„Scrisul, între vindecare şi destin”

De mult nu am mai simţit nevoia să citesc o carte fără să o las din mână până ce nu o termin. Dar asta am simţit chiar ieri, citind aşa, pe nerăsuflate, o carte despre viaţă. Nu ştiam absolut nimic despre autoare, dar totuşi ceva m-a îndemnat să pun mâna pe carte. Pe copertă, o femeie blondă şi frumoasă. Privind-o, mă întrebam dacă nu cumva conţine tot nişte clişee spirituale obositoare, abstracte, impersonale sau chiar siropoase. Cred că am devenit între timp alergic la cărţile spirituale pline de „iubire necondiţionată”, care te învăluie şi te amorţesc, în acelaşi timp. Dacă ele nu îmi spun ceva personal şi autentic despre viaţa de zi cu zi, aşa cum e ea trăită, între lumini şi umbre, nu mă conving.
De obicei citesc mult, câte 2-3 cărţi în paralel. Îmi place şi să scriu şi să citesc, uneori balanţa înclină când într-o parte, când în cealaltă. Mi-e bine aşa, înconjurat de cărţi şi de poveştile oamenilor reale sau virtuale.
Iar momentan, mă cantonam în „Copiii matricei” a lui David Icke. Multă informaţie, teorii, conspiraţii şi tot tacâmul. Nu spun că ele nu sunt şi adevărate. Dar iarăşi, tot ce scrie el acolo, se poate doar intui, nu şi proba. Fascinant, e adevărat, dar nu ştiu cât de utile ne sunt toate informaţiile astea legate de reptilieni. Totuşi, rămân la părerea că e bine de ştiut orice şi de citit cât mai multe, căci cunoaşterea ne face viaţa mai frumoasă şi contribuie mult la evoluţia noastră.
Dar când am început să citesc „Scrisul, între vindecare şi destin”, am uitat într-o clipă şi de David Icke şi de toate teoriile lui mai mult sau mai puţin speculative. Pentru că atunci când simţi sinceritatea într-un suflet de om, ea te atrage irezistibil şi te cucereşte în acelaşi timp. Începi să rezonezi şi să te regăseşti în acel suflet, nu degeaba se şi spune că suntem inter-conectaţi. Asta am simţit eu citind în sufletul acestei autoare, Doina Postolachi.
Cine este această femeie? O poetă născută la Chişinău şi care trăieşte în ţărişoara noastră. Nu i-am citit poeziile, dar i-am citit povestea de viaţă, descrisă atât de sincer şi curat în această carte. Să scrii despre cartea în sine, e greu, pentru că e nevoie să ieşi din emoţional pentru a vedea lucrurile cât de cât obiectiv. Iar eu, oricum nu am de gând să fac asta, aşa că voi fi cât mai subiectiv cu putinţă. De ce? Pentru că mi-a plăcut, mi-a dat putere de viaţă, de auto-depăşire. Mi-a pus pe tavă un suflet ascuns în spatele unui trup bolnav şi măcinat de durere. Nu ştiu cât de suportabilă este scleroza în plăci, dar se pare că nu e chiar un vis trăit pe un nouraş diafan. Trupul devine foarte sensibil la atingeri, pielea se macină, picioarele nu te mai ascultă. Dar probabil, că această boală nu se poate atinge de oricine. Poate doar de spiritele puternice, ce o pot duce tocmai pentru a împărtăşi oamenilor ce înseamnă dorinţa şi bucuria de viaţă. Pentru a nu mai exista nici o scuză în faţa justificărilor noastre, adeseori mult prea gratuite. Pentru a nu mai hrăni atât de mult nevoia noastră de confort şi de a fugi aşa repede de ceea ce ne scoate adeseori din confortul nostru, ca dintr-o apă stătută şi urât mirositoare.
Iar boala, aşa cum bine nuanţează autoarea, nu e nicidecum o pedeapsă. Cine te-ar pedepsi şi pentru ce? Dar există bineînţeles, un rost şi un sens ascuns în spatele unei boli incurabile. Ea nu vine să te răpună, ci să te facă mai conştient în ciuda durerilor, uneori de nesuportat, nu-i aşa Doina? Şi o boală de felul ăsta nu te face numai pe tine conştient, ci şi pe cei din jurul tău cu care interacţionezi. Cei care te cunosc la propriu, dar şi cei care te cunosc prin intermediul unei cărţi, sunt atinşi de puterea care se activează în tine prin această suferinţă prin care treci. Şi ăsta e un mod de conştientizare şi de evoluţie spirituală, şi încă un mod ce are efect cu bătaie lungă. Oamenii te privesc şi te citesc, iar dacă ai curajul de a fi sincer până la capăt, în ei se aprinde ceva, flacăra interioară care poate până mai ieri, abia doar mai licărea!
În general românii sunt foarte rezervaţi şi temători în a-şi aşterne viaţa în faţa lumii, mai ales atunci când lucrurile sunt dominate de lipsuri, de boli, de durere. Şi să scoţi o carte în care tu să te arăţi brutal de sincer cu tine însăţi, este şi acesta un act de curaj, nu oricine poate face asta, fără să simtă că îşi pierde aura orgolioasă şi egocentristă.
Cartea e ca un strigăt. Nu e un strigăt mut al neputinţei, ci un strigăt către Universul care conlucrează cot la cot cu oamenii. Iar oamenii pentru a putea ieşi din inerţia lor, au nevoie adeseori de îndemnuri, de boli, de sărăcie, de falimente, de foamete, de singurătate, de depresii, de câte şi mai câte...Toate acestea sunt iarăşi doar trambuline pe care sărim tot pentru a ne regăsi pe noi înşine. Toate sunt daruri ale acestui Univers către re-activarea iubirii din noi înşine, fără teamă şi fără penibil. Uneori nu ştim cum să răzbatem şi de ce sau de cine să ne agăţăm, iar atunci lucrurile se pot întoarce şi lua o turnură dureroasă în aparenţă, dar totuşi atât de benefică şi binecuvântată în realitate
Nu mă voi apuca să povestesc periplul autoarei în drumul ei către vindecarea trupească, bătând lumea în lung şi în lat, fără susţinere. De fapt, nu există nici o vindecare trupească, dar totuşi aş putea spune că există în urma acestei boli o puternică vindecare sufletească. Însă cine va dori, va cumpăra această carte şi va citi o poveste de viaţă autentică, cine nu, se va întoarce iarăşi tot la clişeele abstracte ale „iubirii necondiţionate”. Şi ca să spun lucrurilor pe nume, sunt foarte puţine cărţile româneşti scrise pe acest calapod, ca să nu spun că sunt ca şi inexistente. Cei din afară, mulţi dintre ei au fost mult mai curajoşi în a-şi face cunoscută viaţa trăită pe marginea unei boli incurabile.
În rest, ce aş mai putea eu scrie? Un sincer „mulţumesc” autoarei care mie personal mi-a dat impuls şi mai mult către scris, către creaţie. Aşa e, noi cei care scriem şi tot scriem, nu putem trăi fără asta, chiar dacă nu ar mai fi nici un om în jurul nostru care să ne citească. Aşadar, să nu ne lăsăm niciodată înfrânţi de viaţă, căci viaţa însăşi ne iubeşte poate chiar mult mai mult decât ne iubim chiar noi înşine!
Citat din carte:
„La ce ajută volumul de nume şi titluri, dacă tot nu ne simţim vindecaţi după acea lectură? Mă oboseşte lectura textului îmbibat de date istorice, politică şi cronologie. Iar dacă nu găsesc ceea ce mi-ar fi plăcut să aflu, atunci, aici, acum şi în acest fel, este şansa mea de a oferi altora ceea ce mi-ar fi plăcut mie să primesc. Aşa cum eu vreau să cunosc trăirile cele mai adânci, meditaţiile cele mai solitare ale celui care scrie, poate că la fel, îţi doreşti şi tu. Aşa cum vreau să mă apropii de cel care scrie, citindu-l, poate că ai nevoie şi tu.
Şi poate că aşa ar trebui să se scrie. Aşa vreau să scriu şi eu. Mai ales atunci când ai o boală incurabilă. Mai ales atunci când te doare carnea pe picioare şi nu poţi sta aşezat, decât cu mare chin. Mai ales când te umpli de pete ca un dalmaţian, dacă te duci la somn cu o oră mai devreme şi iroseşti timpul alocat sutelor de cuvinte, poate. Eu trebuie să scriu, ca să nu mă umflu. Mi s-a dat o poveste unică. Şi lumea are nevoie de ea.Trebuie să o eliberez şi să o redau Universului. Îmi trebuie un mare angajament, când fiecare oră de stat pe scaun, fiecare oră de scris, mă costă sânge. Iar într-o carte zgârcită în cuvinte, dar scrisă cu sânge de cerneală, nicio durere, nicio jertfă nu este inutilă. Pentru că nu rămâne decât bucuria dăruirii, bucuria monologului, bucuria poveştii, bucuria dialogului, bucuria speranţei. Speranţa că mai e timp, speranţa că mai e o poveste, speranţa că încă mai e sânge...”