vineri, 20 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 19-Co-dependenţă-Sensibilitate-Sacrificiu



A 19a umbră a Co-dependenţei îşi are rădăcinile în trecutul nostru ancestral tribal. În primitivism oamenii se bazau pe factori exteriori care într-un final au ajuns personificaţi. Adică din vechime oamenii şi-au creat proprii zei. Toate religiile au luat naştere din frecvenţa acestei umbre a co-dependenţei faţă de un factor exterior. Punerea unei autorităţi pe un soclu şi venerarea acesteia. Vibraţia suferinţei este şi ea menţinută prin efectul acestei umbre. Prin crearea unui dumnezeu exterior am uitat de noi înşine şi de puterea noastră interioră. Iar atunci când am uitat, am devenit implicit victime.

La momentul prezent această umbră se află în colaps. Religiile şi ele se află tot în colaps pentru că fricile vechi faţă de zeităţile create se prăbuşesc şi ele odată cu omul nou care devine tot mai independent şi mai conştient de sine. Lumea actuală se împarte practic în cei care au rămas încă co-dependenţi faţă de dumnezei exteriori şi cei care sporesc tot mai mult în conştienţa de sine şi care nu mai sunt dispuşi să îşi predea puterea din ei către nimic.

Această schimbare se petrece în mutaţia chimică din ADN-ul nostru. Şi ea face ca vechile căi bătătorite de către alţii dinaintea noastră să îşi piardă controlul şi manipularea prin care umanitatea era ţinută din cauza fricilor tribale, adică frica de păcat, de judecată, de iad, de pedeapsă, de un dumnezeu exterior de dincolo de nori care stă veşnic încruntat cu sabia între dinţi. Toate acestea ţin de umbra co-dependenţei.

Caracterul represiv al acestei umbre este nevoia de atenţie. Aici îi regăsim pe cei ataşaţi emoţional de vechile frici tribale la care nu pot renunţa din pricina fricii de singurătate. Ei caută să se simtă doriţi şi viclenia lor îi face să se transpună în rolul de victimă care atrage astfel mila celor dispuşi să intre pe frecvenţa emoţiei lor. Ei sunt personaje melo-dramatice care atrag negativ atenţia celorlaţi, indiferent cum, chiar şi prin violenţă. Ei practic nu se simt violaţi, ci doar băgaţi în seamă şi asta e oricum mai bine pentru ei decât nimic.

Caracterul  reactiv este izolarea. Aici sunt oamenii care se consideră pe ei înşişi cei mai cei şi care declară sus şi tare că nu au nevoie de absolut nimeni. Dar dincolo de acest tipar se ascunde furia. Ei se izolează nu prentru a fi creativi cu ei înşişi, ci pentru nevoia de atenţie a celorlaţi care cu cât vor încerca să îi ajute, cu atât mai mult ei vor răspunde cu şi mai multă furie. 

Când ajungi la darul sensibilităţii începi să fii tot mai acordat la nevoile celorlalţi. Aici se regăsesc terapeuţii sau vindecătorii. Nu e vorba neapărat de o atingere fizică, ci de contactul energetic cu oamenii. Fenomenul care se poate regăsi prin acest dar este sinestezia, adică abilitatea genetică de a mirosi cu ochii sau de a simţi culori cu ajutorul palmelor. Câmpurile aurice ale celor din jur sunt simţite tot prin darul acesta. Frecvenţele acestui dar al sensibilităţii trăieşte pe tărâmuri magice, dar nu e ceva inaccesbil omului conştient.

Dacă umbra acestei chei se reflecta în dependenţa către hrana fizică de exemplu, ridicând frecvenţa, această hrană se transformă în hrana vieţii, prana sau chi. Prin acest dar se creează un portal către subconştientul tău individual şi către cel colectiv. De aceea, acest dar este cultivat mai ales la popoarele care au o legătură directă cu natura, cum ar fi şamanii sau cei care au reuşit să se reconecteze la simţul ancestral al magiei ce vine prin intermediul viselor. Aici se regăseşte sensibilitatea la tărâmurile de dincolo de latura fizică. Cei care se regăsesc în acest Dar sunt cei care facilitează conexiunea extrasenzorială cu lumea spiritelor.   

Sacrificiul este darul divin(siddhi) al acestei chei şi prin el se ajunge de la co-dependenţă, la independenţă şi apoi la interdependenţă. Aceasta e o stare de unitate cu universul şi tot ceea ce înseamnă el. Acest tip de sacrificiu poate apărea doar atunci când îţi oferi necondiţionat inima altuia. În loc să mori cu sinele tău inferior, renaşti alături de sinele tău superior.

Toate miturile ce implică sacrificii sau crucificări sunt personificări ale unor secrete genetice ascunse în ADN. Renaşterea omului nou vine odată cu sacrificiul omului vechi. Toate schimbările ce se petrec acum la nivel planetar şi social constituie rezultatul profund al procesului genetic prin care trecem cu toţii. 

Al 19lea siddhi conţine, într-un fel, o iniţiere mistică. Astfel, fiecare aspect al conştiinţei planetare trebuie să treacă prin nouă portaluri de iniţiere înainte ca evoluţia planetară colectivă să ajungă la final. Aceste iniţieri sunt: naşterea, botezul, confirmarea, căsătoria, vestirea, comuniunea, hirotonisirea, sanctificarea, beatificarea. Printr-o astfel de iniţiere individuală, adică printr-un sacrifiu individual se permite întregului să se facă practic o iniţiere de grup. Oemenirea s-ar afla acum pe culmea iniţierii a 5a, a bunei vestiri. Buna vestire nu a unui mântuitor care se lasă aşteptat, ci vestirea unui salt în conştiinţă. 




joi, 19 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 40-Epuizare-Tărie de caracter-Voinţă divină



A 40a cheie se referă la energie. Dacă eşti aliniat cu sursa, adică trăieşti din sine, te afli în fluxul universului şi nu separat de el, energia ta va emana mereu putere. Când această energie nu vine din sursa ta divină, energia pe care o vei emana va colapsa în epuizare.

Această umbră a epuizării te poate copleşi în 2 moduri. Ori prin sforţarea propriei voinţe dincolo de limite, fără nicio susţinere exterioară, ori permiţând altora să profite de voinţa ta prea slabă pentru a se opune, astfel încât faci un pact suprem cu compromisul. Când faci acest pact, stima de sine cade cădere jalnică şi respectul de sine, asemenea. Un exemplu îl putem vedea în job-urile care te ţin sclav de dimineaţa până seara pentru 2 bani sau în relaţiile toxice în care unul domină şi îi fură energia celui dominat.

Cei aflaţi sub frecvenţa acestei umbre sunt oamenii care nu se pot relaxa niciodată. Această umbră mai are puterea de a menţine izolarea şi singurătatea. Nu am aterizat pe aici pentru a ne izola unii de alţii, ci din contră pentru a împărtăşi iubirea între noi, în diverse moduri de manifestare cât mai creative. Un alt efect al acestei umbre este tendinţa de a te izola în carapacea ta şi de a nu încerca niciodată să ceri un ajutor celor ce ţi l-ar putea oferi. Uneori linia între demnitate şi egoism e extrem de subtilă. Una e milogeala distructivă care nu duce decât la milă, adică o frecvenţă extrem de joasă, alta e puterea de a cere ajutorul cu demnitate atunci când simţi că nu mai poţi răzbate de unul singur.

A 40a umbră e cea care generează prin emoţiile distructive, bolile canceroase. Boala prinde amploare atunci când cineva nu poate, nu vrea, nu simte propria durere emoţională. El doar o înăbuşă, dar această sufocare refulează către celulele corpului şi de aici până la boală e doar un singur pas. Tu eşti stăpânul sănătăţii tale şi nimeni altcineva. Tu eşti şi cel care îţi creezi boala ta trupească, mintală sau sufletească. Cum? Prin emoţiile pe care le generezi zilnic contra ta. 

Caracterul represiv al acestei umbre este supuşenia. Aici se regăsesc salvatorii celor ce nu vor să fie salvaţi sau învăţătorii care învaţă pe cei care nu vor să fie învăţaţi. Sau cei care iubesc pe cei care nu vor să fie iubiţi. Şi aceasta te secătuieşte în timp şi devalorizarea ta se scurge şi mai mult către nimic. Salvarea din acest tipar toxic se află în stoparea negativităţii şi alegerea unei vieţi constructive trăită în favoarea şi nu în defavoarea ta.

Caracterul reactiv este dispreţul. Negarea furiei provenită din traumele unei copilării dificile. Această negare se transformă în aroganţă, în lipsa de respect a celorlalţi. Efectul e izolarea de ceilalţi şi lipsa comunicării, închiderea inevitabilă în propria cochilie şi identificarea cu starea de victimă.

Când transcenzi umbra epuizării ajungi la primul dar, adică Tăria de caracter. Vitalitatea e cea ce foarte puţin oameni mai simt la momentul actual. Unii habar nu au ce înseamnă vitalitatea pentru că de când se ştiu sunt veşnic ofiliţi, plictisiţi, fără entuziasm şi fără bucurie. Au găsit şi o scuză, că au venit în trup cu o lipsă acută de energie. Şi chiar de ar fi adevărat, oare ce te opreşte să ieşi din această amorţeală şi să îţi încarci permanent bateriile printr-o viaţă creativă şi plină de vitalitate? A crede că ai venit aici din start defect sau păcătos, e o credinţă extrem de limitativă care nu te poate duce decât tot la moartea sufletului. Ridică-te la viaţă  şi ieşi din inerţie ca dintr-un mormânt!

Tăria de caracter te face să spui "da" fără frică sau să spui "nu" fără frică. E vorba de puterea de a trasa graniţe între tine şi situaţii toxice, persoane toxice, activităţi toxice care nu îţi folosesc la nimic. Cu acest dar începi să te apropii de valoarea ta, de autenticitatea ta, de puterea din tine care stă şi aşteaptă să o manifeşti. Acest dar este ca un momento genetic din interiorul nostru ce ne aminteşte de importanţa relaxării. Relaxarea înseamnă a şti să economiseşti energie chiar în timp ce munceşti. 

Dar munca ce este în perfectă armonie cu adevărata ta natură nu este, de fapt, muncă. Ea este bucurie în manifestare şi de aceea, psihic nu oboseşte niciodată. Tăria de caracter însemnă mai mult decât o regăsire interioară, ea poate fi chiar şi înflorirea singurătăţii tale. Creativitatea pură nu se poate naşte decât în singurătate. El prosperă în singurătate, căci singurătatea aici nu mai e egoism, ci e o forţă vitală aflat într-un proces continuu, pururea în mişcare. Cei care au acest dar nu suferă niciodată de singurătate, din contra, chiar o caută. Nu din egoism, ci din valorizarea la maxim a propriului timp. Aşa se nasc şi aceste articole scrise aici. Îmi trasez un spaţiu interior atunci când scriu, spaţiu pe care îl închid sau îl deschid doar atunci când vreau. Nu e vorba neapărat de un spaţiu fizic, cât despre un spaţiu spiritual în care mă afund. În el nimeni nu poate avea acces decât numai eu însumi. 

Pe o frecvenţă şi mai înaltă, tăria de caracter se transformă în darul divin(siddhi) numit Voinţă divină. În această paradigmă noi suntem asemenea copiilor divini ce fac parte din puritatea divină care se află în tot şi în toate. Aici nu mai există separare şi este tocmai acea stare atât de vehiculată în spiritualitate în care se tot spune că suntem interconectaţi şi că suntem Una. Da, e adevărat, suntem una doar atunci când ne ridicăm frecvenţele către această stare siddhică. Când activăm doar din umbră, nu mai putem fi nicidecum, una. Căci cu cât ne ridicăm vibraţia cu atât ego-ul nu mai are puterea să ne domine şi să separe lumina netăiată a iubirii dintre noi.

Acest dar se exprimă tăios, tranşant, convingător, pătrunzător. El nu îţi va indica un dumnezeu dincolo de nori, el va indica mereu doar către tine. Nu îţi va arăta o cale către un dumnezeu exterior, ci îţi va indica doar calea către tine. Ironic, doar când elimini toate credinţele false şi limitative, devii suficient de gol pentru a trăi o astfel de stare. Goleşte-te de tine însuţi, ca să faci loc divinităţii să vorbească prin tine!

Tot strigătul pe care umanitatea îl transpune către un dumnezeu ceresc vin din starea de separare dintre om şi divin. De ce oare strigi la dumnezeu? Pentru că te simţi separat, singur şi gol, spiritual vorbind. Dar când te afli mereu în starea de prezenţă, centrat doar pe divinitatea din tine, atunci nu mai are rost şi sens să strigi către nimeni din afara ta. Tu eşti acolo, stare de prezenţă şi e ca şi cum ai striga tot către tine însuţi. Aici se regăseşte sensul adevărat al relaxării fizice complete. Ea e o stare care e dincolo de puterea de înţelegere a minţii umane. E doar manifestarea voinţei divine prin tine însuţi.

marți, 17 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 8-Mediocritate-Stil-Splendoare



Frecvența umbrei din cheia a 8a este dominată de mediocritate sau frica de a fi diferit de restul turmei. Când ieși din tipare, nesiguranța e foarte puternică și atunci, dacă nu ești îndestul de centrat, te întorci iarăși la tiparul turmei, la a fi în rând cu lumea, a nu deranja pe nimeni, a nu avea opinia ta personală. Știți voi, omul acela diplomat care se pune bine cu toată lumea și despre care toți au numai cuvinte de laudă. Dar asta e doar aparența. Pentru că nu poți tu știi vreodată ce conflicte sau ce frici profunde îl domină pe acel om de se comportă mereu așa. Și iaca omul nostru, pâinea lui dumnezeu, moare, toată umanitatea îl jelește la cât de bun era. Era el bun, numai că nu își dădea niciodată voie să fie autentic și asta în timp te sufocă.

Șansa de a ne dezvăța de efectul mediocrității ni se oferă la un moment dat în viață și dacă suntem cu adevărat atenți la ceea ce simțim, o putem depăși. Mediocritatea e pentru toată lumea. Dar excelența nu e pentru toți. E doar pentru cei care vor. Cei care trăiesc în mediocritate și se complac în ea vor fi veșnicii spectatori cârtitori de pe margine la spectacolul vieții. Rolul mediocrității este să servească cele mai manipulatoare mecanisme ale societății: religia, învățământul, sănătatea. 

Această umbră e cea care te frânge, spiritual vorbind, și care te face să fii cumințel acolo, în băncuța ta. Și când te identifici cu mediocritatea s-a terminat cu libertatea. Trăiești veșnic supus autorităților exterioare, tragi de tine pentru bani de dimineață până seara, mergi și tu într-un concediu pe care îl aștepți tot anul, apoi o iei de la capăt. Și când ajungi întins la orizontală de vreo boală așa zis incurabilă, vei avea marea revelație de a nu fi trăit o zi măcar din adevărata ta ființă. Poți da colțul oricând dacă stai bine să te gândești. Între viață și moarte suntem efectiv la o singură respirație distanță. Când ea nu mai vine, ai plecat de aici. Ce drăguț.

Umbra mediocrității înseamnă să tot mergi pe calea bătătorită de alții înainte de venirea ta aici. Poți fi influențat de multe căi bătătorite, dar când mergi doar pe acea cale, mediocritatea te vădește că nu ești liber și că aportul tău în această existență este absolut zero. Mulți trăiesc așa, nu-i bai. Nu e obligatoriu să ieși din tipare dacă ți-e frică atât de mult de pierderea siguranței. Rămâi acolo. Nu interesează pe absolut nimeni dacă ești sau nu fericit. Dacă ieși din tiparele mediocrității s-ar putea să mori mai repede decât ți-ai planificat. Și ce dacă? Mai bine mori ca un erou pentru ceea ce simți și crezi, decât ca un iepuraș fricos pe marginea sobei.

Caracterul represiv al acestei umbre este rigiditatea. Ea se înfiripă de la copilărie tot înainte. Oameni fără pasiuni, fără voință, fără tărie de caracter, extrem de rigizi în propriile lor compromisuri cu viața. 
Caracterul reactiv este artificialitatea. Oamenii de acest fel, și-au abandonat spiritul și și-au creat o lume artificială și iluzorie care aparține unui sistem. Diferența dintre caracterul represiv și cel reactiv este observat la nivelul relațiilor. Primii nu își părăsesc partenerii de frica schimbării. Ceilalți nu prea pot să fie stabili într-o relație deoarece se simt prea vulnerabili și sunt dominați de furie care îi pune adeseori pe fugă.

Când depășești această umbră ajungi la primul tău dar din această cheie care este Stilul. Pe acesta e nevoie să ți-l câștigi, nimeni nu ți-l poate oferi și tu să stai gură-cască doar. Iar după ce îl descoperi, începi să îl cultivi și să îl cizelezi. Adică începi să fii tu însuți. Stilul creat de tine pentru tine nu e neapărat să aibă succes. Unii au creat permanent în această viață, dar nu au ajuns să se bucure de creațiile lor care nu au fost niciodată recunoscute cât timp au trăit. Ei au fost recunoscuți după un timp mai scurt sau mai lung după plecarea lor de aici. 

Stilul individual este adeseori nerecunoscut în social. Asta pentru că oamenii aflați în mediocritate nu te pot accepta și atunci rămâi cam singurel în peisaj, dar totuși ai o mare provocare de a face din stilul tău ceva util pentru viață și pentru cei care rezonează cu frecvența ta. Altfel, deși poți fi original și genial, dacă stilul tău nu are o conotație directă către o nevoie socială, te pierzi în anonimat. E o mare provocare aici, să dai valoare socială stilului tău.

Acest dar e foarte practic. Nu e vorba doar de a visa visare inertă, ci de a-ți manifesta real visul tău. Când acest dar este eliberat din ADN, începi spontan să faci lucrurile să se întâmple și îi molipsești și pe ceilalți să își atingă potențialul creator. Deschizi practic porți ale spiritului tău, infinit.

Acestei chei i se mai spune și diamantul sinelui. Pentru că sinele nostru când ajunge la darul său divin (siddhi) din această cheie, ajunge la Splendoare. Sigur, pare foarte abstract. Ce e aia splendoare? Când te macini și te frămânți doar în umbra ta, vei lua mereu în râs darurile divine din cheile genelor. Pentru că nu ai ajuns niciodată să le simți și atunci e normal că ți se par niște iluzii frumos descrise, dar fără putere de manifestare în concretul cotidian. Cum sună aceste siddhi-uri pentru tine: atemporalitate, fericire, sfințenie, nemurire, invincibilitate? Par doar niște metafore dintr-un film sf. Asta pentru că ne identificăm doar cu umbra și nu putem vedea dincolo de ea. Dar când te înalți în vibrație, ele încep să capete sens. Doar atunci.

Oamenii care trăiesc prin acest dar al splendorii, nu sunt lideri, ei sunt exemple. Nu vor să fie copiați, ei doar mișcă căruța prin ceea ce transmit ei în jur. Ei trăiesc misterul vieții și nu lasă căi bătătorite în urma lor. Ei strălucesc ca un giuvaer rar. Își creează calea în timp ce merg pe ea. Imitația nu e nicidecum apanajul lor. Ei îți indică un loc dinlăuntrul tău pe care dacă îl accesezi cu curaj, nu te mai poți întoarce iarăși la copy paste-uri sau mediocrități lustruite. Splendoare este numele său!  

luni, 16 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 28-Lipsa de scop-Totalitate-Nemurire



Când citești din cheile genelor, ceva se transformă în tine chiar și prin simplu citit. Dacă mai și meditezi asupra a ceea ce citești, începi să te schimbi pe interior. Dacă mai și aplici ce simți că ți se potrivește, atunci ai intrat deja în alchimia interioară. Adică transformi ceea ce se vrea transformat din tine. Și de ce ai face asta? Pentru că dacă nu simți că trăiești din întreg, suferi, ești nefericit, ești tulburat, mai mereu nemulțumit. Și orice cheie ai citi, te surprinzi că în fiecare îți găsești unele valențe. De aceea, nu e vorba neapărat de o cheie cu care să te identifici total, există în absolut fiecare ceva ce îți vorbește chiar despre tine.

Umbra acestei chei 28 este lipsa de scop. E un subiect atât de căutat și de studiat. Dacă ar veni cineva să îți spună că scopul vieții tale este unul sau altul, oare l-ai crede? Și de ce l-ai crede la urma urmei, pentru că îți vorbește dintr-o autoritate pe care tu încă nu ai accesat-o? Dar ce te împiedică pe tine însuți să dai scop vieții tale, ce te împiedică să îți câștigi autoritatea de sine? Oricine ți-ar spune ceva despre scopul vieții tale, acela vorbește doar speculativ. Pentru că nimeni nu îți poate trasa obiective în viață, decât numai tu. 

A lăsa evoluția vieții și a universului să treacă prin tine poate fi un scop. Să lași creativitatea să se manifeste prin tine, iarăși poate fi un scop. Când te afli sub vraja minții, valoarea vieții tale va fi mereu pusă la îndoială din cauza fricilor de care fugi și pe care nu ți le asumi. Dacă fugi de ele, vor rămâne acolo pururea. Dacă ți le asumi, prin introspecție se vor dizolva. Fricile inconștiente le poți confrunta în viața exterioară pe care o trăiești zi de zi. 

Frica de moarte e cea care încă ne ține în lanțuri. Ce va fi mâine, cine va mai muri poimâine, ce apocalipsă ne va mai izbi în viitor și tot așa. Dar toate aceste speculații nu fac decât să te prostească. Unde vei citi că în viitorul apropiat se va întâmpla ceva anume, acel ceva te ține ca vrăjit, ca hipnotizat. Și dacă stai și gândești rațional, nu îți folosește la absolut nimic acest fel de speculații toxice, indiferent că ele vin de pe la așa zis minți iluminate. Nu mă interesează ce va fi mâine. Mă interesează ce e acum, aici, ce simt, ce năzuințe sau ce frici am în prezent.

Dar acum frica de moarte pare cumva eclipsată de frica de lipsă a scopului. Asta e ceea ce bulversează omul la momentul actual. Fără un scop definit el se decentrează și începe să trăiască haotic. O viață fără sens. Adică un fel de frică de moarte, dar mai modernă, cosmetizată. Dar majoritatea aleg compromisul și neputința de a fi încorsetați ca și prizonieri ai sistemelor de învățământ, de sănătate sau financiare. Însă a încerca să dai vieții tale un scop bine definit, asta înseamnă să îți privești față în față cea mai mare frică a ta. Pentru asta ai nevoie să stai neclintit în fața ei și să o confrunți. Când faci asta vei putea să o observi efectiv ofilindu-se pe propriile picioare în fața ta. 

Frecvența fricii poate căpăta nume diferite, în funcție de sistemul care se ocupă de ele. Religia  va denumi vibrațiile fricii ca fiind demoni. Psihanaliza le va numi ca fiind nevroze. Dar orice ar fi, singura modalitate de a le ucide este să le absorbi în propria ta lumină interioară. Această umbră din cheia 28 reprezintă totalitatea lucrurilor dinăuntrul psihicului tău pe care nu vrei să le accepți, inclusiv frica de moarte. Doar după ce reușești să îți recâștigi aspectele tale mai întunecate, poți transcende viața fără sens și umbra lipsei de scop a vieții. 

Caracterul represiv al acestei umbre este goliciunea. O poți simți chiar dacă în exterior pari fericit în fața celorlalți. Ne-am obișnuit atât de mult să dăm bine în peisaj încât măștile au devenit a doua noastră natură. Nici noi nu mai știm exact cine suntem dincolo de aparențe. 

Caracterul reactiv e hazardarea. Cei care sunt reactivi reacționează la frică cu activitate, dar aceste acțiuni sunt adeseori precipitate și doar maschează temporar frica. Ei fac orice să își mute gândul de la fricile lor, dar această fugă le creează o neliniște și mai mare în timp. Cel mai mult fug de liniște și de propria lor introspecție.

Încrederea în viață vine odată cu acceptarea totalității care este primul dar al acestei chei. Totalitatea înseamnă deschidere, acceptare, a trăi schimbarea conștient. Acest dar nu permite minții să te facă să suferi sau să îți dicteze viața. Scopul vieții nu îl poți găsi decât în momentul prezent. În această stare, viața devine un joc, iar tu e musai să intri pe scena vieții pentru a juca acest joc în modul cel mai real posibil. Comedie sau tragedie, nu contează, e viața ta. Asumă-ți-o și revendică-ți-o, doar tu ești stăpânul deplin asupra ei!    

Intuiția ta spirituală, dacă o lași să se dezvolte, îți va spune mereu că în spatele fiecărei manifestări a vieții se află un sens, un scop, un înțeles. Nimic nu poate fi la întâmplare. Pentru că dacă totul e conștiință și energie, mișcarea acesteia nu poate fi la întâmplare. Oamenii care își asumă acest dar al totalității, primesc orice vine spre ei cu inima ușoară, dincolo de orice așa zis necazuri. Ei iubesc viața chiar și atunci când totul pare că le stă împotrivă. Și atunci când peste ei se abat tot felul de provocări, ei devin și mai înțelepți și mai puternici. Depășind frica de moarte, realizezi că ceea ce este veșnic viu este spiritul uman. 

Darul divin(siddhi) al acestei chei este Nemurirea. Dar nu cea în sensul pe care o dă religia. Religia îți transmite doar o proiecție de foarte joasă frecvență a ceea ce ar însemna nemurirea. Când mintea încearcă să pătrundă înțelesul ascuns al nemurii, ea o face limitativ și condiționat de fricile care rămân ancorate în subconștient. Mintea e legată de timp, trecut, prezent, viitor, dar nemurirea nu are aceste valențe, căci ea se află dincolo de timp. 

Conștiința fiecăruia dintre noi nu poate fi separată niciodată de întreg. Ea se deplasează printre forme, uneori ia o formă anume sau alta și trăiește o nouă experiență într-o nouă haină care la un moment dat putrezește și se aruncă. Dar în realitate doar forma hainei se schimbă, conștiința rămâne și evoluează fără oprire. 

Acest dar al nemuririi cere ca orice frică să fie depășită și astfel să ajungi să renaști ca și conștiință pură, nemurdărită de vibrația joasă a fricii. 

Cheile genelor-Cheia 14-Compromis-Competență-Generozitate




Cheia 14 are legătură cu munca, cu felul în care muncesc oamenii, cu alegerea muncii  pe care o faci, cu modul în care muncești. Această nevoie de a munci a oamenilor este și ea genetică. Nimeni nu se simte bine dacă nu are o preocupare majoră în viață, dacă nu are un vis pe care vrea în timp să îl materializeze. Dar această nevoie, atât de acută a omului, este eclipsată în general de această umbră a compromisului. 

Starea de victimă a compromisului te ține ca într-un sandviș, stare cu care te obișnuiești, stare din care foarte puțini reușesc să se scuture și să își ridice frecvența, ieșind din matricea limitativă și din compromis. Această umbră se înfiripă adânc odată cu vârsta din perioada fragedă, de la părinți și sistemul de învățământ. Toți oamenii aspiră la fericire în tinerețe, dar visele se frâng chiar înainte de a ajunge la 40 de ani. Unii renunță, alții nici măcar nu mai încearcă să viseze. Unde s-a pierdut entuziasmul, unde s-a dus bucuria vieții?
 
Visul are posibilitatea de materializare doar dacă arde la o frecvența foarte înaltă și își menține acest foc sacru. Altfel, sunt doar mici stări emoționale de entuziasm care acum apar, acum dispar. Sistemul de învățământ frânge  visul copilului prin monotonia nesfârșită a programei. Lipsa de creativitate și originalitate duce doar la plictiseală. Însă dacă și părinții au trăit și încă trăiesc numai pe tiparul acesta de supraviețuire și corvoadă zilnică, atunci nu putem avea vreodată pretenția că copiii noștri se vor ridica vreodată din acest plictis continuu care le menține subtil suferința în toate celulele corpului. Când creativitate nu este, nimic nu mai este.
 
Compromisul e generat de sistemele sociale. Ele te manipulează cum vor și omul acceptă. Și din acel moment se face un pact cu compromisul. El ține nu neapărat de acțiunile tale, ci de spiritul tău. Chiar și cea mai anostă îndeletnicire poate fi transformată dacă acea muncă se face cu entuziasm. Dar chiar și cea mai frumoasă activitate se poate transforma în corvoadă dacă se face fără chef. Deci contează doar starea pe care o ai când faci ceva. Perspectiva ta de a vedea lucrurile dintr-un unghi anume. Compromisul poate deveni un tipar de viață care cu timpul se înrădăcinează atât de mult încât nici nu mai realizezi că efectiv trăiești cu acest obicei. 


La polul opus se află geniul. Acesta nu este nici ceva special, nici rar. El este prezent ca germene în fiecare ființă umană, doar prin virtutea faptului că ne-am născut. Spiritul unui geniu denotă entuziasm, creativitate, originalitate. Dar ca orice scânteie ce se aprinde, chiar și geniul e o stare care se vrea întreținută. Însă ce lovește cel mai mult în această stare de o frecvență mai înaltă, este conștiința colectivă toxică de frecvență scăzută care te forțează către mediocritate și compromis. Când faci un compromis începi să pierzi energie și bogăția spirituală din tine începe să se descompună.

 
Caracterul represiv al acestei chei este impotența. Aceasta e ca o sufocare lăuntrică reprimată care te face să zaci neputincios în nefericirea cotidiană de fiecare zi. Făcând compromisuri de frică ne epuizăm practic fertilitatea. Impotența nu e neapărat slăbiciune, ci un caracter reprimat care nu are niciodată un cuvânt de spus în fața turmei. Aici nu te poți afirma sau distinge în absolut nimic și nu îți poți descoperi propria ta cale de urmat. 

 
Caracterul reactiv este înrobirea. Aici îi vedem pe morții vii care trag de ei de dimineața până seara în job-uri necreative, care stau în ele doar cu ochii pe ceas să treacă cât mai repede timpul, ei să se facă că au lucrat ceva, iar mai marii lor să se facă că îi plătesc. Înrobirea de nevoia recunoașterii la un job care nu le ridică deloc frecvența și nu le sporește deloc creativitatea. 

 
De la umbra compromisului ajungem la primul dar al acestei chei care este Competența. Geniul latent din noi se activează când încetăm compromisul. Competența este cea care dă valoare muncii tale. Ea e caracterizată de eficiență, entuziasm, perspicacitate și flexibilitate, cele 4 chei ale succesului material. Eficiență pentru că găsește rapid soluții. Entuziastă pentru că este împlinită prin ceea ce face. Perspicace pentru că face ceva într-un mod unic. Flexibilă pentru că se poate mula pe orice activitate umană.  


Calitatea competenței este contagioasă. Exact cum te simți în compania celor dedicați muncii lor. Ceva lângă ei parcă te molipsește și te îndeamnă totodată să îți găsești și tu menirea. Pentru că e o stare de bine pe care nimic nu ți-o poate oferi în viață. A fi util oamenilor prin competența muncii tale. O echipă competentă nu poate tolera un membru care face compromisuri. Și acesta, mai devreme sau mai târziu, se va elimina singur. Frecvențele se atrag sau se resping în funcție de ceea ce emană. 

Acest dar  are în el ascunsă puterea atracției. Se creează un câmp magnetic în jur care atrage bunăstarea. Spiritul autentic nu poate fi un milog care stă și plânge de foame pe la poarta bisericii după o coajă de pâine. Dacă și-a descoperit competența, el devine o autoritate în sine. Competența nu se teme de succes, ea radiază încredere și putere creativă. Ceea ce caută ea este tocmai portița de exprimare potrivită în lume.   

Darul divin(siddhi) al acestei chei este Generozitatea, adică moștenirea ultimă a ceea ce înseamnă să fii o ființă umană. De aici pleacă abilitatea de a crea abundență. Nu e vorba de acumulare, ci de fertilitate. Acest potențial din noi este infinit. Când un om se ridică din umbra sa, el trage odată cu el și pe ceilalți care se află în jur. Puterea lui de a magnetiza este uriașă. Pe aceasta toți o avem în noi, dar mai mult în stare latentă.     
 

La fel cum viața trăită în compromis este contagioasă în sens toxic, la fel de contagioasă, dar în sens bun este viața trăită în abundență pe toate planurile. Nu poți vorbi de spiritualitate sau de lucruri înalte dacă viața te vădește că nu contribui cu absolut nimic în folosul celorlalți. Ăsta e apanajul paraziților mistici. Nu am absolut nimic în comun cu ei. Spiritualitatea nu înseamnă foamete, boală, sărăcie și prostie, ci prosperitate, abundență, hărnicie, cultură și inteligență!

duminică, 15 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 5-Nerăbdare-Răbdare-Atemporalitate



Pulsaţia vieţii este dată de această cheie 5. Ea stabileşte un tipar ritmic universal, astfel încât ea conectează toate formele vii, dar la frecvenţele sale cele mai scăzute tinde să aibă o neîncredere profundă în viaţă. Aceasta este umbra nerăbdării, specifică cheii 5. Frica de moarte domină peisajul şi din ea pleacă o infinitate de alte frici, mai ales cele create prin tiparul pe care l-am trăit în copilărie. Dacă frecvenţa propriilor gene este acordată la frica colectivă care nu are neapărat o cauză reală, atunci indiferent ce încerci să faci, corpul tău nu se va simţi niciodată în siguranţă. Şi de aici, pleacă frica de schimbare care te ţine blocat uneori chiar pentru toată viaţa.

Esenţa acestei chei este încrederea sau lipsa de încredere în ritmul natural al universului şi al vieţii. Dacă eşti dominat de această umbră, a nerăbdării, tot ce vei încerca să creezi va fi sfâşiat de această agitaţie interioară care îşi tot caută odihna, dar niciodată nu o găseşte. Când acţionezi din nerăbdare, deşi ai impresia că e bine totuşi că te urneşti din loc şi încerci ceva, nu vei ajunge la o împlinirea interioară pentru că finalitatea nerăbdării e tot separarea faţă de întreg sau de a-tot-ceea-ce-este. 

Nerăbdarea e o lipsă. Lipsa pierderii ritmului tău natural la nivel biologic. Şi asta se observă prin respiraţia care devine superficială, precipitată, agitată, tocmai datorită emoţiilor distructive pe care le generează nerăbdarea. Căderea din starea ta naturală îţi tot şopteşte că se vor întâmpla lucruri în viitor care te vor afecta cumva. De aici pleacă neîncrederea în viaţă şi în curgerea ei, curgere în care ne aflăm cu toţii. Iar fluxul vieţii nu e stăpânit de nerăbdare, ci de armonie. Când curgi conştient odată cu viaţa, eşti în armonie cu tine însuţi. Când te separi de acest flux, intri în haos.

Viaţa însăşi reglează dizarmonia şi tiparul evoluţiei prin legile universului pe care chiar dacă nu le putem noi defini, le putem măcar intui când iureşul minţii începe să tacă. Practic totul se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple. Iar noi, fiinţele umane de pe pământ, suntem intermediarii care dau voie universului să îşi manifeste evoluţia. De aceea, absolut nimic nu este întâmplător. În spatele vechiului cod genetic, dominat de frică, se revelează acum un cod genetic cu totul nou. Pe măsură ce tu, ca individ, îţi accepţi fricile din vechiul cod genetic, omenirea începe şi ea să îşi accepte fricile colective. Astfel încât, dacă tot suntem interconectaţi, fiecare mică conştientizare la nivel personal, are efect la nivel universal.

Dacă respiraţia îţi este calmă, ritmică, profundă, timpul pare că se dizolvă şi el atunci nu îţi mai creează anxietate şi nerăbdare. La frecvenţele mai înalte ale acestei chei, timpul nu mai e povară, căci devii tot mai centrat pe tine însuţi şi nu mai eşti influenţat de fricile sau nerăbdarea colectivă. Cu această conştientizare ajungem la primul dar al acestei chei care este Răbdarea. Ea este echivalentul acceptării. Cu cât mai profund intri în propriile frici, cu atât devii mai plin de răbdare şi compasiune.

Carcarterul represiv al acestei umbre a  nerăbdării este pesimismul. Pesimismul e un colaps energetic care te întunecă. Aici intri în pierderea ritmului interior şi separarea de fluxul vieţii. Te poţi ridica şi de aici, dar cu cât îţi hrăneşti mai mult pesimismul, cu atât crezul tău de viaţă se va transforma într-un nemărginit non-sens care te duce inevitabil către deznădejde.

Caracterul reactiv e insistenţa. Aici nu mai avem de-a face cu o retragere pe dinăuntru, ca în cazul pesimismului, ci de o defulare pe exterior, în care oamenii forţează fluxul vieţii prin agresivitate. Acestor oamenei totul li se pare greu, devin furioşi din cauza frustrării, îşi varsă furia pe ceilalţi, asta până când pot avea la un moment dat o clipă de luciditate şi îşi vor pune o întrebare de genul: "de ce sufăr în zadar" sau "oare când voi începe să trăiesc cu adevărat"?

Darul răbdării se cultivă în timp. Răbdarea este mereu răsplătită, dar a nu se confunda cu aşteparea inertă care nu te duce absolut nicăieri. Răbdarea înseamnă energie pusă în mişcare. Aşteptarea inertă înseamnă colaps energetic ceea ce nu poate produce nimic util vieţii. Răbdarea ţine de încredere, nicidecum de resemnare. Exact cum ai privi schimbarea anotimpurilor. Ea oricum se produce în modul cel mai răbdător cu putinţă până ajunge la finalitate. Nimic nu se întâmplă în univers precipitat sau din nerăbdare. Aceasta este magia vieţii.

Când răbdarea se înfiripă interior, atunci inima se deschide şi asta duce la aprinderea unui cod mai înalt ca frecvenţă în interiorului propriului ADN. ADN-ul este biblioteca conştiinţei, total dependentă de frecvenţele luminii. De asta se explică şi faptul că oamenii, în străfundurile lor, caută o existenţă trăită în armonie şi iubire. Toţi oamenii tânjesc interior după iubire. Aceasta e ca muzica vieţii care transformă câmpul tău cuantic în linişte, armonie şi iubire, tocmai prin darul răbdării. 

Predispoziţiile toxice genetice moştenite sau preluate de la părinţi sau din psihoza colectivă de masă, încep să se dizolve şi să îşi piardă puterea pe măsură ce intrăm în noi înşine, în cotloanele cele mai ascunse ale sufletelor noastre. Numai aşa te poţi împăca cu tine însuţi. Prin acceptarea a ceea ce eşti tu şi cu cele bune şi cu cele rele. Iar asta se face numai cu răbdare şi compasiune, nicidecum prin precipitare sau dizarmonie. 

Doar spiritul uman poate decoda secretele încă neatinse ale ADN-ului uman, nicidecum mintea. În darul divin(siddhi) al acestei chei se ascunde iluminarea. Care este, de fapt, trezirea din somnul raţiunii. Cu cât mai mult te deschizi către frecvenţele luminii, cu atât mai înaltă devine vibraţia în ADN-ul celular. În starea aceasta de Atemporalitate, trupul e periodic inundat sau străfulgerat de frecvenţele înalte. Aşa se pregăteşte corpul pentru experienţa care îi va modifica funcţionarea permanent, cu răbdare. 

Când experimentezi astfel de străfulgerări de lumină, erori limitative din codul tău genetic se şterg. Şi aşa începe schimbarea ta în conştiinţă. Te schimbi oarecum fără să realizezi asta. Şi te surprinzi când îţi aduci aminte de omul cel vechi care simţea, trăia sau scria ceva în urmă cu ani de zile. Şi te întrebi, oare tu erai cel ce scria acele lucruri atunci? Cu siguranţă tu erai. Dar între timp, nivelul tău în conştiinţă s-a schimbat. Aşadar, într-un fel tot tu erai şi atunci, în alt fel însă, nu erai tocmai tu. Importantă e compasiunea faţă de cel ce erai în trecut, nicidecum judecarea sa gratuită.

E ca şi cum ne resetăm permanent când ne aflăm pe acest drum al cunoaşterii de sine. Asta nu e ipocrizie, e firesul mers al oricărei forme de energie, indiferent de forma materială pe care o are la un moment dat. Totul e în mişcare şi evoluţie de la cel mai mic până la cel mai mare. Ce rost ar avea să te opui? 

Atemporalitatea însemnă ieşirea din dualitate. Ea este dincolo de naştere sau moarte. Dincolo de lumini sau umbre. Ea pur şi simplu este ca o stare absolută. Şi este, în fond, natura conştiinţei însăşi. Marea schimbare se produce când micul sine îşi încetează interferarea cu sinele tău mai înalt. El nu mai încearcă atunci să te prostească pe nivel de joasă frecvenţă, că nu mai are puterea pe care tu i-o acordai înainte. 

Această cheie poate fi definită ca şi cheia abandonului. Abandonează-te pe tine ca fiinţă divină în fluxul divin al universului. Şi ce ai putea abandona? Frica, rezistenţa la schimbare, nerăbdarea. Toate acestea te menţin doar în umbră. Fă pasul de la nerăbdare, la răbdare, aşa cum toamna îşi intră în drepturi cu fiecare frunză îngălbenită  care se desprinde şi cade pe pământ!

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 61-Psihoză-Inspiraţie-Sfinţenie



"Cu riscul de a şoca comunitatea psihologilor, ba chiar comunitatea umană, în general, afirm că psihoza este, de fapt, starea obişnuită a conştiinţei de masă a omenirii în lumea zilelor noastre".
O afirmaţie care te pune serios pe gânduri, nu-i aşa?
Psihoza este umbra acestei chei 61. Şi această frecvenţă are un înţeles mult mai extins decât am putea găsi într-un dicţionar de psihologie care ar defini psihoza ca un fel de alienare mentală, vecină într-un fel cu nebunia. Adică pierderea legăturii cu realitatea. Cel mai distinctiv semn al psihozei este faptul că cel ce suferă de această afecţiune nu este conştient de asta. 

Mintea tot caută răspunsuri, dar eşuează lamentabil adeseori. Ea eşuează, dar nu se lasă cu una cu două. Emisfera stângă a creierului caută să pună presiune prin intermediul ştiinţei, iar emisfera dreaptă prin intermediul religiei. Mintea caută un debuşeu, o portiţă prin care să se infiltreze un răspuns plauzibil la veşnica întrebare a umanităţii: "de ce"? Şi totuşi, această întrebare produce o dilemă profundă şi ne ţine ancoraţi în râvna noastră de a descoperi răspunsuri la întrebările fără răspuns. Nu suntem conştienţi de propria psihoză. Aceasta este veşnica maya, vălul psihozei aruncat peste conştiinţa umanităţii. 

Porţile percepţiei noastre sunt blocate de psihoza colectivă care ne ţie blocaţi în iluzie. Dacă ne-am purifica aceste simţuri atât de pervertite, dacă ne-am purifica iubirea din noi atât de alterată, oare am putea străpunge acest văl către infinit, fără limite?

De aceea, oamenii în sinceritatea sau falsitatea lor căută răspunsuri în ei sau în alţii. Răspunsuri care îi frământă şi care le produce o stare de nelinişte. Am merge imediat după un mântuitor care ne promite o mântuire după moarte, cu ochii larg închişi. Religia face asta, ne promite uşurarea din presiunea minţii noastre care tot caută răspunsuri cât mai plauzibile. Fondatorii religiilor, vorbeau de pe o cu totul altă frecvenţă însă. O frecvenţă care a fost înfrântă de această umbră a psihozei colective. Ei vorbeau din starea siddhică care este sfinţenia. Dar oamenii nu au înţeles că această stare o are oricine, doar că nu e accesată de oricine. Şi atunci au început să intre în eroare şi au început să venereze fondatorii religiilor ca pe nişte idoli. În momentul în care venerezi pe cineva, te şi identifici cu starea de victimă. Adică din start te clasezi pe o poziţie inferioară celui venerat.

Ieşirea din psihoza venerării nu e tocmai uşoară. Deşi nici asta, nu e neapărat o regulă. Am observat că pentru unii e foarte uşor să iasă din religie şi să o lase să se consume fără să îi mai dea atenţia pe care i-o dădeau odinioară. Pentru alţii însă, e foarte greu. Cum ai putea renunţa la dumnezeul religiei tale care îţi promite marea cu sarea dincolo de mormânt? Cum ai putea renunţa la mântuitorul tău care şi-a dat viaţa pentru păcatele tale? Simplu. Doar ieşind din psihoza colectivă care te manipulează prin frică. 

Carcaterul represiv al acestei umbre este dezamăgirea. Reprimăm întrebările legate de noi înşine, de adevărata noastră origine şi identitate, ne legăm la ochi şi încercăm să mergem cu turma pentru că, nu-i aşa, acolo unde sunt adunaţi mai mulţi proşti în numele cuiva, prostia devine psihoză, devine mod de viaţă, mod de mentalitate, mod de simţire. A ieşi din turmă ne îngrozeşte. De cine oare ne vom mai agăţa când nu mai există dumnezei, mântuitori sau sfinţişori de venerat? Avem puterea să ne susţinem doar prin noi însine? Probabil că nu. Călătoria spre sine nu e pentru cei slabi de înger. E pentru cei curajoşi doar.

Caracterul reactiv se manifestă prin fanatism. În loc ca omul să se aplece spre el însuşi, el îşi mută toată energia spre liderul, guru-ul, preotul, maestrul venerat. Din această stare se nasc misionarii sau martirii care îşi dau oricând viaţa pentru crezul sau dumnezeul lor. Fanaticii, în general, sunt extrem de fricoşi pentru că ascund, de fapt, o mare nesiguranţă. Iar nesiguranţa lor iese la iveală prin furie, prin ameninţări, prin constrângeri, prin judecată. Furia îi protejează de asumarea propriei lor identităţi pe care nu vor cu niciun chip să şi-o recunoască. Libertatea nu e pentru oricine. E pentru cei asumaţi doar.

Primul dar al acestei chei este Inspiraţia. Ea se înfiripă când ieşi din venerarea unui dumnezeu exterior şi îţi descoperi tu însuţi dumnezeul tău interior. Are sens? A fi inspirat înseamnă a fi în spirit. Şi aşa începi să accesezi adevărul tău interior care nu ţi-l poate da nici o religie. Când începi să accesezi inspiraţia, se schimbă ceva ireversibil în tine. Nu mai e cale de întoarcere. Dar asta dacă eşti îndeajuns de asumat şi nu mai dai credit fricii care s-ar putea la un moment dat să te ajungă din urmă dacă eşti încă slab. Te ajunge frica, mai citeşti pe la unul sau altul că spiritualitatea înseamnă libertate şi acolo e numai dracul gol, şi uite aşa iar revii la venerarea idolilor. Mulţi chemaţi, puţini aleşi.

Inspiraţia înseamnă creativitate. Şi ea generează energie ca un catalizator extrem de puternic. O simţi ca şi cum vrea să erupă din tine şi te îndeamnă mereu să o materializezi. Practic îţi ridici vibraţia şi totul se schimbă atât interior, cât şi exterior. Pe când în starea de venerare către un idol, vibraţia ta se micşorează până la stadiul de rob, păcătos şi nevrednic. Suferinţa se târâie pe pământ şi încearcă să strige mereu neputincioasă: "doamne miluieşte"! Oare o aude cineva?

Darul divin(siddhi) al acestei chei este Sfinţenia. Acum ne apropiem de misterul vieţii. Inspiraţia curge ca un flux de energie care nu poate fi stăvilit, căci dacă ai încerca să îl opreşti, ai aduce o mare ofensă vieţii însăşi care curge odată cu tine permanent. Acest dar nu e un loc, nici o stare, ci e unitatea cu divinitatea. Această stare nu are un capăt, nu are un final. O simţi în preajma anumitor oameni, adeseori oameni mai simpli ca simplitatea însăşi. Aceştia sunt oamenii pe care în psihoza noastră îi zeificăm. Şi facem asta în detrimentul evoluţiei noastre, căci prezenţele lor sunt aici tocmai pentru a ne indica natura noastră divină de care poate ne e încă mare teamă să dispunem.

Pentru ca adevărul tău lăuntric să răsară, întrebările angoasante se vor dizolvate. Viaţa, oricum am interpreta-o, este un mister. Încercările de a soluţiona misterul nu fac decât să te frustreze şi mai mult. Când ai puterea de a spune simplu şi curat "nu ştiu", o mare eliberare se produce în tine. Trăieşte misterul vieţii, nu încerca să îl etichetezi prin sărăcia cuvintelor umane!

joi, 12 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 9-Inerție-Hotărâre-Invincibilitate



Frecvența umbrei din această cheie a 9a este inerția. Și ea se manifestă printr-o îmblânzire și domesticire a ființei. E ca o frângere a spiritului. O domesticire care ne secătuiește forța vitală și ne epuizează energetic. Și astfel rămânem fără entuziasm. Și asta ne face indiferenți, plictisiți, inerți. 
E vorba despre puterea lucrurilor mărunte care ne subjugă viața. Practic dăm prea multă importanță unor detalii insignifiante și asta ne menține blocați în această umbră a inerției. Oamenii predispuși la asta au nevoie de o alchimie spirituală. Pentru că ei sunt atrași atât de mult de detalii, e nevoie să își schimbe optica. În sensul că puterea lucrurilor mărunte se poate transforma în puterea lucrurilor mărețe. Dacă ești subjugat de cele mici, mic vei rămâne mereu. Vrea cineva asta pentru toată viața?
Pe această frecvență a inerției, oamenii trăiesc un fel de supraviețuire ca niște victime ale detaliilor exterioare. Adică pun mare preț pe marele nimic. E ca o vrajă din care mulți intră și foarte puțini ies. 

Când îți dai seama că trăiești sub umbra inerției, deja ai făcut un mare pas. Că nu ai mai putea rămâne acolo după ce realizezi asta. Și atunci, nu mai ai încotro, îți începi călătoria. Iar asta pornește doar cu un singur pas, nu cu salturi, nu cu trișări sau subterfugii , încercând să te păcălești aiurea pe tine însuți. Călătoria spre tine începe cu un pas care se află chiar sub picioarele tale. Pasul acesta ține doar de tine și numai tu singur îl poți face. Dacă îl faci, înaintezi. Dacă nu, rămâi inert, poate doar gândindu-te la ce are fi putut fi dacă...

Drumul umbrei din această cheie merge ca un drum de pietre pavate care se învârte mereu doar într-un singur cerc. Și tot efortul de acolo, toată energia depusă, nu te poate duce nicăieri. Decât numai la o și mai mare frustrare, neputință sau dezamăgire. Aceasta e stare de conștiință în care se află marea majoritate a oamenilor pe pământ. Se învârt în cerc și au impresia că fac ceva. Pasul adevărat însă se vrea făcut drept înainte, ieșind practic din cercul inerției. Pentru că în această cheie e vorba, de fapt, de o descoperire a activităților potrivite de zi cu zi. Fiecare pas se vrea făcut spre sensul existenței tale. Iar acest sens nu e unul trist și nefericit, ci e ceva ce te umple de entuziasm, frumos, lumină și bucurie. 

Dacă activitatea ta zilnică te plictisește, asta nu însemnă neapărat că faci ce nu trebuie, ci faptul că ai pierdut pentru moment legătura spirituală cu visul tău. Pentru că, nu-i așa, nu putem trăi fără vise. Cu cât ele sunt mai înalte, cu atât sporim și noi în râvna noastră de a ne autodepăși. De fiecare dată când te surprinzi plictisit sau fără chef, depinde numai de tine cât ești dispus să ieși efectiv din acest marasm al goliciunii. Depinde doar de tine cât ești dispus să te reconectezi imediat la visul tău.

În lipsa unui scop mai înalt al vieții, ființele se mișcă în cerc. Și asta îți hrănește la nesfîrșit mentalitatea de victimă care rămâne captivă în tiparele învinovățirii și îngrijorării. Noi oamenii, la bază, suntem rebeli. La unii rebeliunea se manifestă mai agresiv, la alții aproape deloc. Dar această răzvrătire nu e ceva ce se vrea dizolvat. Ea e un motor care generează puterea de a-ți descoperi forța vitală din tine. Nu ne aflăm aici ca visele noastre să ne fie îmblânzite și noi să fim niște suflete domesticite care merg legate la ochi odată cu turma. 

Inerția e un fel de dependență a lucrurilor neînsemnate, ornamentele care nu îți folosesc la nimic. Ea ne distrage de la ceea ce e cu adevărat important pentru noi, adică frumusețea noastră interioară care se va reflecta în exterior odată ce ni se va revela pe dinăuntru. Acest câmp energetic ce înconjoară a 9a umbră e ca un nor imens sub care zac inerte multe ființe umane. Perversitatea acestei umbre e că îți poate da impresia falsă că tu te afli pe un drum, pe o cale spirituală și că ești super bine. Dar, de fapt, te învârți tot în cerc. Ați întâlnit oameni care tot citesc sau practică tot felul de meditații, merg pe la tot felul de seminarii spirituale, dar care nu sporesc în absolut nimic? Sunt de ăștia cu duiumul. Dar nu își dau seama pentru că trăiesc ca într-o bulă. Adică se învârt ca orbii doar în cerc.  

Ca să ieși din cerc e nevoie de un mic-mare efort, adică de un act asumat de voință. Altfel nu se poate. Că nu va veni dumnezeul minunilor să îți toarne ție cu lingurița iluminare sau deșteptăciune, asta în timp ce tu nu miști nici măcar un deget în favoarea ta. Umbra această te afectează cumplit, e ca o carie care te macină permanent. Ca și cum îți fură energia și te izolează de energiile astrale mai înalte pe care nu le mai poți accesa. Nici măcar nu vei mai crede în ele. Ți se va părea totul o prosteală spirituală fără sens. Dar nu spiritul tău crede asta, ci umbra din tine, adică inerția. 

Cel mai afectat  este sufletul care începe să sufere pentru că se zbate și nu sporește în nimic. După care se atrofiază voința și sănătatea începe și ea să se degradeze continuu. Pentru că această umbră se manifestă prin starea de victimă în care te plângi tuturor, dar nu faci nimic concret în folosul tău. Te plângi ori verbal, ori mental, e același lucru. Important e ceea ce simți. Degeaba te dai cocoș pe exterior dacă ești doar un puișor golaș pe interior care tremură la orice provocare a vieții. Ieși din starea de victimă și intră pe energia care îți umple sufletul de bucurie și frumos. Dacă vrei doar. 

Caracterul represiv al acestei umbre e rezistența interioară și paralizia voinței. Caracterul reactiv se manifestă printr-un fel de diversiune și neliniște. E vorba de ființele care nu reușesc să își găsească un tipar fix în viață. Cei care nu pot ține angajamente serioase. Ei doar vorbesc, turuie, dar nu fac nimic concret. E o inerție sufocantă care nu te lasă să te împlinești și să te relaxezi totodată. 

Dacă reușești să ieși din cerc, înseamnă că ai pus mâna pe primul dar al acestei chei care este Hotărârea. El e clădit pe repetiția faptelor mărunte care te fac să înaintezi. Chiar și cel mai mărunt pas spre folosul tău, transmite energie care reverberează în tot universul. Pe măsură ce îți continui drumul în direcția inimii începi să îți clădești un făgaș puternic tocmai datorită hotărârii. Secretul acestui dar este avântul. Ai nevoie de eforturi mari doar la început când e extrem de greu să ieși din cercul inerției, dar odată ce te trezești, simți efectiv că ceea ce erai odinioară se dizolvă continuu în urma ta. Ceva simți că te trage în față, e vorba de puterea magnetismului. Asta se întâmplă când îți dai voie să fii doar. Drumul pe care îl descoperi, e deja acolo ca fiind predeterminat pentru tine. Tot ce ai de făcut e să îl găsești și să îl urmezi. 

Darul divin (siddhi) al acestei chei este Invincibilitatea. Și care e forța invincibilă pe care absolut nimic nu o poate înfrânge? Iubirea. Ea dăruie și se dăruie, umplându-se tot mai mult fără oprire!

marți, 10 octombrie 2017

Cheile genelor-Cheia 24-Dependență-Inventivitate-Liniște

 

Umbra acestei chei 24 este dependența. Toți oamenii, mai mult sau mai puțin, sunt dependenți în primul rând de un anume tipar de gândire. Și când paradigma sistemului lor de gândire e foarte bine înrădăcinată, orizontul acestui mod unic de a gândi se îngustează, devine un fel de obsesie care nu îți dă voie să ieși din ea. Priviți la oamenii foarte îndoctrinați, în religie, în spiritualitate sau în alte sisteme. Ei devin ca niște roboței care își declanșează automatismul gândirii imediat ce intră cineva în realitatea lor și le apasă butonașele sistemului lor de gândire.  Totul pe pilot automat.

Autorul spune că practic suntem pre-programați pentru dependență și că marea vinovată pentru aceasta e însăși mintea. Pentru că ea are tendința de a ne vrăji, menținând vraja asupra noastră prin a găsi melodiile din creier care ne plac și de a le repeta astfel la infinit. Aici sunt de vină și moștenirile genetice, tiparele preluate de la părinți. predispoziții care simți că nu îți fac bine, nu vrei să le ai, dar cu toate astea ele te sabotează permanent ca și cum ai fi sclavul lor. Sigur că te subjugă pentru că sunt extrem de puternice. Dar un prim pas e să le conștientizezi. Să îți conștientizezi  tiparele limitative de gândire. Altfel e imposibil să te eliberezi  și să ajungi la un grad de conștiență mai evoluat. 

Se spune că noi ne folosim de creier într-o proporție foarte mică. Dar totuși, chiar și această afirmație poate fi doar un mit. Practic ne folosim mereu creierul, el rulează non-stop. Dar întrebarea e ce rulează, de fapt? În majoritatea timpului doar gânduri compulsive, adică gânduri fără noimă care nu ne ajută absolut deloc în evoluție. Însă creierul nu se odihnește, rulează non stop. Uneori îl oprim din gândirea compulsivă printr-o străfulgerare de frumos. Dar asta ține foarte puțin, căci imediat devenim iarăși inconștienți și iarăși intrăm în starea de vis, adică în scenarita minții. De asta sunt și foarte rari oamenii care reușesc să își dezvolte ei înșiși un tipar original de gândire. Pentru că nu există constanță în a-ți antrena creierul. Există doar mici străfulgerări de moment. Iar aceste străfulgerări nu au nicidecum puterea să te transforme.

Singurul lucru care distruge gândirea dependentă e acea liniște dintre gânduri pe care o caută toate sistemele de meditație. Iar această liniște chiar dacă durează fracțiuni, are puterea de a îți oferi primul dar al acestei chei, care este inventivitatea sau creativitatea. Și mi-a plăcut metafora precum că gândirea dependentă se desfășoară în cercuri, iar gândirea creativă în spirale. Și are logică. Dependența e ca un carusel care se învârte la nesfârșit. Și ce o poate opri? Liniștea, contemplarea, ieșirea din compulsivitate și intrarea în starea de martor, de observator. Iar creativitatea urcă și tot urcă în spirale fără limite. Această trecere poate fi foarte simplă pentru unii, dar foarte complicată pentru alții. Depinde de disponibilitatea fiecăruia.

Acest ciclu al dependenței se manifestă prin goluri care se înfiripă în conștiență. Iar când pici în acest hău, resimți asta printr-o goliciune insuportabilă care ori te îngheață, ori te face să fugi. Ele pot apărea oricând și oriunde dacă ceva le activează. Și atunci te surprinzi că ești practic pus față în față cu propria suferință. Și asta doare. Nu vrei să privești la suferința ta. Dar nimic nu o poate dizolva decât numai contemplarea suferinței tale în toată splendoarea. O contempli, o asumi că ai trăit-o, recunoști că te-a sabotat și astfel îți dai seama că ea nu este a ta. Ci a fost preluată, nu tu ai creat-o. Tu doar ai lăsat-o să se cuibărească, în inconștiența ta.

Umbra dependenței vrea să se asigure că oamenii nu se schimbă. Dacă s-ar schimba, nu ar mai avea ea cu ce să se hrănească, că ea trăiește ori din inerția omului dependent, ori din frica de a fugi spre alte surogate doar ca să nu te mai gândești la dependența ta. Chiar dacă la exterior pari că te schimbi, interiorul adeseori rămâne același. Schimbi relația, de exemplu, dar te surprinzi cu aceleași tertipuri față de persoana nou aleasă. Pentru că tiparele neurologice dezvoltate în timp au căpătat mari drepturi asupra ta. Și ele te lucrează fără aportul tău conștient. Tu schimbi persoana, dar nu schimbi și rețelele neuronale nocive de care ești dependent. Și atunci relația deși e nouă, trăirea ei rămâne tot una veche și expirată.

Și asta se întâmplă pentru că mintea noastră ne minte. Ea are tendința de a ne ține acaparați cu speranța fericirii din viitor. Construiește scenarite de viață false. Precum că mâine voi întâlni sufletul pereche, voi câștiga la loto, voi trăi fără muncă, voi fi fericit cât cuprinde. Dar asta mâine, nicidecum în prezent. Căci în prezent e doar suferință și asta nu te reprezintă. Nu te reprezintă, dar o trăiești cu iluzia că mâine va fi super bine. Cum va fi bine când nu faci absolut nimic pentru asta?
Când apare în peisaj disponibilitatea de a te confrunta cu propria-ți minte, asta permite corpului mental să se descâlcească de corpul astral care generează toate emoțiile, dorințele, sexualitatea, poftele, dorurile. Atunci aceste dorințe nu mai sunt încuiate de strânsoarea minții și astfel ajungi mai profund la sursa suferinței tale. Astfel încât, purifici acest corp astral tăindu-i practic sursa de stimulare externă și revii ușor la adevărata ta origine.

Caracterul represiv al acestei chei se manifestă prin înghețarea într-un blocaj din acel gol din conștiență care te menține acolo ca într-o cursă. Frica interioară face asta și reușește cu brio să te înghețe într-o stare de totală lipsă de energie sau depresie. Secretul acestor blocaje care apar e cum răspundem la ele când ne surprindem în astfel de stări. Și important e să răspundem din prima, nu să rămânem până goliciunea ne îngheață. Pentru că pericolul dependenței e că e a ne poate pecetlui soarta fără ca nici măcar să realizăm asta. Iar dacă nu faci ceva imediat, apoi va fi cu mult mai greu.

Caracterul reactiv al acestei chei este anxietatea. Adică neliniștea care îți transformă frica în activitate. Acest tipar e cel obsedat de muncă, de aventură, de orice îl poate scoate din dependență. Pe când cel represiv e dominat de un gen de dependență alcoolică sau altceva care îl menține inert și blocat. 

Când un dependent ajunge la creativitate, el ce face, de fapt? Își ridică frecvența. Numai așa poți ieși. Și asta se poate. Inventivitatea e un fel de dependență creativă. Asta e o dependență bună. E ca o disciplină pe o vibrația mai înaltă, conștientă. 

Darul divin (siddhi) la care se ajunge dacă se transcende această umbră, e liniștea. dar nu o liniște temporară pe care o simți doar în stările de meditație. Dacă e doar temporară, e necâștigătoare. Liniștea apare doar când mintea compulsivă încetează. Această liniște e ceva ce se pogoară asupra ta,  deși ea a fost permanent acolo. E ca o iluminare care te învăluie, ca o recunoaștere. Iluminarea nu e ceva dincolo de nori și doar pentru anumiți aleși. Nu. E și pentru tine. Tu, cel care ai familie, copii, job, facturi de plătit și provocări de viață cât China. 

Aici, în starea de liniște profundă, se face un transfer. Mecanismul care îți controlează conștiența coboară din cap în plexul solar. Nu mai gândești tu, ci ești gândit de viață. Nu mai este gândire, ci doar a ști sau a nu ști.   

luni, 17 iulie 2017

Dincolo de întrebări şi răspunsuri...




De ce am ales viaţa pe pământ?
Deoarece, chiar şi simplu fapt de a trăi aici este un miracol în sine. Aceasta este minunea minunilor, că te afli în trup pentru a materializa cu ajutorul acestuia, ceea ce spiritul din spatele trupului te tot îndeamnă să materializezi. Oportunităţi nenumărate, alegeri fără limită, porţi şi căi infinite. Unde duc toate acestea? Doar către tine însuţi. Ce cale alegi de a ajunge la tine, aceasta e doar alegerea ta. Unele căi sunt lungi şi ocolitoare şi ai senzaţia că mergând pe ele, mai mult te depărtezi decât te apropii. Dacă alegi să fii în misiune, du-ţi misiunea până la capăt. Ţi-ai da chiar şi viaţa pentru ea? Dacă alegi să fii în vacanţă, bucură-te de ea fără rezerve. A fi într-o misiune sau într-o continuă luptă, într-o căutare sau într-o permanentă observare, într-o continuă vacanţă sau într-o tabără temporară pe planeta pământ, este, de fapt, acelaşi lucru. Doar unghiul de a privi viaţa diferă, doar atitudinea ta în faţa vieţii e tot ceea ce contează.
De ce am ales să trăiesc printre oameni?
Pentru că e minunat să trăieşti printre oameni, indiferent de felul lor de a fi, atât de diferit de felul meu de a fi. Pentru că cu toţii avem nevoie de comunicare, e una din nenumăratele lecţii de învăţat pe pământ. Şi fiecare om e o adevărată provocare pentru cel de lângă el. Uneori plini de toane, plini de capricii, plini de tabieturi, oamenii, aşa cum sunt ei, oscilează mereu între postura de învăţător şi de elev, de iniţiat şi de profan, de cel care predă unora sau învaţă lecţii de pe la alţii. Nimeni nu e doar iniţiat, nimeni nu e doar profan. De aceea avem nevoie unii de alţii, pentru că doar de la om la om se înfiripă iubirea. Doar de la om se poate împărtăşi bucuria creaţiei. Întreaga divinitate lucrează prin oameni către oameni, căci fiecare om e individualitate unică şi totul aici e pur personal. Fiecare răspunde într-un fel aparte celui cu care interacţionează. Fiecare îşi expune trăirea în modul său unic. Fiecare om este co-creator împreună cu universul şi fiecare om îşi aduce, mai mult sau mai puţin, aportul său la evoluţia spirituală dintre această. E nevoie de noi şi în acest plan grosier, ca şi în cele astrale, în acelaşi timp.
De ce am ales spiritualitatea?
Pentru că ea mă face liber. Aşadar, voi căuta adevărul care mă va face liber chiar dacă niciodată nu îl voi găsi. Dar însăşi căutarea te eliberează, drumul şi efortul parcurs. Liber de ce? De prejudecăţi, de preconcepţii, de ataşamente, de dogme, de porunci, de închistări, de blocaje, de egoism, de frică, de judecată. Dar această căutare este doar un pretext. Pretextul de a merge pe o cale care duce către sinele meu. Ce paradox, nu-i aşa? Să te cauţi pe tine însuţi şi niciodată să te găseşti. Şi nu te găseşti, pentru că eşti permanent în schimbare, astfel încât, imediat ce ai senzaţia că ai făcut o gaură în cer, o alta apare la interval care te îndeamnă şi mai puternic să treci prin ea. Şi astfel, treci prin aceste găuri de conştiinţă şi năpârleşti mereu de omul cel vechi pentru ca iar să renască omul cel nou. Căci spiritualitatea e ceea ce se numeşte o renaştere perpetuă, o reînnoire constantă a fiinţei tale interioare.
De ce am ales cunoaşterea?
Deoarece cunoşterea înseamnă putere, dincolo de cuvinte, de teorii, de filozofii. Fără cunoaştere nu ai repere, nu ai susţinere, nu ai fermitate, nu ai discernământ. Iar când nu ai discernământ eşti doar frunză clătinată în vânt. Cunoaşterea adevărată te îndeamnă să o pui la lucru, să o testezi, să o experimentezi, ca astfel să îi descoperi valoarea sau falsitatea. Şi cum poţi descoperi asta, dacă nu aici, printre micile ironii ale vieţii? Cunoaşterea generează experienţa practică, care pune o pecete pe această cunoaştere teoretică. Astfel încât, dosarul e clasat în urma experienţei care defineşte această teorie ca fiind un adevăr sau un smplu “fake”. Dar până şi acest adevăr e doar unul subiectiv, căci ceea ce mi se potriveşte mie, nu e neapărat să ţi se potrivească şi ţie, sau invers.
De ce am ales arta?
Pentru că arta e generatoare de frumos, de lumină, de inspiraţie, de divinitate. Arta îţi trezeşte o parte a sufletului tău care se vrea hrănită prin vibraţia care vine din muzică, de exemplu. Muzica nu e doar o înşiruire de sunete, ci ea crează o armonie, care la rândul ei transmite această vibraţie. Arta nu e un moft, nu e ceva opţional de care te-ai putea debarasa în această viaţă, spunând că poţi trăi şi fără ea. Poate că poţi trăi şi fără ea, dar pierzi mult din farmecul vieţii. Iar fără acest farmec, ce mai rămâne din această viaţă?
De ce am ales scrisul?
Pentru că scrisul e mărturisirea sufletului meu. Spiritul dictează, iar sufletul ca un fidel scrib neobosit, scrie, mărturiseşte şi împărtăşeşte. Prin scris, sufletul meu învaţă curajul de a se exprima fără cenzură. Învaţă logica exprimării coerente, clare şi limpezi, pentru orice fel de minte care va avea curiozitatea să mă citească. Învaţă libertatea de exprimare prin unicitatea sa. Învaţă să îşi acceseze originalitatea şi să o transpună în cuvinte. Învaţă să îşi facă cunoscut, necunoscutul din el care se vrea revelat. Prin scris, sufletul ajunge la porţile celor care îi vor da voie să treacă sau nu, mai departe de mintea lor, dincolo de întrebări şi răspunsuri...

sâmbătă, 15 iulie 2017

Ce înseamnă şi ce nu înseamnă spiritualitatea


Spiritualitatea nu înseamnă să îţi trăieşti viaţa condiţionat în jurul unei dogme care pare mai seducătoare decât cea propovăduită de către biserică. Propovăduită dinăuntru sau din afara ei, de către preoţi sau de către maeştrii, tot dogmă se numeşte, indiferent de numele ei. Iar urmărind dogma, pierzi libertatea. 
 
Spiritualitatea nu înseamnă condamnarea celor ce nu au acelaşi crez şi aceeaşi convingere precum a ta. A impune altora convingerile tale, precum că doar adevărul tău e cel mai "adevărat" dintre toate, vine tot dintr-o minte judecativă şi dogmatică. Astfel încât, nici acest fel de adevăr nu te poate elibera..
 
Spiritualitatea nu înseamnă corvoada de a trăi în umbra unui maestru sau a unui guru care te înlănţuie pe lângă el cu lanţuri nevăzute. În timp, îţi vei da seama de adevărata lui faţă, mai ales atunci când vei avea o altă opinie decât a lui. Un maestru care te iubeşte îţi va da voie să pleci de lângă el atunci când simţi nevoia asta, fără să te bârfească celorlalţi în urma ta.
 
Spiritualitatea nu înseamnă închistarea într-o singură formă şi limitarea într-o singură paradigmă. Ceea ce îţi foloseşte pentru un timp, nu înseamnă că îţi va folosi pentru toată viaţa. Căci totul este pururea în mişcare şi înlăuntru şi în afara ta.
 
Spiritualitatea nu înseamnă a te considera buricul pământului, doar pentru că ai citit şi tu vreo două cărţi, ai văzut trei documentare şi ai participat la patru cursuri. Poţi citi toate cărţile spirituale şi să nu îţi folosească la nimic. Poţi participa la absolut toate seminariile şi cursurile, asta nu înseamnă că ele au dat şi vreo roadă în tine însuţi. Oare adevărul tău s-a cimentat în urma experienţelor tale trăite la propriu sau s-a clădit la figurat pe nisipul experienţelor trăite de către alţii?
 
Spiritualitatea nu înseamnă doar o atitudine sau o gândire pozitivă. Dacă te forţezi să gândeşti pozitiv, oare nu cumva ai momente când gândeşti şi negativ? De ce încerci să pari altceva decât eşti şi de ce îţi ascunzi masca în spatele unui surâs afişat de complezenţă? Fii tu însuţi la urma urmei şi vino doar aşa cum eşti, aşa cum simţi, aşa cum gândeşti.
 
Căci spiritualitatea înseamnă la urma urmei, să nu te dezici de tine însuţi şi să nu faci rabat în a te mărturisi pe sine în faţa celorlalţi. Ce ai avea de ascuns şi în faţa cui mai ai ceva de demonstrat? Pe cine ai mai avea de impresionat? Dar dacă ai o convingere şi nu eşti doar o frunză-n vânt, atunci mărturiseşte-o fără frică şi fără încercări zadarnice de a însiropa această convingere ca nu cumva turma linguşitorilor din spatele tău să se micşoreze.
 
Spiritualitatea înseamnă respect, dincolo de aşa-zisa iubire condiţionată sau necondiţionată. Iubirea e una şi respectul face parte din ea. Aşa că dincolo de orice cuvinte, respectul se simte atunci când simţi cu adevărat că cel de lângă tine îţi respectă părerea chiar dacă e diametral opusă de a lui. Dar tu ce simţi atunci când celălalt are o altă opinie? Se mişcă în tine nevoia de a te impune sau îi dai voie celuilalt să fie el însuşi, fără să-l critici şi fără să îl condiţionezi prin „iubirea” ta?
 
Spiritualitatea înseamnă a fi conştient clipă de clipă şi nu doar două ceasuri pe săptămână. Acolo unde eşti tu, acolo se va manifesta spiritualitatea ta în adevăratul sens al cuvântului. Şi când te joci, şi când munceşti, şi când te afli în trafic, şi când faci dragoste, şi când mănânci şi când vorbeşti. Căci toate fac parte din viaţă, iar spiritualitatea ta nu este nicidecum în afara ei.
 
Spiritualitatea înseamnă lucrul cu tine însuţi, acesta e cel mai mare dar pe care îl poţi oferi ca pe o ofrandă adusă vieţii. Iar acest lucru cu tine, înseamnă să nu îţi pierzi bucuria stării tale fireşti, indiferent de provocările ce uneori par că te copleşesc. Nu uita că după orice iarnă se aşterne iarăşi primăvara şi că orice cădere te aşteaptă să te ridici şi să te reclădeşti din nou.
 


Spiritualitatea înseamnă energie, putere, căutare, curiozitate, entuziasm, creaţie şi nu în ultimul rând, împărtăşirea acestora cu oamenii şi nu ascunderea lor de ochii lumii. Oamenii învaţă de la tine şi tu însuţi înveţi de la ei. Tu te mărturiseşti în faţa lor şi ei se mărturisesc în faţa ta. Unii vor rezona cu sufletul tău, alţii îşi vor întoarce faţa de la tine, poate mai devreme sau poate mai târziu. Unii îţi vor mulţumi, alţii te vor sfida. Unii te vor susţine, alţii te vor răni. Dă-le voie tuturor să fie, căci nu degeaba au intrat pentru un timp în universul tău real sau virtual!