joi, 22 octombrie 2015

Ce înseamnă să lucrezi cu tine însuţi?



A lucra conştient cu tine însuţi înseamnă să îţi găseşti calea ta. Dar nu o poţi găsi dacă nu o cauţi. Nu o poţi afla dacă mergi doar pe căile bătătorite de către alţii. Nu o poţi descoperi dacă nu te descoperi în primul rând pe tine însuţi. Şi ce înseamnă să te descoperi pe tine însuţi? Să ai puterea de a te accepta aşa cum eşti la momentul acesta şi să ai destul curaj să recunoşti că în anumite părţi din sufletul tău, ceva scârţîie, ceva în fiinţa ta poate nu e chiar în regulă. Cum îţi dai seama dacă ceva scârţie în interiorul tău? Pur şi simplu nu te simţi bine, ceva acolo în străfunduri, te sufocă. Acolo întâmpini un blocaj, o rezistenţă, un conflict care nu te lasă să îţi deschizi aripile şi să te înalţi dincolo de supravieţuire, dincolo de lumesc, dincolo de patimă.

Am observat un lucru foarte interesant. Oamenii însetaţi în a-şi depăşi propria condiţie, caută cu râvnă calea lor şi nu se opresc până nu o găsesc. Dar nu se opresc nici măcar atunci, pentru că şi aceste drumuri se schimbă în funcţie de schimbările noastre interioare. Noi nu rămânem niciodată aceiaşi şi implicit căile noastre se schimbă şi ele din mers. Oamenii plini de entuziasm îşi găsesc calea lor mai devreme sau mai târziu. Apoi în euforia lor crescândă, vor să o împărtăşească tuturor pentru că li se pare că acea cale e benefică pentru toată lumea. Şi-ţi vor spune că acel drum pe care merg ei, ar fi bun şi pentru tine. Însă nu uita, e doar drumul lor, nu şi al tău. E doar adevărul lor, dar nu şi al tău. E doar bucuria lor, dar nu şi a ta.

Nu am venit aici pentru a merge pe căile bătătorite de ceilalţi. Dar ne putem bucura pentru cei care şi-au împlinit viaţa în felul lor. Fiecare la nivelul său, mic sau mare nu putem şti exact, pentru că ceea ce se vede din afară, nu e la fel cu ceea ce se petrece în interior. Noi oamenii judecăm după aparenţe, dar aparenţele sunt de cele mai multe ori înşelătoare. De aceea, de fiecare dată când judecăm după aparenţe, ne înşelăm pe noi înşine şi nu sporim în nimic. În sinea mea ştiu că după ce plecăm de aici vom avea mari surprize faţă de cum am perceput pe unii oameni, chiar şi pe cei care se află permanent lângă noi, în realitatea noastră. Însă dacă putem privi dincolo de aparenţe, începem să înţelegem că lucrurile se leagă în felul lor şi intuim astfel că nimic din ce ni se întîmplă nu e pur întâmplător.

Asta înseamnă să lucrezi conştient cu tine însuţi. Să observi viaţa şi oamenii care intră în realitatea ta şi să începi să intuieşti legătura lor. E un mic pas aparent, dar totuşi unul extrem de mare. Şi de la acest tip de introspecţie pleacă totul. Aici e alchimia şi magia vieţii, în a înţelege cum totul îţi vorbeşte într-un mod indirect: fiecare întâmplare din viaţa ta, fiecare stare pe care o ai în urma acestor întâmplări, fiecare om cu care intri în contact, toate îţi indică ceva în interiorul tău. Dar bineînţeles că viaţa nu îţi va spune într-un mod direct „fă asta sau cealaltă”, „du-te acolo sau vino încoace”. Ci doar te va îndemna, dar îndemnul va fi unul foarte fin pe care însă nu îl poţi percepe dacă iureşul din mintea ta e de nestăvilit.

Şi pentru a opri acest iureş, avem nevoie de această conştientizare, pentru că mintea de maimuţă nu se vor opri niciodată de la sine. Programele mentale instalate în subconştient se activează tocmai atunci când se iveşte o oportunitate pentru ele. Deşi poţi avea falsa impresie că eşti ok până atunci. Asta până când apare ceva în viaţa ta şi te surprinzi că tu, cel care poate până mai ieri erai foarte detaşat de o anumită situaţie pe care o vedeai la alţii, acum când ţi se întâmplă chiar ţie, iei foc şi explodezi. Pentru că ai stat pe un butoi cu pulbere, dar nimeni nu i-a dat foc până atunci. Şi aşa sunt toate aceste programe implementate în subconştientul nostru: butoaie cu pulbere care oricând se pot aprinde şi lua foc la cea mai mică scânteie!

Şi aşa se întâmplă la cei care nu îşi observă trăirile şi nu îşi conştientizează viaţa. În sinea lor nici nu-şi dau seama, pentru că aceste explozii au devenit firescul lor de zi cu zi. Li se pare normal să îşi schimbe starea de la o extremă la alta: acum calmi, apoi irascibili, acum veseli, apoi trişti, acum entuziaşti, apoi depresivi... Şi e clar că nu te poţi simţi bine când treci de la o extremă la alta şi te laşi mereu prins în reacţii. Oamenii îşi caută drumul, fiecare în felul său. Unul merge pe la biserică, altul merge pe la cursuri şi seminarii. Unii îi învaţă arta suferinţei şi a resemnării, alţii îi învaţă focusul cu mintea şi bolboroseala afirmaţiilor pozitive. Şi încep să facă ceva, dar nu trece mult şi abandonează ideea care li s-a predat. Pentru că acea idee nu li se potriveşte oricât de mult s-ar forţa, oricât de mult s-ar strădui, pur şi simplu nu e pentru ei.

E bine însă să asculţi pe oricine, să nu repudiezi pe nimeni şi mai ales să nu judeci pe cei care predau lucruri care ţie nu ţi se potrivesc. Poate la alţii au efect, nu poţi şti. Dar cel mai frumos şi cel mai echilibrat lucru e să îţi creezi tu singur tehnicile care ţi se potrivesc. Şi de fapt nu e vorba de tehnici, cât e vorba de a fi permanent atent la tine însuţi. Fi atent la trupul tău şi oferă-i cât mai multă mişcare şi apă. Fi atent la mintea ta şi la programele care te sabotează din subconştient pe pilot automat. Fi atent la sufletul tău şi la nevoile lui cu care el simte nevoia să se hrănească: arta, cunoaşterea, contemplarea, compasiunea, comunicarea. Fi atent la respiraţia ta: e una sacadată şi frântă sau una fluentă şi profundă? A respira nu e o tehnică pentru că ea oricum se desfăşoară de la sine, dar una e să respiri sacadat din frică şi alta e să îţi linişteşti mintea şi simţurile odată cu respiraţia profundă.

A lucra cu tine însuţi, nu necesită un timp şi un spaţiu aparte. Ci să experimentezi tot ce simţi nevoia fără ca să răneşti pe nimeni, după care să revii înapoi şi să îţi asumi această experienţă. După care, iar şi iar. A lucra cu tine, înseamnă să îţi creezi mereu reţele neuronale noi, pentru că doar în creaţie, vibraţia ta atinge divinul. Înseamnă să priveşti în ochii celui cu care vorbeşti şi să îl iubeşti atât de mult, până ce reuşeşti să îi priveşti sufletul. Înseamnă să ieşi din zona de disconfort a pasivităţii şi resemnării, în zona de confort a creaţiei şi a bucuriei. Înseamnă să cunoşti tot ce se poate cunoaşte, dar să filtrezi totul pe sufletul tău şi astfel să nu laşi nimic să te subjuge. Înseamnă să împărtăşeşti celorlalţi experienţele tale doar din iubire, fără ca să te aştepţi la nimic din partea lor. Înseamnă să fii recunoscător pentru ceea ce ai şi să nu te opreşti niciodată, dacă simţi că poţi face mai mult. Înseamnă să acorzi iertarea ta gratuită celor care te-au judecat sau pe care tu i-ai condamnat tot într-un mod gratuit.

A lucra cu tine, înseamnă de fapt să ajungi să te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi şi astfel să dărui nu numai din ceea ce ai, ci să te dărui tot mai mult din ceea ce eşti...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu