiunea însă nu e un scop în sine, nu are final, există doar o râvnă interioară către mai bine.

Doar când se ajunge la moartea minții, metaforic vorbind, se atinge perfecțiunea. Acest siddhi este sursa tradiției jurământului bodhisattva, acela ce devine o ființă care rămâne în lume din compasiune pentru ceilalți. Această tradiție ascunde în ADN  programul tuturor oamenilor programați să servească întregul spre perfecțiune. Universul conlucrează permanent odată cu noi din întreg.

Acest dar al perfecțiunii e ceva rar întâlnit. Aici îi regăsim pe oamenii dedicați în munca din compasiune și iubire către folosul umanității. Toate ființele care ajung la acest dar, trăiesc o stare paradoxală, căci și-au încheiat propria evoluție interioară pe pământ, dar încă rămân în lume. Cei care au ajuns la acest nivel în conștiință și s-au ridicat din mentalitatea de victimă, nu mai pot privi cu superioritate pe absolut nimeni. Aceasta se numește gândire siddhică și înseamnă a gândi cu inima. Frumos, nu? 

luni, 23 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 54-Lăcomie-Năzuinţă-Înălţare



Lăcomia este umbra din cheia 54. Ea poate fi şi bună, poate fi şi rea, depinde de unghiul din care priveşti. În general, lăcomia duce ori spre iubire şi posesivitate la femei, ori spre putere şi bani la bărbaţi, mai ales. Dacă nu ar mai fi ea, probabil că foarte puţini s-ar mai scula din amorţeală ca să facă ceva. Aşa însă, ea e ca un motor care te propulsează către ceva, către cineva. Spiritual vorbind, nu e nici bună, nu e nici rea, dacă la un moment dat ea se depăşeşte.

Altfel ea devine auto-distructivă. Adică e ca şi cum se blochează energia pe o frecvenţă foarte joasă, tribală şi primitivă. Lăcomia hrănită permanent devine patimă. Adică capătă drepturi asupra ta şi te domină de nu mai ştii ce e cu tine. Ea are forme cameleonice şi ştie perfect cum să te învăluie. Unul din semnele dinstinctive ale lăcomiei în faza ei cea mai joasă e faptul că acestei umbre nu îi ajunge doar să posede ceva anume, ci să şi arate celorlalţi ceea ce posedă.

Lăcomia sau disperarea sunt câmpuri energetice care odată generate sunt simţite foarte acut de cei din jur. Un om lacom este simţit imediat. Graniţa dintre lăcomie şi năzuinţă e una foarte subtilă. Prima e  egoistă, se gândeşte numai la binele său. Pe când a 2a merge dincolo de a poseda şi transcende pe "a avea" către "a fi". 

Sursa decăderii este disponibilitatea de a face mari compromisuri cu tine însuţi pentru a avea ce doreşti. Când eşti foarte lacom, eşti în stare de absolut orice îţi poate ştirbi integritatea. Un pas mai sus ar fi ambiţia care nu e nepărat disperată după a avea ceva. Ambiţia te propulsează către primul dar al acestei chei care este Năzuinţa. Pe când lăcomia te menţine doar în aceeaşi buclă biologică de feedback creată din disperarea de a poseda. 

Această cheie se mai poate numi şi cheia căutării. Pe frecvenţa umbrei, căutarea e colapsată doar spre materie. Pe o frecvenţă mai înaltă, căutarea devine năzuinţa de a te auto-depăşi. 

Carcaterul represiv al acestei umbre este lipsa de ambiţie. Aici se regăsesc cei ce se extaziază pe moment, încep lucruri, dar niciodată nu le duc până la capăt. Dezamăgirea îi prinde mai mereu din urmă şi atunci renunţă foarte uşor. Astfel, impulsul lăcomiei care ar trebui să te ducă la ambiţie e reprimat în pasivitate. Dezamăgirea de a nu continua ceea ce simţi să începi duce tocmai la depresie. Nu ai constanţă pentru că nu te auto-disciplinezi şi atunci cazi cădere jalnică şi eşuezi lamentabil. Aici mai e o categorie de oameni, cei care o trag cu spiritualitatea şi îşi neagă propriile nevoi materiale. Dar spiritualitatea cu cortul e doar un surogat. Dacă ceea ce eşti nu se reflectă în social, într-un mod constructiv şi util, acea formă se spiritualitate e falită şi e doar pentru paraziţii mistici care îţi vor vorbi în metafore cât mai colorate, dar dincolo de acestea nu se află mai nimic constructiv pentru viaţă.

Caracterul reactiv este obsesia de acumulare materială. Şi asta vine din furia de a acumula bani, case, maşini sau a poseda oameni chiar, încât toată această nebunie perpetuă te orbeşte. Şi atunci apare goliciunea, datorită inutilităţii acelei acumulări materiale închisă în ea însăşi. Lăcomia închide inima şi te face posac, rău, cârtitor. Aici îi poţi regăsi pe cei foarte bogaţi material, dar ramoliţi din punct de vedere spiritual. 

Când umbra se transformă într-o frecvenţă mai ridicată, apare primul dar al acestei chei care este Năzuinţa. Ea constă în energia care se vrea propulsată dincolo de materie. Aici eşti pe poziţia celui care dăruie şi se dăruie celorlaţi într-un mod altruist fără interes sau manipulare. 

Acest dar deschide perspectiva succesului. Nu poţi avea succes izolat de semeni ca într-un deşert. Dacă nu împărtăşeşti ceea ce eşti cu ceilalţi, atunci te ofileşti, chiar şi un geniu de ai fi. Acest dar se acordează la o viziune comunitară mai înaltă care atrage în acelaşi timp pe cei care rezonează pe acelaşi nivel. Când închizi pumnul şi te identifici doar cu lăcomia sau egoismul, blochezi energia, nici nu dăruieşti, nici nu primeşti. Dar când te deschizi, apare un ciclu de reîncărcare permanentă. Te dărui din ceea ce eşti şi niciodată nu secătuieşti. Energia care curge nu se vrea blocată niciodată.

Când ajungem la darul divin(siddhi) al acestei chei, ajungem, de fapt, la darul căutătorilor care este Înălţarea. Adică transformarea alchimică a materiei în substanţă spirituală. Acest dar transformă curenţii bruţi din corp în curenţi din ce în ce mai rafinaţi. Dar înflorirea nu se vrea sforţată. Ea pleacă de la lăcomie, trece prin ambiţie, ajunge la năzuinţă, căutare şi apoi la înălţare. 

Practic năzuieşti către ceva atunci când te afli pe o cale spirituală. Dacă la început mergi pe calea altora, la un moment dat, vei depăşi şi această frică. Important e să îţi regăseşti tu propria cale şi să te simţi bine tu cu tine însuţi. Poţi prelua de la cine doreşti, dar asta nu înseamnă că ceea ce merge pentru unul, va merge sigur şi pentru altul. Căutarea este impulsul spiritual pe care cu toţii îl avem în noi. Această cheie respinge mitul prostesc care te ţine doar în ignoranţă precum "crede şi nu cerceta".
În esenţa noastră suntem căutători spirituali care nu se opresc nicicând din evoluţie. 
  


vineri, 20 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 19-Co-dependenţă-Sensibilitate-Sacrificiu



A 19a umbră a Co-dependenţei îşi are rădăcinile în trecutul nostru ancestral tribal. În primitivism oamenii se bazau pe factori exteriori care într-un final au ajuns personificaţi. Adică din vechime oamenii şi-au creat proprii zei. Toate religiile au luat naştere din frecvenţa acestei umbre a co-dependenţei faţă de un factor exterior. Punerea unei autorităţi pe un soclu şi venerarea acesteia. Vibraţia suferinţei este şi ea menţinută prin efectul acestei umbre. Prin crearea unui dumnezeu exterior am uitat de noi înşine şi de puterea noastră interioră. Iar atunci când am uitat, am devenit implicit victime.

La momentul prezent această umbră se află în colaps. Religiile şi ele se află tot în colaps pentru că fricile vechi faţă de zeităţile create se prăbuşesc şi ele odată cu omul nou care devine tot mai independent şi mai conştient de sine. Lumea actuală se împarte practic în cei care au rămas încă co-dependenţi faţă de dumnezei exteriori şi cei care sporesc tot mai mult în conştienţa de sine şi care nu mai sunt dispuşi să îşi predea puterea din ei către nimic.

Această schimbare se petrece în mutaţia chimică din ADN-ul nostru. Şi ea face ca vechile căi bătătorite de către alţii dinaintea noastră să îşi piardă controlul şi manipularea prin care umanitatea era ţinută din cauza fricilor tribale, adică frica de păcat, de judecată, de iad, de pedeapsă, de un dumnezeu exterior de dincolo de nori care stă veşnic încruntat cu sabia între dinţi. Toate acestea ţin de umbra co-dependenţei.

Caracterul represiv al acestei umbre este nevoia de atenţie. Aici îi regăsim pe cei ataşaţi emoţional de vechile frici tribale la care nu pot renunţa din pricina fricii de singurătate. Ei caută să se simtă doriţi şi viclenia lor îi face să se transpună în rolul de victimă care atrage astfel mila celor dispuşi să intre pe frecvenţa emoţiei lor. Ei sunt personaje melo-dramatice care atrag negativ atenţia celorlaţi, indiferent cum, chiar şi prin violenţă. Ei practic nu se simt violaţi, ci doar băgaţi în seamă şi asta e oricum mai bine pentru ei decât nimic.

Caracterul  reactiv este izolarea. Aici sunt oamenii care se consideră pe ei înşişi cei mai cei şi care declară sus şi tare că nu au nevoie de absolut nimeni. Dar dincolo de acest tipar se ascunde furia. Ei se izolează nu prentru a fi creativi cu ei înşişi, ci pentru nevoia de atenţie a celorlaţi care cu cât vor încerca să îi ajute, cu atât mai mult ei vor răspunde cu şi mai multă furie. 

Când ajungi la darul sensibilităţii începi să fii tot mai acordat la nevoile celorlalţi. Aici se regăsesc terapeuţii sau vindecătorii. Nu e vorba neapărat de o atingere fizică, ci de contactul energetic cu oamenii. Fenomenul care se poate regăsi prin acest dar este sinestezia, adică abilitatea genetică de a mirosi cu ochii sau de a simţi culori cu ajutorul palmelor. Câmpurile aurice ale celor din jur sunt simţite tot prin darul acesta. Frecvenţele acestui dar al sensibilităţii trăieşte pe tărâmuri magice, dar nu e ceva inaccesbil omului conştient.

Dacă umbra acestei chei se reflecta în dependenţa către hrana fizică de exemplu, ridicând frecvenţa, această hrană se transformă în hrana vieţii, prana sau chi. Prin acest dar se creează un portal către subconştientul tău individual şi către cel colectiv. De aceea, acest dar este cultivat mai ales la popoarele care au o legătură directă cu natura, cum ar fi şamanii sau cei care au reuşit să se reconecteze la simţul ancestral al magiei ce vine prin intermediul viselor. Aici se regăseşte sensibilitatea la tărâmurile de dincolo de latura fizică. Cei care se regăsesc în acest Dar sunt cei care facilitează conexiunea extrasenzorială cu lumea spiritelor.   

Sacrificiul este darul divin(siddhi) al acestei chei şi prin el se ajunge de la co-dependenţă, la independenţă şi apoi la interdependenţă. Aceasta e o stare de unitate cu universul şi tot ceea ce înseamnă el. Acest tip de sacrificiu poate apărea doar atunci când îţi oferi necondiţionat inima altuia. În loc să mori cu sinele tău inferior, renaşti alături de sinele tău superior.

Toate miturile ce implică sacrificii sau crucificări sunt personificări ale unor secrete genetice ascunse în ADN. Renaşterea omului nou vine odată cu sacrificiul omului vechi. Toate schimbările ce se petrec acum la nivel planetar şi social constituie rezultatul profund al procesului genetic prin care trecem cu toţii. 

Al 19lea siddhi conţine, într-un fel, o iniţiere mistică. Astfel, fiecare aspect al conştiinţei planetare trebuie să treacă prin nouă portaluri de iniţiere înainte ca evoluţia planetară colectivă să ajungă la final. Aceste iniţieri sunt: naşterea, botezul, confirmarea, căsătoria, vestirea, comuniunea, hirotonisirea, sanctificarea, beatificarea. Printr-o astfel de iniţiere individuală, adică printr-un sacrifiu individual se permite întregului să se facă practic o iniţiere de grup. Oemenirea s-ar afla acum pe culmea iniţierii a 5a, a bunei vestiri. Buna vestire nu a unui mântuitor care se lasă aşteptat, ci vestirea unui salt în conştiinţă.