Nuieluşa iubirii

Până la urmă ce facem noi aici? Ne împărtășim sufletele unii altora. Facem schimburi de gânduri, de mentalităţi, de opinii. Schimburi de atitudini, de convingeri, de credinţe. Schimburi de sentimente, de afinităţi, de iubire. Dar şi schimburi de nervi uneori, de ego-uri exacerbate, de judecăţi sau critici. Dar şi pe acestea din urmă, le facem tot din prea multă iubire. Dacă nu le-am face, atunci nu ne-ar păsa. Iar dacă nu ne-ar păsa, atunci nu ne-am mai iubi, ci am rămâne cu toţii în prăpastia fără fund a indiferenţei, acolo unde îngheţul egoismului a acoperit sufletele care au uitat să se mai dăruiască.

Așadar, m-am ridicat și am pornit la drum ca un războinic neînfricat. Mi-am pus pe cap coiful gândurilor luminoase şi mi-am aşezat platoşa dreptăţii pe umerii mei. Mi-am ascuţit sabia pentru a tăia din rădăcină orice credinţă limitativă. Şi mergând eu, mă tot gândeam cum mă voi apăra şi cum voi riposta? Cum voi înainta şi cum oare voi ataca? Dar când am ajuns la sufletele voastre, sabia dreptăţii cea îndelung ascuţită… ea nu mai era! Căci se transformase pe drum, fără ca eu să bag de seamă. Și dintr-o sabie ascuțită, a devenit o gingașă nuieluşă. Și astfel dintr-un războinic, m-am transformat într-un simplu mesager al păcii. Și când m-am văzut doar cu o simplă nuielușă în mână, am avut mare grijă de ea ca să nu o bruschez prea tare și astfel să se scuture ea de florile iubirii. Și astfel am ascuns rămurica în sufletul meu și m-am îndreptat către sufletele voastre. Am renunțat și la platoșa dreptății, căci acolo unde e iubire, nu mai e nevoie de nici un fel de protecție.

Și astfel mi-am îngropat mândria ca să îmi dezvălui sufletul. Și am rămas eu gol, gol, gol… Și înaintând eu către sufletele voastre, am venit cu curaj în întâmpinarea voastră, nerușinându-mă de goliciunea mea. Și am renuntat astfel la orice mare părere despre sine. La orice fandoseală, precum că aș fi cineva în închipuirea mea. La orice idee preconcepută, la orice etichetă sau clișeu. Am dat deoparte toată cunoașterea din afară, ca să rămân doar cu iubirea dinăluntru. Am înlăturat până și rațiunea, ca astfel să nu mai opun nici cea mai mică rezistență. Am renunțat și la minte, ca nu cumva să rătăcesc în zadar prin labirintul nesfârșit al ei. Mi-am șters din memorie și trecutul, ca astfel să nu mai umblu împovărat de povara timpului.

Și am înaintat și mai mult, nerușinându-mă de goliciunea mea. Căci rușinea nu e și ea decât tot o mare îngâmfare care te oprește să pornești la drum înainte de a-ți pune câte o mască. Rușinea nu e decât o mare impostoare care sfidează sacralitatea din noi. Și e o mare sabotoare, căci încearcă să ne convingă că am avea ceva de pierdut de ne vom arăta așa cum suntem. Dar ce aș mai putea pierde atâta timp cât mi-am câștigat sufletul? Ce mi s-ar mai putea lua și de unde aș mai putea cădea? Căci cea mai mică părere precum că ai fi tu cineva, te așează inevitabil pe un soclu a cărui fundație e clădită doar pe niște firicele firave de nisip. Și la prima adiere de vânt, soclul se dărâmă cu surle și trâmbițe, iar falsul rege devine într-o clipă doar un sărman cerșetor. Și acesta va cerși iarăși acea zonă de confort unde înainte îi era atât de cald și bine. Dar nu i-o va mai dărui nimeni iarăși, căci cine ar mai putea crede acum în minciunile lui? Și cine nu îl va trage în jos pe unul ca acesta care-și arogă cu aroganță drepturi asupra celorlalți? Cine va putea spune „Vino și urmează-mi"!, când viața lui nu e în armonie deplină cu el însuși?

Și astfel am înaintat eu și mai mult către voi, nerușinându-mă de goliciunea mea. Și oare de ce m-aș mai putea rușina? Privește-mă că totul e doar divinitate în mine! Privește-te că totul e doar divinitate în tine! Și atunci de ce oare te-ai mai putea rușina? De ce parte a trupului, de ce gând al minții și de ce simțire a sufletului tău te-ai mai putea jena? Spune-ne nouă tuturor, ca astfel să luăm și noi aminte la rușinea ta. Privește-ți ochii cum îți oglindesc sufletul. Privește-ți chipul, părul, urechile, nasul, mâinile, picioarele, toate exprimă divinitatea prin ele însele. Privește-ți chiar și părțile așa-zis rușinoase, de ce te-ai rușina privindu-le, oare nu dau și ele mărturie despre divinitatea din tine însuți?

Totul e sacru, chiar și cel mai mic gest. Fiecare pas e unul sacru, căci calcă peste divinitatea ce ți s-a așternut la picioare. Fiecare întâlnire e una sacră, căci acolo se împărtășesc două suflete. Fiecare act sexual e unul sacru, căci și acolo sufletele se contopesc. Fiecare vorbă e una sacră, căci cu ea poți binecuvânta și ridica un suflet căzut în meandrele deznădejdii. Fiecare îmbrățișare e sacră și ea, căci energia iubirii se contopește astfel din două părţi, într-una singură. Fiecare sărutare e sacră, căci iubirea dizolvă patima și orice pipăire necugetată. Fiecare cuvânt pe care-l scriu aici e unul sacru, dacă acesta găsește cea mai mică reverberație în sufletul tău. Căci inspiraţia e sacră şi ea, la fel cum e şi sufletul celui prin care ea trece, la fel cum e şi inima celui ce o primeşte.

Așa că nu te mai rușina, ci vino, vino așa cum ești! Nu te mai chinui în zadar făcând mai mulți pași înapoi decât înainte! Nu-ți mai reprima divinitatea ca să o îmbălsămezi într-o poleială egocentristă şi vrednică de milă! Nu te mai gândi înainte de o mie de ori, doar ca să renunți apoi o singură dată! Nu mai căuta cu mintea ce cuvinte să folosești, ci lasă-ți spiritul liber să îți dicteze ce are el de spus! Nu mai lăsa închipuirea să te absoarbă, imaginându-ți ce voi crede eu despre tine sau un altul! Nu te mai rostogoli pe panta penibilului, când poți urca pe muntele fericirii din sinele tău! Nu te mai precipita și nu te mai scinda în bucăți și bucățele, căci s-ar putea să nu mai dai de ele! Ființează şi trăieşte dintr-un singur întreg!

Și am înaintat eu cu nădejde și mai mult către sufletele voastre, nerușinându-mă de goliciunea mea. Și privindu-le, pe unele le-am văzut tare înfricoșate, pe altele uimite, pe unele îndoielnice, pe altele admirative, pe unele disprețuitoare, pe altele conflictuale. Dar în absolut toate, am văzut eu cum strălucește iubirea în sufletele oamenilor.
Și astfel apropiindu-mă, am strigat eu cu mare putere către sufletele lor:
Veniţi spre viaţă!
Ne este prea frică de ea, au spus ele.
Veniţi spre fericire!
Ne-am obişnuit cu nefericirea noastră, au răspuns acestea.
Veniţi spre creaţie!
Ne resemnăm cu copy-paste-urile noastre, au replicat ele.
Veniţi spre oameni!
Doar dacă vin ei mai întâi spre noi, s-au scuzat ele.
Veniţi spre iubire!
Doar dacă primim ceva în schimb, au cerut ele.
Veniţi spre lumină!
Am putea orbi dacă ieşim din întuneric, au răspuns multe.
Veniți spre voi înșivă!
Este mult prea sus, s-au plâns ele.
Atunci am scos din sufletul meu nuielușa iubirii,
Sufletele voastre cu teamă s-au apropiat,
iar eu cu nuielușa mea le-am mângâiat.
Aşadar, apropiindu-se ele,
eu doar uşor le-am împins
şi atunci şi-au luat zborul…