Mândria spirituală

Da mărturisesc, există aşa ceva. De unde ştiu? Pentru că o simt. Ea vine, îmi dă târcoale, mă învăluie, mă abureşte şi în final, chiar mă vrăjeşte. Ea apare ca o boare şi creşte, pe măsură ce eu îi dau atenţia mea. Ea dispare şi descreşte, pe măsură ce nu o bag în seamă. E o iluzie şi totuşi atât de reală în efemerul ei. Ea îţi poate fi prietenă permanentă sau amantă pe care o ţii ascunsă de ochii lumii, ca nu cumva lumea să te vorbească pe la spate. Când îţi devine prietenă, practic începi să te identifici cu ea şi nici nu mai poţi discerne între ceea ce eşti tu ca fiinţă şi ceea ce ai devenit între timp, ca aşa-zis personalitate formatoare. Dacă îţi este doar amantă, înseamnă că cochetezi din când în când cu ea, tocmai atunci când cărţile se dau pe faţă şi te arăţi celorlalţi exact aşa cum eşti.

Se vorbeşte despre această mândrie spirituală la modul impersonal. Adică da, ea există, se simte, dar nimeni nu recunoaşte că este mai mult sau mai puţin posedat de ea. Se vorbeşte la modul abstract despre mândrie, nu care cumva să spunem despre noi înşine că am fi aşa mândri, că atunci ne pierdem clienteala şi ne facem de râs marfa, în văzul lumii. Eu recunosc despre mine că sufăr de mândrie spirituală cronică. Dacă ar exista o pastiluţă magică pe care s-o înghit şi să devin imediat smerit foarte, recunosc, aş înghiţi-o pe loc şi nu mi-aş mai bate capul cu atâta lucru şi muncă cu mine însumi. Dar pentru că ea nu există, nu am încotro, trebuie să sap în mine tot mai adânc, poate într-o zi voi descoperi această smerenie şi atunci o voi scoate la iveală şi o voi preţui ca pe un mărgăritar de mare preţ.

Dar până atunci, mai am multă muncă de făcut şi multă mămăligă spirituală de mâncat. Aşa că deocamdată nu am încotro decât să mă recunosc pe mine însumi ca fiind încă ceea ce nu vreau să fiu. Adică pătimaş, trufaş, arogant, sfidător, dur, ironic, dispreţuitor, egoist şi încă vreo două-trei pe care le-am uitat. Era să scriu şi duplicitar, dar totuşi fariseismul tind să cred că nu mă caracterizează. Însă toate celelalte, sunt prezente în mine şi uneori mă cam sabotează pe faţă, pe la spate, în ascuns sau în văzul lumii, în real sau în virtual, toate mărturisesc despre mine şi mă arată celorlalţi exact aşa cum sunt. Dar acuma ce să mai fac, ce mască să îmi mai pun ca nu cumva să nu supăr pe cineva prin aroganţa şi mândria mea? Însă e mai bine aşa, măcar sunt viu, reacţionez şi mă manifest pentru că îmi pasă.

Când eram ancorat în conştiinţa religioasă ortodoxă, mă învârteam eu, cel aşa-zis smerit, prin cei aşa-zişi smeriţi. Ochii plecaţi, baticuri, broboade, fuste lungi, plecăciuni, o adevărată smerenie a trupului şi o adevărată cuminţenie a pământului. Vorbe duhovniceşti, multe păcate, multe învinovăţiri, multă râvnă către mântuirea de dincolo de aşa zisa moarte. Multă rugăciune, ceasloave, psaltiri şi acatiste. Mult mers pe la biserică, unde ipocrizia era la ea acasă. Dar cum să îţi dai seama cât de fals era totul, când tu însuţi te învârteai doar printre ipocriţi? Unde să întrevezi libertatea, dacă ea era din start condamnată ca fiind de la „diavol”? Duhovnici, preoţi, clarvăzători cu duhul şi cititori în sufletele celor ce veneau la ei, înfrânţi de viaţă. Apoi spovedanii, condiţionări, canoane, toate făcute pentru smerenia trupului şi ipocrizia sufletului. Sfinţi, mucenici, moaşte şi icoane făcătoare de minuni. Totul prezentat în cea mai strălucitoare poleială, de aveai impresia că dacă le vei atinge pe acestea, te vei transforma îndată în iubirea întruchipată. N-a fost să fie, toate acestea nu m-au făcut nici mai bun, nici mai curat, nici mai conştient de sine.

Trecând puntea înspre spiritualitate, i-am luat pe toţi ca fiind oameni de bine, frumoşi şi luminoşi, demni şi integri, maeştri care mai de care mai speculativi şi mai convingători. Le-am dat tuturor nota 10 din start. Până ce singuri-singurei şi-au extras din nota maximă acordată, până ce nu a mai rămas nimic din ea. Dacă în religie ipocrizia era ascunsă în spatele broboadelor şi a sutanelor, în spiritualitate mândria era chiar la ea acasă. Aici nimeni nu încearcă să şi-o reprime, căci atitudinea, nu-i aşa, înseamnă totul. Aşa că aici, în spiritualitate, atitudinea e la mare preţ. Doar să gândeşti pozitiv, doar să fii cât mai speculativ şi să bolboroseşti vrute şi nevrute care nu pot fi nicidecum probate, în faţa tuturor. Cu cât exagerările sunt mai mari, cu atât se pare că eşti văzut mai bine. Turmei credule i se pare că eşti cineva şi că ai un mare adevăr de ascuns. Tu însuţi începi să crezi că eşti cineva şi că ai un mare rol formator în ochii celorlalţi. Începi să crezi că ajuţi oamenii şi umanitatea şi că ar fi o mare pierdere să te opreşti tocmai acum, când ochii spirituali sunt ţintuiţi asupra ta. Începi să crezi că drumul tău şi calea ta, sunt cele mai cele dintre toate. Începi să te declari buricul pământului şi să te pui singur pe soclul mândriei spirituale.

Şi am mai observat un lucru. Cei care nu au trecut prin religie şi s-au aruncat fără paraşută înspre spiritualitate, ori şi-au prins picioarele, ori şi-au frânt gâtul. Ori au rămas blocaţi către un maestru şi un singur sistem spiritual adoptat la care nu ar renunţa nici în ruptul capului, ori caută în neştire din maestru în maestru şi din cunoaştere în cunoaştere, fascinaţi parcă la nesfârşit de noile apariţii spirituale ce îi fac să îşi dea ochii peste cap. Dar nu e nimeni de condamnat aici. În aroganţa mea, mi-ar fi prea simplu să o fac, dar nu vreau să pun cărbuni aprinşi pe creştetele celor care se simt avizaţi. Oricât de mândru aş fi, nu pot afirma că vreo cale ar fi mai bună de urmat decât alta. Calea pe care mergi acum, aceea e calea de urmat pentru tine la momentul acesta. Urmeaz-o în profunzime dacă chiar crezi în ea, nu doar superficial. Însă dacă mi-aş permite un singur sfat către cel ce citeşte aceste rânduri, i-aş spune doar să nu se agaţe în neştire de vreun om sau de vreun sistem spiritual pentru toată viaţa. Aceasta nu e evoluţie, ci mai mult o capcană. Pentru că tu eşti schimbător şi respect schimbarea ta, respect calea ta pe care o urmezi azi, poate pentru a renunţa la ea chiar mâine. Dacă simţi că rezonezi cu ceea ce scriu azi, atunci rămâi. Dacă mâine nu vei mai rezona însă, atunci schimbă macazul şi nu privi înapoi cu mânie, ci mergi cu bucurie pe calea ta.

Da, mândria spirituală te poate juca pe degete tocmai atunci când nu te aştepţi. Dar ea se insinuează cel mai uşor în sufletele fără discernământ şi avide după paranormal. Simplitatea şi sinceritatea sunt cele două pârghii care dizolvă această mândrie atât de perfidă în felul ei. Evoluţia spirituală nu se face în salturi, căci dacă îţi vei face fundamentul pe nisip, rişti să cazi, cădere jalnică. Dar dacă ai răbdare şi vei cimenta acest fundament pas cu pas, atunci vei ajunge şi la discernământ, căci el nu vine din teorie, ci doar din propria experienţă.
Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de citit să citească, iar cine are minte de înţeles atunci să înţeleagă...