Meditația și atacul de panică

Atacul de panică e ca un hoț. Şi ce vrea el anume să îţi fure? Identitatea. Se infiltrează și te înghite. Îți găsește o mică slăbiciune, o mică vulnerabilitate, o mărește și o tot mărește până te înghite de viu. Iar când ajunge să te înghită, înseamnă că, între timp, a căpătat drepturi totale asupra ființei tale. Există o sursă în spatele acestei stări. Frica de ceva anume. Acea frică nu pică din senin. E ceva ce se insinuează în tine într-un moment al vieții tale și apoi te bușește și te domină când se ivește un nou moment prielnic. Chiar dacă e preluată ca moștenire genetică, nu contează. Nu fi prostuţ. Nu lucra cu trecutul, lucrează doar cu prezentul. Lasă morţii să-şi îngroape pe morţii lor şi tu vezi-ţi de viaţa ta. Iar viaţa ta nu poate fi trăită în depresie, nefericire şi atacuri de panică. Dacă o tot trăieşti aşa, aduci o ofensă universului care e viu, puternic, autentic şi veşnic în schimbare. Şi tu eşti la fel. Faci parte din acest univers ca fiinţă integrată. De ce oare vrei să te separi, de ce vrei să te lupţi, de ce vrei să suferi? 

Aşadar, dacă tot ai mers pe la tot felul de vindecători, psihiatri şi doctori, dacă tot ai înghiţit pastile cu tonele, dar nu ţi-a folosit la absolut nimic, începe acum. Fii de partea ta. Începe să fii deştept şi lasă prostiile. Măcar pe moment. Pe urmă poţi să revii din nou la ele. Le vei găsi tot acolo. Ele au răbdare să le atingi iarăşi. Dar tu nu mai ai răbdare cu tine şi cu viaţa ta care trece pe lângă tine ca într-un non sens al zădărniciei. 

Atacul tău de panică urăşte meditaţia. Urăşte liniştea. Urăşte pacea minţii. Urăşte detaşarea. El vrea disperare. Vrea tulburare. Vrea îngrijorare. El nu te ucide, că nu are interes decât să se hrănească cu frica şi disperarea ta. Cu cât te vei lupta mai mult contra lui, cu atât el va deveni şi mai dominant. Asta şi vrea de la tine. Atenţia ta şi identificarea cu el. 

Dă-ţi voie să meditezi când simţi că se apropie. Chiar dacă simţi cum îţi tremură toată fiinţa şi cum îţi fuge pământul de sub picioare. Ceva se apropie şi tu ştii cine este. Un hoţ emoţional, un infiltrator. Dă-i voie să vină direct, tranşant, fără ocolişuri. Nu te mai lupta contra că nu are rost. Nu te mai lupta deloc. Lasă emoţia să se înfiripe şi să crească. Emoţia aceasta e legată de un gând către o frică anume. Poate e frica de boală, de singurătate, de sărăcie, de abandon, de eşec, de vinovăţie. Nu contează ce, contează că acel ceva se infiltrează în tine şi te subjugă. Dacă poţi identifica emoţia de unde vine şi care ar fi cauza ce o generează, cu atât mai bine. Dacă îţi dai voie să afli, vei afla. Tu singur. Nu trebuie să o întrebi pe mama ce a simţit ea în cele 9 luni cât te-a purtat pe tine în pântec. Ea poate că nu-şi mai aminteşte mare lucru şi poate că oricum nu ţi-ar putea recunoaşte în faţă că nu te-a dorit. Aşa că orice răspuns ai primi de la ea, nu e neapărat şi relevant. S-a întâmplat odată ca niciodată într-un trecut mort şi îngropat. Tu fii deştept. Emoţia şi starea ta de rău doar tu o simţi. Nu ea. Aşadar, lucrează cu prezentul, nu cu trecutul.

Priveşte acest hoţ cum se apropie. Nu te îndepărta, nu te retrage. Stai calm, demn, integru, puternic. Respiră uşor şi profund. Ştiu că e greu. Dar nu e şi imposibil. Normal că dacă ai respirat o viaţă întreagă pe repede înainte, sacadat, din disperare şi frică, doar nu vrei acuma într-o clipă să îţi reglezi respiraţia şi tu să devii spontan zen-ul întruchipat. Până acum ai avut doar o abordare reactivă împotriva atacului tău de panică. Tu reacţionai, el te învăluia şi mai mult. L-ai hrănit şi nu prea ţi-ai dat seama. Nu a fost prea frumos din partea ta. 

Simte această emoţie în toată slendoarea ei. Fă pace cu ea. Împrieteneşte-te cu ea. Invit-o la masă. Stai de vorbă cu ea. Trateaz-o ca pe o persoană, ca pe un amic. Nu îl mai declara duşmanul tău, nu mai scoate sabia în zadar împotriva lui. Cu cât te încrâncenezi, cu atât îşi va râde şi mai mult în barbă de tine. Pentru că el este un personaj cameleonic, pervers şi viclean. Te învăluie spontan uneori, te ia mai de departe alteori. Şi îşi bate joc în fel şi chip. Iar tu iarăşi şi iarăşi cazi subit în sevraj. Iar când pici în sevraj, fugi repede la oliţa milei. Te aşezi pe ea şi iarăşi spui "nu mai pot, nu mai pot". Şi iar vor veni câţiva să îţi plângă de milă. Aceaşi prostie dusă la nesfârşit. Nimic constructiv nu e acolo. Doar fuga după mila celorlalţi. Şi implicit micşorarea fiinţei tale.

Aşadar, rămâi în tine când îi simţi umbra cum te întunecă. E ok. Nu e nimic deosebit. Nu e nimic special în toată tevatura atacului de panică. Toţi simt frica, dar nu toţi se şi identifică cu ea. Aşa că nu eşti special cu absolut nimic dacă ai astfel de stări. Le-au mai avut şi alţii înaintea ta. De ce ai fi tu mai cu moţ afişat în panoul de onoare al celor ce se identifică cu suferinţa? Chestia asta e veche, foarte veche. Nimic nemaipomenit. 

Rămâi cu tine, rămâi la tine, rămâi în tine. Şi ce dacă se apropie, şi ce dacă creşte acea emoţie în tine? Las-o să crească. Doar nu te identifica cu ea. Respiraţia profundă şi conştientizarea taie identificarea. Tu doar observi acum din afara ta cum stau lucrurile şi cum se mişcă acea emoţie cameleonică în tine. Eşti un spectator la neputinţa ei de a se agăţa de vulnerabilitatea ta. Acea emoţie e ca un şarpe. Tu l-ai hrănit la sân, inconştient fiind. Şi a căpătat credibilitate în ochii tăi. A devenit credinţa ta. Credinţa în atacul de panică. Dar dacă tot e o credinţă, nu te panica şi mai mult. Credinţa e ceva temporar. Există doar dacă ea are atenţia ta asupra ei. Altfel, ea moare şi se dizolvă prin mutarea atenţei, pur şi simplu. 

Pune hoţul la masă şi vorbeşte cu el. Oare ce vrea el de la tine de tot vine mai mereu? Cu siguranţă ceva îl hrăneşte. Frica ta. Dar când apare ca o boare, tu fii un martor activ, nu unul pasiv. Că dacă eşti doar pasiv, rişti să te identifici iar cu suferinţa şi iar pici subit în sevraj. Nu ai obosit să tot faci pe victima? Nu te-ai plictisit să priveşti viaţa din acelaşi unghi reactiv şi falimentar?  
   
Desigur că poţi fi şi activ în contemplarea acestei stări distructive. Dacă doar o priveşti cum apare şi se infiltrează, e totuşi un pas înainte. Pune-ţi întrebări, dă-ţi voie să vezi toată prostia fără identificarea cu ea. Ai timp oricum să te identifici mai încolo. Dar deocamdată rămâi centrat. Rămâi observator la tot ceea ce se mişcă în interior. Şi vei vedea că pe parcurs nu va mai avea farmec să tot faci asta. Devine pierdere de timp să tot observi într-un mod pasiv totul. Devii activ. Apare o altă abordare. Începi cu trupul. Vrei, nu vrei, trupul are nevoie de mişcare şi mişcarea lui te încarcă şi îţi sporeşte energia. Dacă poţi face un sport, fă-l dacă simţi nevoia. Dacă nu, măcar o simplă plimbare şi tot te încarcă. Apoi lucrează cu mintea ta. Lasă creatorul din tine să se dezvăluie, să materializeze câte ceva. Apoi dă-i şi sufletului drepturile lui la frumos. Citeşte, ascultă muzică, cântă, dansează, trăieşte viaţa aşa cum o simţi tu, nu lăsa să te trăiască ea pe tine cum vrea ea.

Şi uite aşa atacurile tale de panică, se vor transforma. Şi acea energie distructivă, se transformă într-una constructivă care-ţi sporeşte fiinţa. Devii un alchimist. Iar atacul de panică se va transforma într-un altfel de atac. Atacul de bucurie!

Sunt femei și femei...

Sunt femei care sunt doar trupuri şi sunt femei care sunt doar inimi. Pentru primele contează mai mult trupul, pentru celelalte contează mai mult simţirea. Cele care sunt erotice doar cu trupul, îşi venerează acest corp ca pe un idol. Cele care sunt erotice nu numai cu trupul, adică şi prin atitudine, şi prin prezenţă, şi prin vorbă, şi prin gândire, alcătuiesc un tot unitar. Căci femeile nu sunt doar trup, dar unele dintre ele îl aleg numai pe acesta, în detrimentul celorlalte. Unele femei au grijă de trup, dar au mare grijă şi de suflet, ele îşi cultivă frumuseţea exterioară, deopotrivă cu cea interioară...

Sunt femei care strălucesc prin prezenţă şi au puterea de a ridica vibraţia celorlalţi doar prin simpla lor apariţie. Acestea sunt femeile pline de energie care sunt conştiente de lumina lor interioară. Energia lor se reflectă în tumultul vieţii, ele nu au nevoie de a ieşi din această lume, nu au nevoie nici de pauze, nici de opriri. Cu cât vin mai multe provocări peste ele, găsesc soluţii şi răzbat prin ele, fără să-şi lase măcar pentru o clipă vibraţia să coboare. Ceilalţi sunt miraţi şi ei când văd această energie cum se descarcă şi iarăşi se încarcă, cum coboară şi iarăşi se ridică. Pe aceste femei pare că nimeni şi nimic nu le-ar putea fura adevărata lor identitate, de aceea indiferent de ceea ce vine şi pleacă din realitatea lor, ele rămân mereu vii prin prezenţă...

Sunt şi femei însă care nu mai strălucesc şi par ofilite din cauza grijilor şi a oamenilor din jur ce nu au ştiut să le preţuiască. Unele dintre ele au iubit mult şi s-a mistuit astfel energia lor în această iubire. S-au identificat atât de mult cu partenerul lor, încât au uitat de ele însele, au uitat cine sunt. Au investit totul în acea relaţie, mult patos şi multă pasiune s-a consumat acolo. Aşteptările nu li s-au confirmat şi astfel dezamăgirea şi depresia le-a cuprins şi au pus stăpânire pe ele. Ele au pornit la drum cu ideea că vor putea să schimbe bărbatul de lângă ele, dar timpul a trecut şi le-a dovedit că nimeni nu se poate schimba cu forţa, dacă nu există măcar o mică dorinţa interioară de schimbare. Aceste femei par că au depus armele şi aşteaptă pasive şi resemnate o simţire nouă, astfel încât să se trezească din nou la viaţă, din nou la joacă, din nou la bucurie...


Sunt femei care ştiu să se lase conduse, deşi cele care conduc în relaţie sunt chiar ele însele. Dar sunt îndeajuns de deştepte ca să le dea partenerilor iluzia că aceştia le conduc. În fond, ele ar dori ca să fie conduse de un bărbat cu capul pe umeri, dar dacă acesta nu ştie să îşi manifeste puterea din el şi nu îşi recunoaşte raţiunea şi forţa interioară, atunci femeia nu are încotro decât să apuce ea însăşi hăţurile vieţii şi să înveţe să conducă din mers. Căci viaţa nu are timp de reverii şi de visări către nimic. Viaţa însăşi te pune la treabă dacă nu eşti îndeajuns de deştept ca singur să te pui la treabă. Astfel încât, femeile care conduc în relaţie ştiu că, într-un fel, sunt menite să le facă pe toate singure, căci între timp raţiunea bărbatului a rămas agăţată în trecut, în regrete, în vinovăţii sau prin alte aşternuturi străine. Însă femeia care învaţă să conducă, nu se va opri şi nu se va lăsa trasă în jos de nimicnicia partenerului de lângă ea. Poate îl va aştepta să îşi revină până la un timp, dar la un moment dat, îl va exila pe acesta din realitatea ei, căci viaţa e prea minunată pentru a putea fi ratată...

Sunt şi femei însă care nu au învăţat încă cum să scoată din partenerul lor ce are acesta mai bun şi mai frumos. Se lasă pe mâna lui şi-l lasă pe el să ia toate deciziile, adeseori distructive, nu constructive. Se lasă mânate încoace sau încolo, fără să aibă niciodată un cuvânt de spus. Frica s-a insinuat în ele şi le-a îngheţat puterea de care dispun. E ca un strigăt mut al neputinţei. Ele ar vrea în străfundul sufletului lor să iasă din această cursă. Dar ceva încă le ţine prinse, poate încă o lecţie de învăţat, încă o decizie de asumat. Partenerul manipulează şi femeia se lasă manipulată. Adeseori se întâmplă şi invers, ea manipulează, iar el se lasă manipulat. Relaţia de acest tip e ca un război, plină de frustrări şi de orgolii rănite, ale căror răni nu mai reuşesc să se închidă vreodată. Dar fiecare dintre cei doi, au de învăţat ceva de la celălalt, altfel nu ar mai fi împreună. Şi când lecţia se încheie, se încheie şi relaţia, căci aceasta a fost menirea ei, de a îi pune faţă-n faţă pe cei doi, de a se privi unul pe altul şi de a prelua de la celălalt ceea ce sufletul însuşi avea atât de mare nevoie ca să preia...

Sunt femei spirituale şi luminoase care şi-au depăşit condiţa erotismului carnal. Acesta nu mai este o prioritate şi o necesitate, aşa cum la majoritatea încă este. Când acestea încep să facă ochi spirituali, îi trag şi pe ceilalţi după ele, încep să îi înveţe pe cei mai neştiutori cum să trăiască. Ele caută în spiritualitate cu toată râvna, dar adeseori lipsa de discernământ şi neîncrederea, nu le oferă niciun răspuns pe sufletul lor. Unele se îndrăgostesc subit de maestrul sau de duhovnicul lor şi pare că nimeni nu le mai poate desprinde de aceştia. Ele se aseamănă cu fecioarele cele nebune, care au uitat însă să ia cu ele untdelemn pentru candelele lor. Au asimilat multă cunoaştere, dar nu au ajuns până la discernământ. Dar când ele se trezesc şi se desprind de patimă, reuşesc iarăşi să se readune şi să se recentreze, asta dacă a existat sinceritate cu adevărat în căutarea lor...

Sunt femei care ard interior şi pentru ele această ardere e vitală, căci fără ea nu simt că trăiesc. Ele ard şi se mistuie ca într-un foc în aparenţă, dar arderea lor nu le transformă în cenuşă, ci le menţine vie forţa vieţii din ele. Ele ard către partenerul lor, către copilul lor, către pasiunea lor, către dorinţa lor. Simţirea lor, atât de puternică, menţine această flacără interioară permanent luminoasă. Când simţirea se estompează, flacăra se estompează şi focul lor se stinge până la o slabă licărire. Dar licărirea se va transforma iarăşi în flacără, imediat ce simţirea lor iarăşi se aprinde...

Sunt femei inteligente ce înţeleg prea bine că nu se pot împlini fără un partener care să le fie alături. Dar nu sunt dispuse la compromisuri inutile care le-ar leza demnitatea fiinţei lor. Unele au nevoie de un partener care să le aducă linişte, altele vor ca acesta să le readucă la viaţă în toată deplinătatea cuvântului. Unele se mulţumesc cu foarte puţin, altele nu se mulţumesc nici cu foarte mult. Unele vor mai mult experienţe erotice, altele îşi doresc mai mult experienţe spirituale. Unele ştiu să le îmbine şi pe primele cu celelalte, fără să îşi reprime inutil senzualitatea trupului lor. Ştiu să delimiteze experienţele carnale de cele spirituale, sau chiar mai mult decât atât, ştiu să sacralizeze dragostea trupească dincolo de simţuri. Ştiu să se impună, dar ştiu şi să lase de la ele, atunci când coarda se întinde prea mult şi riscă să fie ruptă. Femeia oferă totul adeseori, chiar cu riscul de a rămâne la final cu mâinile goale. Însă nimic nu o poate opri din dăruirea sa. Femeia vine cu simţirea, bărbatul vine cu raţiunea, iar dincolo de unirea trupească, există o altfel de unire care învăluie sufletele celor doi în iubirea pură, căci dacă iubire sinceră nu e, nimic nu e...

La mulţi ani tuturor femeilor conștiente!

A vorbi despre femeie şi a încerca să o descrii în cuvinte e ca şi cum ai încerca cu mintea să pătrunzi vraja misterului care o învăluie. Dar misterul care e dezvăluit îşi pierde farmecul, la fel cum femeia care se dezvăluie pe sine îşi pierde farmecul. Bărbatul o priveşte, o caută, o doreşte, dar niciodată nu ajunge până în profunzimea sufletului ei. Aşa că el nu are încotro decât să se mulţumească cu firmiturile care pică uneori din poala misterului ei. Ea lasă firmiturile să cadă doar pentru cel care are destul curaj să se aplece şi să le culeagă. Unuia ca acesta i se va dezvălui în aparenţă, pentru că măcar el a făcut un mic efort ca să o înţeleagă. Dar ea, de fapt, nu vrea să fie înțeleasă, ci doar primită în brațele celui care simte că o iubește.

Căci totul este aparent la o femeie. Atunci când vrea să fie frumoasă, orice femeie este frumoasă. Când vrea să fie înţeleaptă, orice femeie este înţeleaptă. Când vrea să fie ascultată, orice femeie este ascultată. Când vrea să fie cucerită, orice femeie este cucerită. Dar când vrea să fie inabordabilă, nimic nu ar putea înfrânge reduta orgoliului ei. Când vrea să se impună, o va face indiferent peste ce sau cine ar trebui să treacă. Când bărbatul de lângă ea nu e în stare să o conducă, atunci va prelua hăţurile raţiunii şi îl va conduce ea pe el. Ea va face totul în aşa fel încât să păstreze aparenţele, cu gândul că la un moment dat şi relaţia şi bărbatul se vor schimba după voia sa. Ea se va sacrifica până la un punct pentru binele bărbatului pe care-l iubeşte şi va juca şi rolul de drama-queen dacă e cazul, tot pentru binele lui. Ea vrea să schimbe multe la el şi uneori chiar reuşeşte dacă bărbatul nu e foarte încăpăţânat în mândria lui. Ea îl educă, el doar se lasă educat. Ea îl susţine, el doar se lasă susţinut. Ea îl întăreşte, el doar se lasă întărit.

Bărbatul are nevoie să primească toate acestea, femeia simte nevoia ca să le dăruiască. Fără un om care să primească toată iubirea pe care ea vrea să o dăruiască, femeia simte că trăieşte în zadar chiar dacă ar deţine cheia de la poarta paradisului. Pentru că paradisul ei este însuşi bărbatul. El este sculptura care se lasă modelată prin mâinile femeii. Ea îl dăltuieşte cu iubirea ei, până ce el reuşeşte să capete o formă definită. Căci femeia modelează bărbatul, nu invers. Dar dacă substanţa lui e prea rigidă, ea se va opri la un moment dat dacă realizează că cel de lângă ea e prea rigid și prea ghipsat, astfel încât nu se vrea nicidecum modelat. Aş spune că menirea femeii e ca ea să modeleze tot ceea ce se vrea desăvârşit în jurul ei: partenerul, copilul, viaţa. Pentru asta, există doar o singură condiţie: ca ea să se simtă iubită!

Femeia capătă energie iubind şi lăsându-se iubită. Energia iubirii o învăluie şi ea luminează în jur prin forţa pe care o emană. Fără această energie, viaţa pentru ea nu are nici un farmec, căci nimic de pe lumea asta nu i-ar putea oferi ceva mai mult decât iubirea. Când există reciprocitate în iubire, ea simte că are totul, când nu există reciprocitate, simte că nu are nimic. Bărbatul îi alimentează sau îi opreşte sursa iubirii şi atunci lucrurile ori se reîntregesc, ori se precipită, ori se alătură unei vieţi constructive, ori unei vieţi distructive.    

Dar ce ştiu eu, de fapt, cine e femeia şi ce se află înlăuntrul ei? Cum pot descifra misterul care nu pote fi decodat? Cum pot eu măsura ceea ce nu poate fi măsurat? Cum pot înţelege ceea ce se află dincolo de orice înţelegere?