joi, 13 aprilie 2017

Spiritul este liber, cu adevărat viu este!





Spiritul omului se regăseşte în libertate, căci el este liber ca vântul. El se regăseşte în viaţă, căci este veşnic viu. Se regăseşte în comunicarea cu oamenii, căci el împărtăşeşte din prea plinul cunoaşterii sale. Se regăseşte în dăruirea de sine, căci are infinită iubire de dăruit. Se regăseşte în puterea de autodepăşire, căci puterea lui nu poate fi nicidecum îngrădită. Se regăseşte în evoluţie, căci tot ceea ce vine la întrupare evoluează într-un fel sau altul. Se regăseşte în adevărata divinitate, căci între el şi ea nu există separare. Se regăseşte în vibraţia de înaltă frecvenţă, căci el îşi expandează conştienţa într-o continuă accelerare. 
 
Dar spiritul omului nu se regăseşte între două margini, între două limite, între două îngrădiri. Căci orice fel de îngrădire nu o poate recunoaşte, pentru că pur şi simplu ea nu îi aparţine. Şi tot ceea ce nu îi aparţine nu se poate atinge de energia lui. Spiritul transcende religia, el nu se poate identifica cu nici o dogmă. El transcende orice lamentare şi vaiet, căci nu are nimic în comun cu neputinţa. El e dincolo de orice „doamne miluieşte”, căci mila nu poate face parte sub nici o formă din esenţa lui. El transcende salutul pe pilot automat „Hristos a înviat, adevărat a înviat”, pentru că nu are nevoie de niciun fel de mântuitor şi de niciun fel de mântuire. Spiritul e dincolo de orice răstignire, căci el nu poate fi pironit pe niciun fel de cruce. El transcende vorbele mieroase şi dulci, căci acolo unde e prea multă miere lipicioasă, minciuna e chiar la ea acasă. 
 
Spiritul meu a venit liber şi necondiţionat. El nu a venit să sufere în nicio vale a plângerii, ci a venit să se bucure de tot ceea ce înseamnă viaţă în toată plenitudinea ei. El a venit să observe, să înveţe, să experimenteze şi să evolueze prin obiectul muncii sale, adică sufletul. Spiritul meu nu a venit pentru a idolatriza pe absolut nimeni pe acest pământ, căci a-şi da puterea din el absolut degeaba, echivalează cu anihilarea esenţei sale. El nu a venit să se conformeze unui ritual creat de oameni, căci singura experienţă cu care se poate identifica este „Eu sunt”, adică prezenţa momentului prezent. Spiritul meu nu se poate supune în faţa condiţionărilor religioase care urmăresc frângerea lui. Nu se poate pleca în faţa barbariilor create de oameni „în numele domnului”. Şi nici nu poate asculta minciuni şoptite şi poleite care chipurile fac parte din "sfânta" tradiţie. Căci spiritul uman cunoaşte adevărul, cu el a venit aici, şi doar cu el va pleca iarăşi. 

Iar adevărul e doar unul singur şi el se numeşte „bucuria de a fi”. Astfel încât, spiritul meu a venit la viaţă ca să se bucure de viaţă. A venit la întrupare ca să se bucure de acest dar. Şi care este acest dar? Tot ceea ce îmi amplifică energia şi vibraţia, este un mare dar. Privesc natura, culorile, florile, copacii, munţii şi apele, toate acestea sunt daruri căci ele sunt vii şi autentice. Privesc oamenii şi mă regăsesc şi în fericirea lor şi în durerea lor, căci şi ei sunt vii şi autentici. Privesc prin ochi de copil şi văd în ei Viaţa care nu mi-o poate arăta nicio religie, nicio dogmă, nicio răstignire. Ascult muzica eterică a entităţilor din astral materializată prin inspiraţia oamenilor şi în ea simt o mare energie benefică ce mă învăluie. Citesc rândurile scrise de cei mai inspiraţi care sunt conectaţi la divinitate şi prin aceste rânduri şi prin aceste sunete mă conectez şi eu cu tot ceea ce înseamnă Viaţă. 
 
Căci spiritul meu liber nu se regăseşte în moarte, agonie şi suferinţă, ci doar în Viaţă, doar în Frumos, doar în Autentic, doar în Benefic. Restul e doar fum, iar fumul oricât de gros şi de urât mirositor ar fi, nu-mi  poate atinge spiritul nici măcar o fracţiune de secundă. Spiritul este intangibil în faţa lumescului. Căci lumescul se naşte şi rămâne tot în lumesc. Drama umanităţii e şi ea bazată doar pe emoţii care se scurg şi ele tot în lumesc. Idolatria se naşte printre oameni şi se dizolvă tot printre ei.
Nu am venit pe pământ ca să venerez nici zei, nici dumnezei, nici mântuitori, nici sfinți. Nu am venit aici ca să urmez învățăturile nimănui. De ce le-aș urma și la ce mi-ar folosi, atâta timp cât ele nu mi se potrivesc? Am venit să îmi urmez doar propria libertate, restul e necâștigător pentru mine. Să îmi urmez propria ființă, să mă cunosc în substraturile cele mai ascunse ale sufletului. Dar nu mă interesează ceea ce este separat de ființa mea. Pentru că toate acelea mă țin în separare și sunt doar pure speculații pentru mine. Așa că, dacă așteptați de la mine să vorbesc despre zei și dumnezei, nu vă pot spune decât că ați greșit adresa. Nu mă regăsesc deloc în ritualuri, tradiții, canoane, fasoane și mai ales în clișeul ăsta absolut prostesc care tot se vehiculează acum, adică să fim mai buni, mai blânzi, mai iertători, mai creștini...bla bla bla. Ipocrizie şi grotesc în toată splendoarea!

Spiritul meu este liber şi va rămâne aşa dincolo de plecarea sa de aici. El nu a venit liber, ca să plece de aici ca un sclav. Aşa că nu am de gând să îl condiţionez nici măcar în glumă, doar ca să dau bine în peisaj în faţa nimănui. El nu a venit să fie regimentat într-o turmă care nu îşi poate recunoaşte identitatea şi care nu poate rosti decât ca într-un ecou ceea ce i se spune să tot repete. Căci identitatea unei turme nu există. Dar identitatea mea este una. Identitatea ta este şi ea una. Unici, irepetabili şi magnifici, în acelaşi timp! 
Spiritul este liber, cu adevărat viu este!

joi, 6 aprilie 2017

Între îndrăgosteala de o clipă şi iubirea de o viaţă



Aşa cum oamenii se perindă care încotro, intrând şi dispărând din realitatea noastră, aşa şi stările noastre se schimbă permanent în funcţie de cei pe care îi avem în faţă. Şi pentru că toţi oamenii sunt diferiţi, stările noastre vis-a-vis de ei sunt diferite. Unii frumoşi, alţii mai puţin seducători, unii cu ochi albaştri, alţii cu ochi căprui, unii cârlionţaţi, alţii cu părul lipsă, unii subţiri, alţii mai îndesaţi, unii tăcuţi, alţii guralivi, unii liniştiţi, alţii agitaţi, unii capricioşi, alţii cu sau fără tabieturi, toţi până la unul ne creează stări diferite în fiinţa noastră. Uneori stări de atracţie, alteori de repulsie, uneori admiraţie, alteori respingere, uneori dorinţă, alteori indiferenţă, uneori iubire profundă, alteori doar o simplă îndrăgosteală.

Toate aceste stări sunt adevărate, ni se întâmplă tuturor să simţim câte ceva faţă de unul sau altul, mai devreme sau mai târziu. Unul din motivele pentru care suntem aici, printre semeni, e şi faptul că am venit totuşi ca să experimentăm această simţire într-o multitudine de stări diferite. Totul în jurul nostru are impact emoţional în noi înşine şi fiecare om cu care interferăm ne transmite o emoţie, o trăire, o vibraţie. Pentru că totul vibrează în jurul nostru, e firesc ca şi noi să vibrăm într-un fel sau altul, privind la cei care intră în contact cu noi.

Iubirea e floare rară, dar îndrăgosteala se aseamănă cu păpădiile care tocmai înfloresc pe toate drumurile. Şi păpădiile sunt frumoase, dar doar dacă le contempli în timp ce mergi pe lângă ele fără să le dai prea multă atenţie. În schimb, dacă începi să le culegi, îţi rămâne pe mână un fel de lipici urât mirositor care cu greu îl poţi îndepărta. Dar dacă le laşi acolo în pământ, după un scurt timp, floarea se transformă într-un puf asupra căruia dacă vine şi cea mai mică adiere de vânt, se împrăştie tot într-o clipă.

Aşa e şi cu îndrăgosteala.Te seduce şi te îndeamnă să o culegi, adică să pui mâna pe ea. Iar după ce ai făcut-o, dorinţa se transformă într-un simplu puf, dispărând la prima adiere a raţiunii, care pentru o bucată de timp a fost ca şi adormită. Somnul raţiunii naşte îndrăgosteala. Şi ea se înfiripă şi creşte ca o fantasmă pe care o tot încălzeşti la sân. Sau ca un şarpe mic care se va mări cu fiecare emoţie declanşată. Atâta timp cât îl hrăneşti, el se va încolăci în jurul inimii tale şi acolo îşi va face locaş. Însă când emoţiile sucombă şi locaşul se răceşte, el va începe să te muşte, trezindu-te la realitate.

Multe drame a creat efervescenţa îndrăgostelii. În această stare euforică, lucrurile nu se mai percep în mod real, ci într-un mod fals și poleit. Pasiunea preschimbă totul şi nu lasă loc de nici o ezitare: ea pur şi simplu vrea să aibă pe acel cineva şi doar lui să îi aparţină. Dacă ar avea gură, îndrăgosteala nu s-ar mai putea opri din a povesti dramele pe care ea însăşi le-a ţesut de-a lungul timpului.

De fapt omul e atras nu neapărat de persoana de care se îndrăgosteşte, cât de starea euforică care pentru o perioadă de timp, îi dă senzaţia de plutire, ca şi cum ar zbura pe cai înaripaţi, în timp ce fluturaşii hormonali îşi fac de cap pe dinăuntru. Aţi observat cum priveşti o persoană de care te îndrăgosteşti? De sus până jos, cu sau fără haine, totul e absolut perfect. Dar după ce îndrăgosteala se duce de unde a venit, adică în neant, când emoţiile nu mai întreţin iluzia, începi să priveşti persoana la care până mai ieri te uitai ca la un idol, cu indiferenţă sau chiar mai rău decât atât. Însă mulţi îşi prind picioarele în această stare efemeră, ca într-o cursă.

Pentru că îndrăgosteala e ca un păunaş care se înfoaie pentru a impresiona peisajul, poate-poate cineva îşi va da în cele din urmă ochii peste cap, privind-o. Şi am văzut cum se plimba cu nonşalanţă, aruncându-şi propriile curse emoţionale în stânga sau în dreapta. Şi am văzut cum mulţi care nu doresc decât să trăiască clipa, se prind imediat în aceste curse. După care, ies cu greu din ele cu inimile frânte şi încep să îşi lingă rănile, spunând pe la toţi să nu facă aşa cum au făcut ei. Prea târziu, dar lecţiile dureroase sunt cel mai bine învăţate. Când discernământul a rămas agăţat pe undeva în afară, viaţa te învaţă ceva poate chiar într-un mod brutal, ca să îţi aduci cumva aminte de durerea sufletească care ţi-ai provocat-o ţie sau ai provocat-o tu altora.

Aceste stări nu se pot controla, ele apar din când în când şi iarăşi pleacă. Însă dacă vrei să le hrăneşti, gândeşte-te încă odată în ce investeşti această hrană şi cui i-o oferi, ca nu cumva acela sau aceea, să se întoarcă împotrivă şi să capete drepturi asupra ta. Ceea ce simţi, vine din inimă şi acolo se află un loc sacru și tainic care nu te minte. Iar dacă simţi tulburare, agitaţie, nerăbdare, patimă, pe toate acestea şi încă multe altele, se clădeşte fundaţia îndrăgostelii. E ca o vrajă care te fascinează. Dar nu tot ceea ce e fascinant este şi ziditor de suflet.

Pe când iubirea, e o stare care te lasă liber şi oferă deplină libertate celuilalt. Ea nu subjugă aşa cum o face îndrăgosteala. Ea nu vrea „să pună mâna”, ci îşi aşterne pacea peste sufletul celui iubit. Ea nu posedă şi nu stăpâneşte. Nu e geloasă şi nu are gânduri ascunse. Nu vrea ca iubitul sau iubita să îi aparţină numai şi numai lui. Iubirea nu e pătimaşă şi nu priveşte cu poftă la un trup atrăgător şi ondulat. Aici se opreşte îndrăgostela, doar la forme. Însă iubirea ştie că dincolo de forme, se află ceva mai mult decât atât. De aceea iubirea e puternică, iar îndrăgosteala e slabă şi mai efemeră decât o păpădie. Iubirea nu doreşte nimic, însă îndrăgosteala arde de dorinţă. Una se bucură pentru sentimentul de „a fi”, cealaltă se usucă pe picioare râvnind cu patimă după „a avea”. Una este totul, celaltă doar pare că este ceva. Una doar există, cealaltă vrea doar să cucerească.

Iar cuceririle, se vor aduna cu toate ca într-un ierbar plin de păpădii cu care poate te vei lăuda peste ani unuia sau altuia şi care va părea frumos pe dinafară, dar pe care atunci când îl vei deschide, puful lor se va împrăştia în toate direcţiile după cum bate vântul. Pentru că ceea ce e vânt, ca vântul trece, adică într-o clipă. Ceea ce e trecător e doar o spoială a nimicului care-ţi fură ochii. Însă iubirea nu e trecătoare şi nici nu-ţi fură ochii. Ea nu rabdă şi nici nu se rabdă, pentru că nu aşteaptă ceva anume de la persoana asupra căreia se duce acest sentiment. Ea nu se chinuie aşa cum face îndrăgosteala. Şi nici nu tânjeşte vreodată după ceea ce nu poate avea.

De aceea, iubirea e dincolo de simţuri, dincolo de forme, dincolo de orice împăunare şi de orice fel de spoială, dincolo de trup şi pipăire, dincolo de aşteptare şi de nerăbdare. Îndrăgosteala poate ţine o clipă, o zi sau o noapte. Iubirea însă poate fi pentru toată viaţa, căci ea e autentică şi nu cunoaşte decât starea firească a verbului firesc: „eu sunt”!

marți, 21 martie 2017

Sunt daruri şi daruri…




Sunt daruri pe care le posezi deja în tine, dar de care nu eşti conştient până la un timp. Şi trec ani mulţi din viaţă uneori până ce ţi-l descoperi. Şi când îl descoperi simţi că te apropii de el ca şi cum te-ai apropia de o floare. Atunci începi să te întrebi “unde era oare acest dar de care nu am ştiut până acum”?

Sunt daruri cu care vii pe pământ încă de la naştere. Unii şi-l găsesc repede, nu au nevoie de timp. Dar pentru alţii, e nevoie şi de timp, şi de răbdare, şi de atenţie, şi de îndemnare. Unii nu au nevoie de confirmări pentru darul lor. Alţii însă, au nevoie de spijinul celorlalţi, căci încă nu şi-au regăsit puterea interioară, pacea sufletească, armonia dintre trup, minte şi spirit…

Sunt daruri pe care ţi le descoperi încă din pruncie. La unii oameni, darurile sunt multiple. Pentru că personalitatea lor e una complexă şi nu se pot limita doar la o anumită trăsătură pe care să o reveleze întregii lumi. Şi adeseori, aceste fiinţe surprind în complexitatea lor, uneori luminoasă, alteori adumbroasă. Ele ştiu că ambele polarităţi au rostul lor. Lucrul cu lumina sau lucrul cu umbra lor, sunt de aceeaşi importanţă pentru unii ca aceştia…

Sunt daruri pe care majoritatea oamenilor le deţin şi sunt daruri pe care doar unii le posedă. De unde vin ele, cine le-a creat sau cine le-a oferit în dar, încă e un mister, o taină, ceva de dincolo de lumescul acesta. Dar nu e important de unde vin ele, ci faptul că ele sunt acolo, în interiorul tău şi abia aşteaptă să fie cultivate, să fie cizelate şi materialzate…

Sunt daruri pe care le ascunzi de ochii lumii pentru că nu simţi că ar exista cineva să le perceapă la adevărata lor valoare. Şi mulţi poate nu le pot percepe, poate că e ceva prea intens sau prea profund pentru ei. Însă împărtăşirea e importantă, căci de asta ai şi venit printre oameni să le arăţi darurile tale şi să capeţi autoritate odată cu împărtăşirea lor. Autoritatea nu este un dat. Ci este ceva care se câştigă prin constanţă în timp, oricât de mult ai fi tu înzestrat...

Sunt daruri care strigă în tine să nu le sufoci în zadar. E ca o energie care simţi că te învăluie. E ca o inspiraţie care te urmăreşte iarăşi şi iarăşi până ce te vei hotărî în cele din urmă să o materializezi prin disciplină, prin efort, prin constanţă. Iar după ce o materializezi, ţi se cere curaj pentru ca să îţi arăţi sufletul tău lumii prin împărtăşirea inspiraţiei tale. În acel moment, nu mai contează de este cineva care să rezoneze sau nu cu ea. Pur şi simplu, acea energie se vrea generată, materializată şi trimisă în afară, căci cu siguranţă va exista cineva care să o primească cu bucurie şi să se folosească de ea…

Sunt daruri care fură privirile şi simţurile chiar de la primul impact. Dar sunt şi daruri pe care nu le observi în celălalt decât după mulţi ani sau chiar după o viaţă de om. Pe cele care sunt uşor de recunoscut le apreciezi pe moment, dar, cu timpul, se poate ca aprecierea ta să se dizolve. Însă darurile care nu apar pe faţă de la început îşi găsesc aprecierea şi recunoaşterea uneori chiar după plecarea acelei fiinţe din acest trup. Aici, pe pământ, totul curge lin şi are nevoie de timp şi de răbdare ca să se cimenteze dincolo de lumesc, dincolo de aparenţe, dincolo de simţuri…

Sunt daruri exterioare, dar sunt şi daruri interioare. Sunt oameni prin care doar simpla lor prezenţă reprezintă un mare dar pentru umanitate. Ei au venit aici doar să fie, nu neapărat să facă. Ei sunt observatorii, contemplativii şi visătorii acestei lumi. Alţii însă, robotesc, muncesc şi îşi frământă darul lor în fiecare zi, pentru a-l pune mai apoi la dospit, astfel încât oamenii care rezonează cu energia lor să vină iarăşi şi să îşi potolească nevoia sufletească din prea plinul creaţiei lor…

Sunt daruri care îi propulsează odată cu ele, pe cei care le cultivă. Creatorii oferă iubirea lor materializată prin darurile pe care le deţin. Cei care se bucură de ele oferă şi ei la rândul lor iubire atunci când le primesc. Aşadar, unul generează iubire, celălalt o primeşte. E nevoie şi de unul şi de celălalt, în acelaşi timp. Ambii depun un efort şi ambii fac o alegere, din aceeaşi iubire. Unii sunt mai superficiali, alţii mai profunzi, dar iubirea este darul cel mai de preţ care are locaş în inimile tuturor oamenilor, căci oamenii înşişi sunt iubire, dincolo de aparenţele lor!

marți, 14 martie 2017

Prietenia adevărată şi floarea de colţ





Prietenia adevărată se simte, nu se discută. Se cultivă şi nu se ofileşte. Se întreţine şi nu se goleşte. Ea se manifestă în curăţenia sufletului şi nu prin gânduri ascunse. Ea e liberă şi oferă libertate. Nu se cramponează de principii, de idealuri, de norme, de cuvinte meşteşugite şi de filozofii. Ea nu se negociază şi nici nu se poate oferi la schimb. În adevărata prietenie nu există troc: „Eu îţi dau asta, tu îmi dai cealaltă”. Pentru că în esenţa ei, ea nu poate accepta nici un fel de interes. Ea uneşte, interesul desparte. Ea nu uită ochii care nu se văd, doar indiferenţa îi uită. Ea îşi aminteşte cu bucurie de prietenul pe care poate nu l-a mai văzut de ani de zile. Dar în memoria prieteniei, prietenul este veşnic prezent, chiar dacă el nu se află chiar acum în proxima ta realitate.

Noi aici vorbim mult despre lucruri înalte. Vorbim mult despre iubirea "necondiţionată". A devenit un clişeu între timp şi uneori chiar dă bine să aminteşti de ea. Poate că părem mai spirituali vorbind despre ea. Însă oare câţi dintre noi o simt cu adevărat şi nu doar ca un clişeu teoretic? Câţi dintre noi ar putea spune, nu neapărat despre un prieten cu care se văd când şi când, dar despre cei care fac parte din realitatea lor de zi cu zi, despre cei din familia lor, câţi pot spune că îi iubesc pe aceştia necondiţionat şi într-adevăr să şi simtă lucrul acesta? Câţi ar putea afirma că îşi iubesc aproapele dincolo de atitudinea, de temperamentul, de felul său de a fi, fără să simtă nici cel mai mic impuls de a încerca să schimbe ceva? Şi merg şi mai departe şi întreb. Câţi ar putea spune despre ei înşişi că se iubesc necondiţionat? Poate că foarte puţini simt acest fel de iubire. Unii încearcă să o înţeleagă cu mintea, dar e imposibil de înţeles aşa ceva.

Între iubire şi îndrăgosteală poate fi doar un singur pas, dar în acelaşi timp poate exista o prăpastie abisală. Una pare mult prea sus, cealaltă se trece mult prea repede. Dar prietenia mie mi se pare mai sfântă decât toate. Şi ea este accesibilă oricui. Şi celui spiritual, şi celui religios, şi celui ignorant, şi celui cunoscător, şi celui impulsiv, şi celui coleric, şi celui pasional, şi celui temperamental, şi celui guraliv, dar şi celui tăcut. Când prietenii se regăsesc, înfloreşte bucuria. Şi totul se luminează în jur, pentru că orice rezistenţă sucombă în îmbrăţişarea prieteniei. Şi totul se amplifică în vibraţie când prietenii adevăraţi îşi dau sărutarea sfântă pe obrazul sincerităţii. Şi când prietenii şed împreună la masa adevărului din sufletul lor, ei se privesc ochi în ochi şi faţă către faţă, pentru că nu au nimic de ascuns sau de reproşat între ei. La masa prieteniei totul se iartă, totul se uită, totul se topeşte ca prin farmec. Pentru că prietenia are ceva magic în ea şi este atât de fermecătoare, în acelaşi timp. Ea farmecă şi vrăjeşte, dar nu într-un mod agresiv, ci ca o şoaptă care îţi învăluie inima. Iar inima odată învăluită de sinceritatea prieteniei, se umple de dor imediat ce prietenii se despart iarăşi pentru un timp. Ei se despart cu trupul, dar inimile lor rămân în continuare conectate una cu alta. Şi prietenii iarăşi pleacă care încotro, dar după un timp iarăşi revin, parcă cu şi mai multă dragoste şi dor. Şi iarăşi se întâlnesc şi iarăşi se despart. Şi iarăşi fug şi iarăşi se apropie...

Prietenia de aici, din virtual, are şi ea rolul ei. Deşi aici lucrurile pot fi foarte amăgitoare şi de multe ori chiar sunt. Aici nu ne putem privi faţă în faţă. Nici nu ne putem susţine privirile ochi în ochi. Nici nu ne putem îmbrăţişa cu trupurile. Nici nu ne putem sprijini capurile pe umerii celorlalţi. Nici nu ne putem atinge chipurile. Şi totuşi ceva ne uneşte, ceva ne îndeamnă să ne căutăm unul pe altul, atunci când vedem că celălalt tace şi nu mai vrea să spună nimic. Şi atunci mergem şi întrebăm pentru că ne pasă. Pentru că unii dintre noi chiar suntem prieteni aici, deşi nu ne-am văzut niciodată. Dar chiar dacă nu ne-am văzut, tot ni se face dor la un moment dat. Pentru că inimile pot fi conectate în virtual tot la fel ca şi în real sau chiar mai mult decât atât. Însă aici, lucrurile se pot prăbuşi într-o clipă. Din spatele unui ecran e foarte uşor să pari mai mult decât eşti, să impresionezi, să pari cumva mai special. Dar e de ajuns un cuvânt mai apăsat, o ironie mai înţepată, şi iaca totul se prăbuşeşte. Pentru că oamenii sunt sensibili şi nu suportă înţepăturile. Iar alţii sunt mai impulsivi şi nu se prea pot abţine să nu înţepe.

A vorbi despre prietenie e un lucru tare gingaş. Pentru că există multă tandreţe în adevărata prietenie dintre oameni. Unii se căsătoresc cu surle şi trâmbiţe, alţii divorţează cu mare tam-tam. Prietenia însă, e dincolo de toate aceste şicane, de toate aceste străduinţe, de toate aceste manipulări mai mult sau mai puţin fariseice. Şi e mare lucru să întreţii o prietenie în aceste vremuri, în care fiecare îşi urmăreşte foarte subtil propriul interes. Prietenia nu are nicidecum gânduri ascunse, altfel ea nu se mai poate numi aşa, ci doar o relaţie vicleană de care pe care. 

Şi prietenia nu poate fi neapărat doar între două persoane de acelaşi sex. Când vom depăşi paradigma asta care ne limitează atât de mult şi ne face să ne căutăm mai mult trupurile decât sufletele? De ce nu ar putea un bărbat să fie prieten cu o femeie şi invers? De ce ne atrage mai mult patima trupului decât tandreţea sufletului? Încă ne e frică, tare frică, nu e aşa? Ne e frică de simţirea celuilalt, dar ne e frică şi de simţirea noastră. Pentru că nu ne asumăm ca fiinţe libere, divine, luminoase. Ci ne place să ne revendicăm mai mult partea lumească care ne sabotează şi ne întunecă. Şi dacă suntem în întuneric, acolo ni se pare că ne e mai bine, căci acel întuneric nu poate lumina părţile ascunse ale sufletului nostru pe care nu dorim să ni le luminăm nicidecum.     

Unele prietenii sunt temporare, altele în schimb sunt trainice şi chiar pe toată viaţa. Unii se întâlnesc des, alţii foarte rar. O prietenie adevărată se cultivă şi se întreţine. Ele sunt atât de rare şi îmi vine să le asemăn cu florile de colţ. Ele cresc în solitudine, nu sunt la vedere şi nu trâmbiţează cu frumuseţea lor. Dar sunt vii şi rămân în picioare, chiar dacă există şi trăiesc în condiţii atât de vitrege. Peste ele se abat vânturile, gerurile, zăpezile, ploile, dar totuşi rămân vii! 
Aşa şi prietenia adevărată rămâne vie în sufletele celor sinceri, indiferent de diferenţele de gândire, minore sau majore. Căci dincolo de orice diferenţe, sufletele care rezonează la unison se caută, se atrag, se găsesc şi se contopesc unele în altele, împărtăşindu-se din prea plinul iubirii lor.
Prietenia rămâne trainică, vie şi autentică, atunci când fundamentul ei este clădit pe sinceritate!


duminică, 12 martie 2017

Căsătoria, mit sau adevăr?


Am observat că oamenii, în general, nu mai cred în căsătorie. Dar încă o mai fac. Pentru că, de obicei, euforia de la începutul îndrăgostelii îi face să nu mai fie îndeajuns de lucizi. Și atunci ei se raportează doar la acel fior, la acea beție de senzații care îi face să creadă că tot ceea ce simt acum va dura pentru toată viața. Și la unii durează toată viața, dar bineînțeles că nu mai e îndrăgosteală atunci, ci iaca îndrăgosteala a devenit iubire. La alții însă, după ce trece fiorul de început, se surprind după câțiva ani că nu mai simt mare lucru, că nu se mai simt ok lângă același partener și încep să adulmece după alt vânat mai seducător decât precedentul, doar-doar vor simți iarăși aceeași euforie de emoții după care râvnesc.

Pentru mulți, adică marea majoritate, căsătoria înseamnă lanțuri, război, duplicitate, minciună, saturație, plictis, posesie, gelozie, înșelare. De dragul aparențelor, se încearcă mai mereu în căsătorie salvarea unei relații care adeseori devine ca și moartă. Atunci nu mai poți resuscita un mort, el putrezește efectiv în rutina și blazarea de zi cu zi. Și efectiv nu mai poți trăi lângă un mort, pentru că dacă faci asta există riscul de a muri și tu pe interior în sufletul tău alături de el.

Bărbații vor libertate. Orice le-ar face femeia lor de acasă, le va fi imposibil să închidă ochii în fața altor femei care la un moment dat se vor arăta disponibile. Că așa e natura lor, stă în ADN-ul lor să fie liberi. Dar important e, nu-i așa, cum reușești să gestionezi această libertate și ce faci cu ea, vei tot merge prin așternuturi străine la nesfârșit ca în final să realizezi că ai fugit doar după efemeridele carnale de moment?

Femeile, în schimb, nu vor libertate, vor altceva. Ele vor doar unul, dar pe care să se poată baza. Adică să simtă ele că le este oferit confortul psihic. Pentru că fără acest confort psihic o femeie nu se simte ok, poți să îi aduci tu și luna de pe cer. Deci ele țin la familie, vor să construiască ceva lângă partenerul lor. Și nu pot construi ceva fără căsătorie. Pentru ele, dacă iubirea nu rodește, nu se simt împlinite, se îmbolnăvesc, se ofilesc și mor.

Sigur, nu toți simt așa. Pentru mulți, căsătoria nu mai înseamnă nimic, mai ales după ce au făcut-o odată, s-au ars, s-au rănit, au fost traumatizați, mai mult sau mai puțin. Și atunci nu mai e loc decât numai pentru divorțuri peste divorțuri. Și după divorț, unii nu mai suportă un alt partener în realitatea lor. Își iau un animăluț, un cățeluș, o pisicuță. Ceva care să sufle lângă ei suflare de viață, dar nu un om, nu bărbat, nu femeie. Doar să nu simtă insuportabila singurătate din jurul lor.

Acum, nu știu câți mai cred în ideea asta de familie, de a construi ceva împreună. De a face un copil și de a îl crește împreună cu partenerul tău. Oare există femei care vor să facă un copil cu un om pe care îl iubesc, dar pe care să vrea să îl crească singure? Mă îndoiesc. Dar dacă există, sunt doar excepții care întăresc regula. Și regula e cea care nu se dezminte aici pe pământ. Ea spune că atunci când o femeie iubește un bărbat vrea să rămână cu el, să trăiască cu el, să construiască cu el, și, nu în cele din urmă, să facă măcar un copil cu el. Asta vrea femeia atunci când iubește pe bune, nu doar îndrăgosteală de moment. Iar bărbatul nu are încotro decât să spună „da” sau „ba” la toate acestea. Iar acest da sau ba, e tot ce contează. Are sens?

Pentru unii merge căsătoria oficială cu acte, cu surle și trâmbițe. Pentru alții, în schimb, nu mai merge. Și chiar de o fac, nu pot suporta mult. Vor încerca să tot evadeze până o vor face de tot, pe bune. Adică sunt genul de oameni care se simt mult prea îngrădiți în căsătorie și atunci devin nefericiți, se înstrăinează, se răcesc. Pentru unii ca aceștia, poate că singurul fel de relație pe care îl pot duce, e cea în care se văd cu partenerul lor când și când, seara de exemplu. Ei se văd seara, iar ziua nu au deloc treabă unul cu altul. Acuma nu știu dacă ține o astfel de relație, oarecum utopică, pentru că tind să cred că atunci când iubești un om cu adevărat vrei mai mult de atât, nu mai poți efectiv sta doar temporar în preajma lui.

Însă oamenii, acum mai ales, sunt extrem de schimbători. Acum îți pot spune că te iubesc, pentru ca deja mâine să nu mai simtă mare lucru. E o realitate asta și se întâmplă între oameni, nu vorbim aici despre entități diafane de lumină care zboară prin văzduh. E realitatea de care ne izbim fiecare dintre noi în fiecare zi. E viață până la urmă, e provocare, e real, simțual, uneori extrem de dureros. Și nu poți face abstracție de asta. Pentru că trăim aici, printre oameni. Și oamenii sunt extrem de sensibili atunci când le este lezată iubirea. Atunci se simt trădați, se simt înșelați și nu mai au încredere în nimeni. Dar de fapt, nu iubirea este lezată, ci numai ego-ul. Iubirea e imposibil să fie lezată. Iubirea e imposibil să fie înșelată.

Există suflete și suflete. Și nu poți să dai reguli sau șabloane de viață universal valabile. Că nu se mai poate asta la timpul acum. Poate înainte se mai putea. Acum însă, stereotipurile de căsătorie nu prea mai țin. Pentru că și online-ul își face treaba, te fură peisajul, cunoști oameni virtuali care apoi devin reali, te întâlnești cu ei, începi să simți câte ceva, vezi că rezonezi cu unii mai mult, iar cu alții mai puțin. Și dacă nu ești cât de cât centrat pe tine ca ființă conștientă, vei avea mereu tendința să te agăți de unul ca să desparți mâine de un altul și tot așa. Iar asta nu face decât să acutizeze deziluzia unui suflet mereu în căutare de noi și noi emoții care mai de care mai colorate.

Și toată această suferință din relații apare pentru că există, de fapt, un nivel de conștientizare extrem de mic. Și când nu există conștientizare, vor exista desigur, atitudini primitive de care pe care. Fiecare căutându-și doar dreptatea lui, în detrimentul celuilalt. Multe din căsătoriile oficiale se desfășoară pe acest calapod. Se rămâne acolo în virtutea inerției, poate pentru un anume interes, ori din partea ei, ori din partea lui, ori din partea amândurora. Sau se rămâne pentru copil. Dar de iubire între parteneri nici nu mai poate fi vorba.

Cred că marea provocare într-o relație de lungă durată, adică într-o căsătorie, e cum ajungi să menții relația vie și frumoasă dincolo de șicanele și frecușurile zilnice. Unora le vine foarte ușor să treacă peste multe, altora însă, le vine extrem de greu și nu prea pot trece peste nimic. Adică unii oameni pot face compromisuri până la un punct, alții nu pot face niciun compromis. Unii trec imediat peste orice fel de nervi sau certuri, alții nu pot trece nici măcar peste un cuvânt și atunci se închid în ei, încep să cocheteze cu depresia și inevitabil încep să sufere lăuntric cumplit. Unii tratează totul extrem de superficial, alții mai profund. Unii se împiedică de orice privire ascunsă a partenerului, alții pot trece senini peste multe. Pentru că fiecare suflet e unic și simte într-un fel unic, nu-i așa?

Pentru unii, căsătoria a devenit un mit și nu mai cred în ea. Pentru alții, ea rămâne vitală încă. Dar oricum ar fi, oamenii nu se simt bine singuri, asta e singura certitudine la urma urmei. Trăim printre atâtea mituri și legende, dar, la final, doar fericirea acestor câtorva ani pe pământ e tot ceea ce contează pentru fiecare dintre noi!


miercuri, 8 martie 2017

Bărbatul şi femeia, învăţăcel şi maestru



Ieri a fost ziua femeilor, azi cică ar fi ziua bărbaţilor sau ceva de genul. Dar despre un bărbat nu poţi scrie mare lucru decât punându-l faţă-n faţă cu o femeie. Doar atunci îţi dai seama câte parale face. Unii se schimbă la faţă şi par dintr-o dată cu totul altfel decât în mod obişnuit, alţii rămân mai mereu chiar la fel, nu încearcă să seducă, nu încearcă să vorbească mieros şi dulce, nu încearcă nimic. Dar oricum ar fi, în faţa unei femei frumoase, bărbaţii oricât de indiferenţi şi reci ar părea, se cam pierd câte puţin în peisaj. Iar dacă mai e şi una deşteaptă, să vezi atunci cum adulmecă şi le sticlesc ochii. Dar, în general, pe alea deştepte, bărbaţii nu prea le doresc decât aşa temporar, că dacă dau de una mai deşteaptă decât ei şi nu o pot manipula cum doresc, nu prea mai prezintă interes pe termen lung. Și mai era o vorbă, precum că o femeie frumoasă e dorită sexual de cam orice bărbat, dar în schimb, niciunul nu ar lua-o să trăiască cu el acasă. Sau din contră, bărbaţii care ştiu în sinea lor cât sunt de proşti, dar totuşi îşi doresc cumva să evolueze(!!!), vor lua acasă tocmai o femeie deşteaptă, căci ştiu că doar una ca aceasta e unica şansă a lor!

Femeia se reîntregeşte prin bărbat şi bărbatul se reîntregeşte prin femeie. Cine spune altceva, sunt doar poveşti spirituale, frumoase ce-i drept, dar valabile până când cei doi se întâlnesc şi se îndrăgostesc. Şi astfel uită imediat de spiritualitate, sau cine ştie, poate că se întâmplă contrariul şi fac din spiritualitatea lor un piedestal pe care îşi cimentează propria relaţie, de ce nu? De obicei puterea atracţiei dintre cei doi este atât de intensă, încât totul în prejma lor pare să se dizolve și mai prezintă importanța de dinainte. Deci cea mai provocativă latură a existenţei umane, mie mi se pare că ar fi tocmai relaţia dintre un el şi o ea. Nimic altceva nu te poate incita mai mult pe lumea asta decât relaţia cu persoana de sex opus. Toate celelalte în comparaţie, par mici jucării de-ale vieţii.

Oamenii singuri nu sunt fericiţi. Oricât de spiritual, de mistic, de divin ai crede tu că ai fi, singurătatea te usucă pe picioare şi îţi ofileşte sufletul, mai mult decât metaforic vorbind. De una singură, femeia tot îşi va face de treabă, se va precipita în toate direcţiile, doar să uite de insuportabilul gând că nu se află nimeni în realitatea sa căruia să-i ofere iubirea care clocoteşte în ea. De unul singur, bărbatul tot va hălădui fără de odihnă zi şi noapte pe ici, pe colo, în căutarea vânatului. Vânatul poate fi extrem de divers, aşa că unii caută relaţii stabile sau pasagere, femei serioase sau mai uşuratice, alţii caută parteneri de afaceri sau parteneri de băutură, de ţigări sau de cafea, unii se învârt toată ziulica, dar nu fac mare lucru decât că se află şi ei în treabă pe unde mai găsesc, alţii se tot precipită în polemici politice, lumeşti, religioase sau spirituale, unii îşi consumă nervii şi banii pariind pe tot felul de meciuri, alţii se consumă în interior pariind chiar pe viaţă. Adică, da, mai sunt şi unii cărora chiar le pasă de viaţa, de munca şi de familia lor. Ce mare câştig pentru umanitate!

Dar chiar şi celor păsători şi celor nepăsători, le pasă tare mult de femeile care apar, care rămân mereu sau doar temporar în realitatea lor. Uneori fug cât îi ţin picioarele de femeia lor de acasă, veşnic disponibilă şi aleargă cu disperare către trupuri mai seducătoare, dar mult mai puţin disponibile. Pentru că punctul slab al bărbatului, indiferent ce cred unii sau alţii, îl reprezintă femeia. E valabilă şi viceversa. Adică punctul cel mai slab al femeilor, îl reprezintă de departe sau de aproape, tot bărbatul. Pe el îl caută, pe el îl găseşte, pe el doreşte să îl schimbe. Deci într-un fel sau altul, bărbatul şi femeia se întâlnesc pe pământ şi încearcă prin diferite metode să-şi întărească punctele lor slabe, nu-i aşa?

Ce provocare poate fi o femeie pentru un bărbat, dar şi ce mare provocare poate fi un bărbat pentru o femeie! Bărbatul de obicei se străduieşte cât îl ţin curelele, mintea şi banii, să nu dezamăgească. În momentul în care simte că dezamăgeşte şi nici nu face nimic să iasă din marasmul neputinţei, atunci se instalează depresia subtilă care îl tot alungă de acasă sau rămâne acolo, dar se închide iremediabil în el însuşi. Adică, de fapt, se protejează de gura femeii şi de gura lumii. Dar asta n-ar fi nimic, căci cel mai mult îl arde conştiinţa proprie, de glasul ei nu poate să se refugieze în absolut niciun fel de vizuină. Când el intră cu coada între picioare în vizuina sa, e bine ca totuşi să fie lăsat în pace, e prea încăpăţânat şi prea orgolios să accepte să primeasă un şut în fund tocmai ca să facă iarăşi un mare pas înainte.

Femeia şi ea se străduieşte, dar oare de ce ea pare mai mereu ca fiind mult mai responsabilă în viaţa de zi cu zi? De ce ea rămâne oricât de greu i-ar fi, de ce el adeseori fuge şi pare mai mereu absent? În general, ea se străduieşte tot pentru el, să-i fie lui cumva bine, doar-doar nu îşi va mai reprima aşa mult puterea din el şi va alege în cele din urmă să fie mai responsabil pe propria lui viaţă şi pe propriile lui alegeri. Ce poate face ea mai mult de atât, decât să-i dăruiască lui forţa necesară de a-şi depăşi limitele care se află doar în căpuşorul lui? Dacă face asta şi bărbatul e deschis şi începe să înţeleagă care e menirea ei în viaţa lui, atunci îşi va deschide aripile şi va zbura cât mai sus, spre dezvăluirea necunoscutului din el însuşi. Dacă însă se închide şi nu primeşte îndemnul ei, va rămâne pe toată viaţa, doar un mameluc urâcios, angoasat, posac şi antipatic!

Bărbatul nu poate înţelege o femeie cu adevărat, cel mult poate intui una-alta, dar tot va fi surprins, măcar din când în când, de partenera lui. Femeia îl citeşte mult mai bine şi chiar îl înţelege în profunzimi, dar emotivitatea şi posesivitatea o fac adeseori să nu mai raţioneze limpede şi atunci nu îi mai oferă libertate, ci îl constrânge să rămână mai mult pe lângă ea de frică să nu-l piardă, chiar dacă el simte că îi iau foc tălpile. Aşa că bărbatul învaţă fidelitatea când îşi dă seama că tot umblând prin aşternuturi străine nu ajunge de fapt nicăieri, iar femeia învaţă şi ea cum să ofere libertate în relaţie când îşi dă seama că gelozia îi muşcă fiinţa ca un şarpe otrăvitor.

Şi uite aşa, viaţa îl pune când pe unul în postura de maestru, când pe celălalt în postura de învăţăcel. Ce lecţii minunate de viaţă, nu-i aşa?

marți, 7 martie 2017

La mulţi ani tuturor creatoarelor!



A vorbi despre femeie şi a încerca să o descrii în cuvinte e ca şi cum ai încerca cu mintea să pătrunzi vraja misterului care o învăluie. Dar misterul care e dezvăluit îşi pierde farmecul, la fel cum femeia care se dezvăluie pe sine îşi pierde farmecul. Bărbatul o priveşte, o caută, o doreşte, dar niciodată nu ajunge până în profunzimea sufletului ei. Aşa că el nu are încotro decât să se mulţumească cu firmiturile care pică uneori din poala misterului ei. Ea lasă firmiturile să cadă doar pentru cel care are destul curaj să se aplece şi să le culeagă. Unuia ca acesta i se va dezvălui în aparenţă, pentru că măcar el a făcut un mic efort ca să o înţeleagă. Dar ea, de fapt, nu vrea să fie înțeleasă, ci doar primită în brațele celui care simte că o iubește.

Căci totul este aparent la o femeie. Atunci când vrea să fie frumoasă, orice femeie este frumoasă. Când vrea să fie înţeleaptă, orice femeie este înţeleaptă. Când vrea să fie ascultată, orice femeie este ascultată. Când vrea să fie cucerită, orice femeie este cucerită. Dar când vrea să fie inabordabilă, nimic nu ar putea înfrânge reduta orgoliului ei. Când vrea să se impună, o va face indiferent peste ce sau cine ar trebui să treacă. Când bărbatul de lângă ea nu e în stare să o conducă, atunci va prelua hăţurile raţiunii şi îl va conduce ea pe el. Ea va face totul în aşa fel încât să păstreze aparenţele, cu gândul că la un moment dat şi relaţia şi bărbatul se vor schimba după voia sa. Ea se va sacrifica până la un punct pentru binele bărbatului pe care-l iubeşte şi va juca şi rolul de drama-queen dacă e cazul, tot pentru binele lui. Ea vrea să schimbe multe la el şi uneori chiar reuşeşte dacă bărbatul nu e foarte încăpăţânat în mândria lui. Ea îl educă, el doar se lasă educat. Ea îl susţine, el doar se lasă susţinut. Ea îl întăreşte, el doar se lasă întărit.

Bărbatul are nevoie să primească toate acestea, femeia simte nevoia ca să le dăruiască. Fără un om care să primească toată iubirea pe care ea vrea să o dăruiască, femeia simte că trăieşte în zadar chiar dacă ar deţine cheia de la poarta paradisului. Pentru că paradisul ei este însuşi bărbatul. El este sculptura care se lasă modelată prin mâinile femeii. Ea îl dăltuieşte cu iubirea ei, până ce el reuşeşte să capete o formă definită. Căci femeia modelează bărbatul, nu invers. Dar dacă substanţa lui e prea rigidă, ea se va opri la un moment dat dacă realizează că cel de lângă ea e prea rigid și prea ghipsat, astfel încât nu se vrea nicidecum modelat. Aş spune că menirea femeii e ca ea să modeleze tot ceea ce se vrea desăvârşit în jurul ei: partenerul, copilul, viaţa. Pentru asta, există doar o singură condiţie: ca ea să se simtă iubită!

Femeia capătă energie iubind şi lăsându-se iubită. Energia iubirii o învăluie şi ea luminează în jur prin forţa pe care o emană. Fără această energie, viaţa pentru ea nu are nici un farmec, căci nimic de pe lumea asta nu i-ar putea oferi ceva mai mult decât iubirea. Când există reciprocitate în iubire, ea simte că are totul, când nu există reciprocitate, simte că nu are nimic. Bărbatul îi alimentează sau îi opreşte sursa iubirii şi atunci lucrurile ori se reîntregesc, ori se precipită, ori se alătură unei vieţi constructive, ori unei vieţi distructive.    

Dar ce ştiu eu, de fapt, cine e femeia şi ce se află înlăuntrul ei? Cum pot descifra misterul care nu pote fi decodat? Cum pot eu măsura ceea ce nu poate fi măsurat? Cum pot înţelege ceea ce se află dincolo de orice înţelegere?

marți, 31 ianuarie 2017

Scrisoarea unui bărbat conştient către o femeie trezită



Draga mea,

Aş vrea să îţi mărturisesc de la început: nu sunt perfect. Nici nu caut perfecţiunea. Nu sunt bărbatul perfect. Cum nici tu nu eşti femeia perfectă. Nu caut nici relaţia perfectă. Şi nici nu ştiu dacă mai caut ceva în afara mea însumi. Dar ştiu că încă sunt aici, printre oameni vii şi printre suflete dornice de viaţă. Văd mulţi oameni cum trec pe lângă mine, unii mă privesc direct în ochi, admir aceşti oameni. Alţii îşi pleacă privirea şi parcă s-au resemnat cu chinul vieţii lor. Dar nu pot să condamn pe nimeni, pentru că eu nu sunt perfect. Sunt om. Sunt simplu. Sunt trup, carne şi sânge, care uneori ard de dorinţă. Sunt suflet care arde şi el după cunoaştere, după adevăr, după frumosul din viaţă şi din oameni. Sunt şi minte care încearcă uneori să despoaie viaţa de incertitudini. Dar îţi mai fac o mărturisire: nu am nici un răspuns la toate frământările mele. Doar sunt  aici. Sunt viu. Sunt lângă tine.

Acum încerc să las raţiunea deoparte, dar nu e chiar uşor când toată viaţa m-am ghidat după ea. Şi asta pentru că mi-a fost frică de iubire. Nu am ştiut cum să o dărui, simplu, firesc, curat. Nu am ştiut nici să o primesc cu braţele deschise, era prea copleşitor pentru mine. Mai bine primeam o critică, o sfidare,  o batjocură sau chiar o palmă, decât să primesc iubire. Lupta mă îndârjea, mă provoca, mă întărea. Vroiam să fiu acolo, pe câmpul de luptă, să-mi dau viaţa pentru adevăr, pentru o cauză nobilă. Şi fugeam de iubire, deşi ea permanent mă urmărea. Şi când am văzut eu că nu e niciun chip de a scăpa, mi-am clădit un turn înalt cu ziduri groase, acolo m-am refugiat de frica iubirii. De ce oare am făcut asta, de ce oare mi-a fost atât de frică?

Pentru că eu, bărbatul, am fost tare laş. Imediat cum femeia se apropia din iubire, eu mă închideam din frică. Imediat cum ea se apropia şi mă îmbrăţişa cu dragoste, eu îmi scoteam ţepii mei aricioşi, mă apăram, mă protejam, mă închideam, doar ca să nu simt iubirea cum mă arde şi cum nu o pot eu controla. Pentru că eu vroiam să controlez totul, inclusiv iubirea, inclusiv viaţa. Până am realizat că frica mea mă sufocă, mă sugrumă şi mă îngroapă de viu. Atunci, te-am lăsat pe tine, femeie, să intri în viaţa mea. Tu te-ai apropiat de zidurile mele, ai stat acolo, nu ai insistat. Ai aşteptat şi ai avut mare răbdare cu un asemenea specimen. Uneori mai băteai la poarta acestui turn, uneori îţi răspundeam, dar nu pentru mult timp, căci iarăşi fugeam, iarăşi mă închideam. Eu nu vroiam iubire, ci doar egoismul şi trufia mea, pe acestea le căutam.

Ştiu draga mea, te-am dezamăgit de zeci de mii de ori. Sunt sigur că te voi mai dezamăgi încă. Dar sunt aici, lângă tine, priveşte-mă, atinge-mă, sărută-mă, sunt viu. Învăţ de la tine să fiu bărbat. Învăţ şi de la oameni să fiu om şi să ies din abstract. Învăţ şi de la viaţă, de la natură, de la flori, de la râuri, de la toate. Căci totul este iubire, nu-i aşa? Astfel încât, m-am hotărât să nu mai fug degeaba de mine însumi. Tu ai intrat, mi-ai pus inima ta la picioarele mele. Eu m-am retras puţin, dar totuşi am rămas. Cum să ating eu această inimă şi cum să o mângîi fără ca s-o rănesc? O priveam, o contemplam, dar încă nu mă apropiam. Şi am văzut eu acolo, în ea, cum pulsează iubirea. Atunci eu m-am apropiat, am învelit inima ta cu inima mea şi am purtat-o cu mine de atunci în sufletul meu.  

Însă nu vreau să te vrăjesc cu cuvintele, draga mea. Mi-ar fi atât de uşor să o fac. Vreau să ne privim şi doar să îţi vorbesc. Iar dacă vei simţi că încerc să te vrăjesc, scutură-mă şi adu-mă iarăşi cu picioarele pe pământ. Căci e atât de bine când simţi pământul sub picioarele tale. Aşa că nu mă lăsa să zbor, nu mă lăsa să mă ridic, nu mă lăsa să te privesc de sus. Hai să ne privim faţă-n faţă de la egal la egal, ce zici, nu e mai bine aşa?

Chiar dacă suntem atât de diferiţi, eu bărbat, tu femeie, asta nu înseamnă că e nevoie să ne luptăm între noi. Căci din diferenţele noastre învăţăm iubirea. Uneori ne împleticim, ne împiedicăm, cădem, reacţionăm, ne enervăm. Facem greşeli, care, totuşi, eu nu le mai pot numi greşeli. Pentru că un bărbat conştient şi o femeie trezită nu fac greşeli. Ei doar experimentează iubirea în toate formele ei, dincolo de etichete, de şabloane, de fasoane.  Aşa că suntem liberi dincolo de toate aceste etichete. Ce zici, are sens?

Suntem liberi ca spirit. Să ne lăsăm această libertate unul altuia, ce zici? Căci fără ea, doar ne vom controla unul pe altul, fără nici un sens. Nu e nevoie să fii nici posesivă, nici geloasă, nici isterică. Nu încerca să mă controlezi, căci nu vei reuşi. Cum nici eu însumi nu aş putea să te controlez cu nimic. Căci tu nu eşti nici sclavă, nici slujitoare, nici supusa mea. Tu eşti femeie, doar fi! Nu e nevoie de nimic mai mult şi nici mai puţin. Nu e nevoie să mă impresionezi cu formele tale sau cu senzualitatea ta doar ca să rămân lângă tine. Căci patima trupului urlă în bărbat până la o vreme. Apoi această patimă sălbatecă, uşor-uşor se dizolvă, nu ţine prea mult. Şi ce oare mai rămâne atunci, dacă am fost doar trupuri, doar patimă?

Nu suport nicidecum să mi se îngrădească libertatea. Sunt sigur că nici tu, ca femeie, nu suporţi să ţi se îngrădească libertatea. De aceea, nu am de gând să te domin sau să te posed. Nu putem fi geloşi pentru că iubirea, draga mea, nu e nicidecum geloasă, ci ea ne dă şi mai mult voie să fim. Între noi nu e o luptă a ego-urilor exacerbate de care pe care. Dar dacă răbufnim, atunci să nu ne dăm cu tifla-n cap de pomană că uneori suntem atât de compulsivi, fără discernământ. Eu nu îţi aparţin ţie, deci nu poţi fi geloasă pe mine. Tu nu îmi aparţii mie, deci nu pot fi gelos pe tine. Înţelegi tu, draga mea, ce spun eu aici?

Aşadar, să ne dăm voie să fim. Nu vorbesc de lucruri înalte, ci de simplitatea vieţii. Acolo încă avem multe de învăţat, de remediat, de centrat. Acolo, când ne privim dimineaţa, uneori încercănaţi de prea mult nesomn. Acolo, când copilul ne pune în situaţii dificile şi uneori nu ştim cum să le gestionăm. Acolo, când facem dragoste şi ne căutăm trupurile, în îmbrăţişare, în mângâiere, în sărut, în şoaptă. În nevoile vieţii de zi cu zi. Căci nu trăim în abstract şi nici într-o bulă idealistă fără niciun fundament. Trăim aici, pe pământ, cu trupul şi sufletul, în acelaşi timp.

Şi chiar de încă îmi mai este frică, draga mea, nu te speria. Nu am măşti şi nici etichete pe care să le schimb mereu în faţa unei alte femei pe care o întâlnesc. Nu încerc să par mai mult decât sunt, chiar dacă nu sunt încă aşa cum ai vrea tu să fiu deja. Ipocrizia mă ucide, aşa că mai bine să o ucid eu pe ea. Sinceritatea e la mare preţ şi eu chiar pun mare preţ pe ea. Sunt slab, sunt vulnerabil, sunt labil adeseori, poate mai mult decât aş vrea. Dar ştiu că tu, femeie, mă poţi ridica şi din cea mai întunecată noapte a minţii şi a sufletului. Tu ai puterea asta. Pentru că inima ta e puternică şi, înţeleg, nu vrei raţiunea, ci tot inima mea.

Nu e vorba de a ne salva unul pe altul, ci doar de a ne susţine, de a ne întări, de a ne îndemna să ajungem la cea mai bună variantă a noastră. Şi să ne respectăm în diferenţele şi alegerile noastre. Altfel, fără respect, iubirea se tulbură, se ofileşte. Şi ea are nevoie de multă atenţie, compasiune, susţinere, din partea noastră. Ca bărbat, eu nu am nicio altă datorie decât să fiu conştient, cât mai conştient. Şi toate celelalte mi se vor adăuga mie. Ca femeie trezită, nu ai nevoie de nimic altceva decât doar să te trezeşti la viaţă, mai mult şi mai mult. Şi toate celelalte ţi se vor adăuga ţie.      

Iar dacă viaţa va fi brutală cu noi şi ne va dăltui ea în formele de care avem atâta nevoie, atunci ne vom interpune unul în faţa celuilalt, ca durerea resimţită de loviturile acestei dălţi să fie înjumătăţită. Căci ne sculptăm unul pe altul, odată cu viaţa. Şi ne căutăm forma noastră cea mai reprezentativă şi care ar putea grăi pentru noi dincolo de cuvinte.
Nu suntem aici, împreună, întâmplător, draga mea. Există un rost în toate acestea. Există un sens şi o menire. Dar rostul, sensul şi menirea, se reduc cu toate într-un singur punct, acela de a învăţa să manifestăm iubirea!

Cu drag,
Un bărbat conştient.   

luni, 30 ianuarie 2017

Totul este vibraţie





Oamenii sunt egali ca potenţă, dar atât de diferiţi ca vibraţie între ei. Unul vine cu o vibraţie copleşitoare care copleşeşte cu prezenţa sa . Altul vine cu o vibraţie mai moale, mai firavă. Dar şi unul şi celălalt, rămân egali ca potenţă, atâta timp cât se află aici, în această dimensiune şi în acest corp uman. Sufletul vibrează pe o anumită frecvenţă. Frecvenţele se caută între ele şi când se regăsesc, se contopesc, se unifică, se armonizează şi devin una.

Oamenii cred că îşi caută jumătatea sufletului lor, dar de fapt, ei caută să se armonizeze unul cu altul şi, astfel, să devină una. Şi atunci când devin una, se recunosc, se regăsesc, se dizolvă în iubire unul cu celălalt. Şi când are loc această dizolvare, apare acel extaz mistic, acel sentiment pur, acea nuntă care nu e de aici. Căci oamenii lumeşti se atrag prin formele lor, mai mult sau mai puţin, atrăgătoare. Pe unul îl atrage faţa, pe altul mâinile, pe unul ochii, pe altul zâmbetul. Dar dincolo de aceste forme, ceva se întâmplă la nivel mult mai subtil. Dacă e doar atracţia trupului şi a cărnii, lucrurile nu se pot armoniza, căci sufletele acolo nu se regăsesc doar prin atracţia carnală.

Sufletele îşi caută recunoaşterea prin celelalte suflete cu care interferează. Uneori e de ajuns o privire, o mângâiere, o şoaptă. Alteori nu e de ajuns nici zeci de mii de priviri şi nici sute de mii de cuvinte. Pur şi simplu, acolo unde frecvenţa nu se întrepătrunde, armonia nu poate avea loc. De aceea, oamenii se căsătoresc lumeşte, dar adeseori, unirea lor nu e una sufletească, neapărat. Şi atunci, timpul rupe această legătură, mai devreme sau mai târziu, căci sufletele nu au timp de pierdut pe aici. Ele au lecţii şi provocări de acceptat şi de învăţat. Au răni de vindecat şi traume de conştientizat. Iar pentru o perioadă, sufletele pot accepta o înţelegere doar carnală, ca o experienţă de care au nevoie pentru un timp. Dar pe temen lung, relaţia nu are viaţă, căci unirea sufletească înseamnă armonie spirituală, adică contopirea frecvenţelor de vibraţie. Când aceasta nu se întâmplă, relaţia între cei doi rămâne doar lumească, doar umană, doar carnală. Iar noi, nu suntem doar oameni, doar umani, doar lumeşti. Suntem fiinţe energetice, fiinţe divine şi luminoase.

De aceea nimic şi nimeni nu ne poate domina aici, pe pământ. Dar nu ne poate domina sau subjuga nici dincolo de această dimensiune trupească în care suntem acum. Nu există vreun om, oricât de puternic ar părea el, care să îţi poate fura puterea din tine, decât numai cu acordul tău. Nu există vreo entitate, luminoasă sau întunecată, care să te poată manipula fără acordul tău. Nu există zei sau dumnezei care să poată să îţi dicteze viaţa fără acordul tău. Căci liberul arbitru este absolut intangibil. De el nimeni nu se poate apropia, nici în cer, nici pe pământ.

Dar oamenii ce fac în general, imediat ce se întrupează şi ajung cu picioarele pe pământ? Încep să se programeze unul pe altul, să se condiţioneze reciproc şi să intre în diferite sisteme care le subjugă voinţa şi puterea din ei înşişi. Dintre aceste sisteme, cel mai manipulator şi cel mai subversiv rămâne religia. Important e ca omului doar să i se ia puterea din el cu voia lui. Adică să i se frângă spiritul liber şi pur. Adică să stea pe o vibraţie net inferioară, raportat la sfinţii, mânturitorii şi dumnezeii pe care îi venerează. El se află jos, identificat cu neputinţa, căci numai de acolo poţi pune pe soclul idolatriei, sfinţi, entităţi sau zei. El vrea cu îndârjire să venereze ceva din afara lui la care să privească cu adorare de jos în sus. Şi pentru asta trage cu dinţii de vibraţia joasă care îl învăluie. Orice cunoaştere, orice conştientizare, orice semn de întrebare este eliminat din start. Idolatria nu suportă conştientizarea şi nici libertatea interioară. Ea vrea doar frângerea spiritului tău, astfel încât, cei cărora tu te închini, să te poată manipula mult mai uşor.

Dar când îţi urci vibraţia şi devii din ce în ce mai conştient, ce se întâmplă la urma urmei? Capeţi demnitate, capeţi putere, capeţi discernământ. Adică se activează iubirea din tine. Se activează sinele tău mai înalt. Se activează creierul, devii mai alert şi mai vigilent. Începi să îţi pui întrebări, începi să afli răspunsuri. Începi să nu mai digeri orice ţi se spune de către cei care te manipulează la nivel subtil. I-ai crezut până la un punct, căci eu au fost tare deştepţi. Au ştiut să îşi ridice vibraţia şi să ţi-o menţină pe a ta cât mai jos. Au ştiut să devină zei în faţa ta, în timp ce tu ai rămas doar milog. Au ştiu să te pună la colţul infamiei, în timp ce ei îşi râd în barbă de vulnerabilitatea, slăbiciunea şi prostia ta. Are sens?

Divinitatea nu e ceva abstract, dincolo de nori, la care noi să strigăm în cor, cu plânsete, bocete şi vaiete. Dar dacă vrei neapărat să te consideri separat şi nu una cu ea, atunci spor la îngroşat corul bocitoarelor. Vei urla, vei plânge şi te vei ofensa pe tine însuţi, până ce îţi vei da seama cine eşti. Şi atunci îţi vei ridica vibraţia spontan. Căci nu mai eşti dispus să te pleci în faţa nimănui, nici om, nici entitate, nici zeitate. Crezi că eşti mai prejos de vreo entitate, doar pentru că tu ai trup şi ea nu are? Faptul că eşti acum într-un trup carnal, nu înseamnă implicit că eşti şi limitat. Din contră, înseamnă că eşti foarte puternic, spiritual vorbind, de ai acceptat această încarnare pentru un timp. Însă dacă nu crezi asta, atunci credinţa ta, cea care te limitează, devine realitatea ta care te etichetează şi te pune în rândul turmei unde orice intrus care vrea libertate va fi exilat. Turma merge cu turma, dar spiritul liber e dincolo de orice religie, de orice condiţionare, de orice limită!

Oamenii sunt defensivi, timizi, temători şi şovăilenici, asta pentru că nu sunt dispuşi să îşi ridice această vibraţie sufletească de care vorbesc. Nu sunt dispuşi la demnitate, vor doar pomană şi ploconeală. Nu sunt dispuşi la acumulare în „a fi”, ci doar la acumulare disperată către „a avea”. Nu sunt dispuşi să fie liberi, ci sunt dispuşi să aducă ofrande toată viaţa unui zeu închipuit. Nu sunt dispuşi să fie demni şi să rămână în picioare, ci sunt mult mai dispuşi să stea milogi în genunchi, doar-doar cineva îi va milui şi îi va mântui. Nu sunt dispuşi la accesarea divinităţii reale şi autentice din ei însişi, ci mai degrabă dispuşi să se identifice cu neputinţa, frustrarea şi şi bocetul vieţii lor. Nu sunt dispuşi să fie puternici şi conştienţi, ei vor să fie slabi şi inconştienţi. Căci pentru a deveni conştient, se cere un efort şi o disciplină. Pentru a rămâne pe vibraţia idolatriei însă, nu se cere niciun efort şi nicio disciplină.


Vibraţa ta, cea de acum, e una care oscilează. Aşa că, nimic nu e bătut în cuie, nimic nu e predestinat, nimic nu e definitiv încheiat. Sunt doar linii temporare de destin, în funcţie de oscilaţia vibraţiei tale care te îndeamnă să faci sau nu, anumite alegeri. Totul e în funcţie de vibraţia pe care tu, din liberul tău arbitru, o alegi să o ai. Acolo e viaţa ta, raportat la vibraţia ta. Acolo e puterea ta, raportată la vibraţia ta. Acolo e creaţia ta, raportată doar la felul vibraţiei tale. Şi acolo e manifestarea iubirii din tine însuţi, raportată şi ea, tot la vibraţia pe care tu însuţi alegi din liberul tău arbitru să o manifeşti!