marți, 31 ianuarie 2017

Scrisoarea unui bărbat conştient către o femeie trezită



Draga mea,

Aş vrea să îţi mărturisesc de la început: nu sunt perfect. Nici nu caut perfecţiunea. Nu sunt bărbatul perfect. Cum nici tu nu eşti femeia perfectă. Nu caut nici relaţia perfectă. Şi nici nu ştiu dacă mai caut ceva în afara mea însumi. Dar ştiu că încă sunt aici, printre oameni vii şi printre suflete dornice de viaţă. Văd mulţi oameni cum trec pe lângă mine, unii mă privesc direct în ochi, admir aceşti oameni. Alţii îşi pleacă privirea şi parcă s-au resemnat cu chinul vieţii lor. Dar nu pot să condamn pe nimeni, pentru că eu nu sunt perfect. Sunt om. Sunt simplu. Sunt trup, carne şi sânge, care uneori ard de dorinţă. Sunt suflet care arde şi el după cunoaştere, după adevăr, după frumosul din viaţă şi din oameni. Sunt şi minte care încearcă uneori să despoaie viaţa de incertitudini. Dar îţi mai fac o mărturisire: nu am nici un răspuns la toate frământările mele. Doar sunt  aici. Sunt viu. Sunt lângă tine.

Acum încerc să las raţiunea deoparte, dar nu e chiar uşor când toată viaţa m-am ghidat după ea. Şi asta pentru că mi-a fost frică de iubire. Nu am ştiut cum să o dărui, simplu, firesc, curat. Nu am ştiut nici să o primesc cu braţele deschise, era prea copleşitor pentru mine. Mai bine primeam o critică, o sfidare,  o batjocură sau chiar o palmă, decât să primesc iubire. Lupta mă îndârjea, mă provoca, mă întărea. Vroiam să fiu acolo, pe câmpul de luptă, să-mi dau viaţa pentru adevăr, pentru o cauză nobilă. Şi fugeam de iubire, deşi ea permanent mă urmărea. Şi când am văzut eu că nu e niciun chip de a scăpa, mi-am clădit un turn înalt cu ziduri groase, acolo m-am refugiat de frica iubirii. De ce oare am făcut asta, de ce oare mi-a fost atât de frică?

Pentru că eu, bărbatul, am fost tare laş. Imediat cum femeia se apropia din iubire, eu mă închideam din frică. Imediat cum ea se apropia şi mă îmbrăţişa cu dragoste, eu îmi scoteam ţepii mei aricioşi, mă apăram, mă protejam, mă închideam, doar ca să nu simt iubirea cum mă arde şi cum nu o pot eu controla. Pentru că eu vroiam să controlez totul, inclusiv iubirea, inclusiv viaţa. Până am realizat că frica mea mă sufocă, mă sugrumă şi mă îngroapă de viu. Atunci, te-am lăsat pe tine, femeie, să intri în viaţa mea. Tu te-ai apropiat de zidurile mele, ai stat acolo, nu ai insistat. Ai aşteptat şi ai avut mare răbdare cu un asemenea specimen. Uneori mai băteai la poarta acestui turn, uneori îţi răspundeam, dar nu pentru mult timp, căci iarăşi fugeam, iarăşi mă închideam. Eu nu vroiam iubire, ci doar egoismul şi trufia mea, pe acestea le căutam.

Ştiu draga mea, te-am dezamăgit de zeci de mii de ori. Sunt sigur că te voi mai dezamăgi încă. Dar sunt aici, lângă tine, priveşte-mă, atinge-mă, sărută-mă, sunt viu. Învăţ de la tine să fiu bărbat. Învăţ şi de la oameni să fiu om şi să ies din abstract. Învăţ şi de la viaţă, de la natură, de la flori, de la râuri, de la toate. Căci totul este iubire, nu-i aşa? Astfel încât, m-am hotărât să nu mai fug degeaba de mine însumi. Tu ai intrat, mi-ai pus inima ta la picioarele mele. Eu m-am retras puţin, dar totuşi am rămas. Cum să ating eu această inimă şi cum să o mângîi fără ca s-o rănesc? O priveam, o contemplam, dar încă nu mă apropiam. Şi am văzut eu acolo, în ea, cum pulsează iubirea. Atunci eu m-am apropiat, am învelit inima ta cu inima mea şi am purtat-o cu mine de atunci în sufletul meu.  

Însă nu vreau să te vrăjesc cu cuvintele, draga mea. Mi-ar fi atât de uşor să o fac. Vreau să ne privim şi doar să îţi vorbesc. Iar dacă vei simţi că încerc să te vrăjesc, scutură-mă şi adu-mă iarăşi cu picioarele pe pământ. Căci e atât de bine când simţi pământul sub picioarele tale. Aşa că nu mă lăsa să zbor, nu mă lăsa să mă ridic, nu mă lăsa să te privesc de sus. Hai să ne privim faţă-n faţă de la egal la egal, ce zici, nu e mai bine aşa?

Chiar dacă suntem atât de diferiţi, eu bărbat, tu femeie, asta nu înseamnă că e nevoie să ne luptăm între noi. Căci din diferenţele noastre învăţăm iubirea. Uneori ne împleticim, ne împiedicăm, cădem, reacţionăm, ne enervăm. Facem greşeli, care, totuşi, eu nu le mai pot numi greşeli. Pentru că un bărbat conştient şi o femeie trezită nu fac greşeli. Ei doar experimentează iubirea în toate formele ei, dincolo de etichete, de şabloane, de fasoane.  Aşa că suntem liberi dincolo de toate aceste etichete. Ce zici, are sens?

Suntem liberi ca spirit. Să ne lăsăm această libertate unul altuia, ce zici? Căci fără ea, doar ne vom controla unul pe altul, fără nici un sens. Nu e nevoie să fii nici posesivă, nici geloasă, nici isterică. Nu încerca să mă controlezi, căci nu vei reuşi. Cum nici eu însumi nu aş putea să te controlez cu nimic. Căci tu nu eşti nici sclavă, nici slujitoare, nici supusa mea. Tu eşti femeie, doar fi! Nu e nevoie de nimic mai mult şi nici mai puţin. Nu e nevoie să mă impresionezi cu formele tale sau cu senzualitatea ta doar ca să rămân lângă tine. Căci patima trupului urlă în bărbat până la o vreme. Apoi această patimă sălbatecă, uşor-uşor se dizolvă, nu ţine prea mult. Şi ce oare mai rămâne atunci, dacă am fost doar trupuri, doar patimă?

Nu suport nicidecum să mi se îngrădească libertatea. Sunt sigur că nici tu, ca femeie, nu suporţi să ţi se îngrădească libertatea. De aceea, nu am de gând să te domin sau să te posed. Nu putem fi geloşi pentru că iubirea, draga mea, nu e nicidecum geloasă, ci ea ne dă şi mai mult voie să fim. Între noi nu e o luptă a ego-urilor exacerbate de care pe care. Dar dacă răbufnim, atunci să nu ne dăm cu tifla-n cap de pomană că uneori suntem atât de compulsivi, fără discernământ. Eu nu îţi aparţin ţie, deci nu poţi fi geloasă pe mine. Tu nu îmi aparţii mie, deci nu pot fi gelos pe tine. Înţelegi tu, draga mea, ce spun eu aici?

Aşadar, să ne dăm voie să fim. Nu vorbesc de lucruri înalte, ci de simplitatea vieţii. Acolo încă avem multe de învăţat, de remediat, de centrat. Acolo, când ne privim dimineaţa, uneori încercănaţi de prea mult nesomn. Acolo, când copilul ne pune în situaţii dificile şi uneori nu ştim cum să le gestionăm. Acolo, când facem dragoste şi ne căutăm trupurile, în îmbrăţişare, în mângâiere, în sărut, în şoaptă. În nevoile vieţii de zi cu zi. Căci nu trăim în abstract şi nici într-o bulă idealistă fără niciun fundament. Trăim aici, pe pământ, cu trupul şi sufletul, în acelaşi timp.

Şi chiar de încă îmi mai este frică, draga mea, nu te speria. Nu am măşti şi nici etichete pe care să le schimb mereu în faţa unei alte femei pe care o întâlnesc. Nu încerc să par mai mult decât sunt, chiar dacă nu sunt încă aşa cum ai vrea tu să fiu deja. Ipocrizia mă ucide, aşa că mai bine să o ucid eu pe ea. Sinceritatea e la mare preţ şi eu chiar pun mare preţ pe ea. Sunt slab, sunt vulnerabil, sunt labil adeseori, poate mai mult decât aş vrea. Dar ştiu că tu, femeie, mă poţi ridica şi din cea mai întunecată noapte a minţii şi a sufletului. Tu ai puterea asta. Pentru că inima ta e puternică şi, înţeleg, nu vrei raţiunea, ci tot inima mea.

Nu e vorba de a ne salva unul pe altul, ci doar de a ne susţine, de a ne întări, de a ne îndemna să ajungem la cea mai bună variantă a noastră. Şi să ne respectăm în diferenţele şi alegerile noastre. Altfel, fără respect, iubirea se tulbură, se ofileşte. Şi ea are nevoie de multă atenţie, compasiune, susţinere, din partea noastră. Ca bărbat, eu nu am nicio altă datorie decât să fiu conştient, cât mai conştient. Şi toate celelalte mi se vor adăuga mie. Ca femeie trezită, nu ai nevoie de nimic altceva decât doar să te trezeşti la viaţă, mai mult şi mai mult. Şi toate celelalte ţi se vor adăuga ţie.      

Iar dacă viaţa va fi brutală cu noi şi ne va dăltui ea în formele de care avem atâta nevoie, atunci ne vom interpune unul în faţa celuilalt, ca durerea resimţită de loviturile acestei dălţi să fie înjumătăţită. Căci ne sculptăm unul pe altul, odată cu viaţa. Şi ne căutăm forma noastră cea mai reprezentativă şi care ar putea grăi pentru noi dincolo de cuvinte.
Nu suntem aici, împreună, întâmplător, draga mea. Există un rost în toate acestea. Există un sens şi o menire. Dar rostul, sensul şi menirea, se reduc cu toate într-un singur punct, acela de a învăţa să manifestăm iubirea!

Cu drag,
Un bărbat conştient.   

luni, 30 ianuarie 2017

Totul este vibraţie





Oamenii sunt egali ca potenţă, dar atât de diferiţi ca vibraţie între ei. Unul vine cu o vibraţie copleşitoare care copleşeşte cu prezenţa sa . Altul vine cu o vibraţie mai moale, mai firavă. Dar şi unul şi celălalt, rămân egali ca potenţă, atâta timp cât se află aici, în această dimensiune şi în acest corp uman. Sufletul vibrează pe o anumită frecvenţă. Frecvenţele se caută între ele şi când se regăsesc, se contopesc, se unifică, se armonizează şi devin una.

Oamenii cred că îşi caută jumătatea sufletului lor, dar de fapt, ei caută să se armonizeze unul cu altul şi, astfel, să devină una. Şi atunci când devin una, se recunosc, se regăsesc, se dizolvă în iubire unul cu celălalt. Şi când are loc această dizolvare, apare acel extaz mistic, acel sentiment pur, acea nuntă care nu e de aici. Căci oamenii lumeşti se atrag prin formele lor, mai mult sau mai puţin, atrăgătoare. Pe unul îl atrage faţa, pe altul mâinile, pe unul ochii, pe altul zâmbetul. Dar dincolo de aceste forme, ceva se întâmplă la nivel mult mai subtil. Dacă e doar atracţia trupului şi a cărnii, lucrurile nu se pot armoniza, căci sufletele acolo nu se regăsesc doar prin atracţia carnală.

Sufletele îşi caută recunoaşterea prin celelalte suflete cu care interferează. Uneori e de ajuns o privire, o mângâiere, o şoaptă. Alteori nu e de ajuns nici zeci de mii de priviri şi nici sute de mii de cuvinte. Pur şi simplu, acolo unde frecvenţa nu se întrepătrunde, armonia nu poate avea loc. De aceea, oamenii se căsătoresc lumeşte, dar adeseori, unirea lor nu e una sufletească, neapărat. Şi atunci, timpul rupe această legătură, mai devreme sau mai târziu, căci sufletele nu au timp de pierdut pe aici. Ele au lecţii şi provocări de acceptat şi de învăţat. Au răni de vindecat şi traume de conştientizat. Iar pentru o perioadă, sufletele pot accepta o înţelegere doar carnală, ca o experienţă de care au nevoie pentru un timp. Dar pe temen lung, relaţia nu are viaţă, căci unirea sufletească înseamnă armonie spirituală, adică contopirea frecvenţelor de vibraţie. Când aceasta nu se întâmplă, relaţia între cei doi rămâne doar lumească, doar umană, doar carnală. Iar noi, nu suntem doar oameni, doar umani, doar lumeşti. Suntem fiinţe energetice, fiinţe divine şi luminoase.

De aceea nimic şi nimeni nu ne poate domina aici, pe pământ. Dar nu ne poate domina sau subjuga nici dincolo de această dimensiune trupească în care suntem acum. Nu există vreun om, oricât de puternic ar părea el, care să îţi poate fura puterea din tine, decât numai cu acordul tău. Nu există vreo entitate, luminoasă sau întunecată, care să te poată manipula fără acordul tău. Nu există zei sau dumnezei care să poată să îţi dicteze viaţa fără acordul tău. Căci liberul arbitru este absolut intangibil. De el nimeni nu se poate apropia, nici în cer, nici pe pământ.

Dar oamenii ce fac în general, imediat ce se întrupează şi ajung cu picioarele pe pământ? Încep să se programeze unul pe altul, să se condiţioneze reciproc şi să intre în diferite sisteme care le subjugă voinţa şi puterea din ei înşişi. Dintre aceste sisteme, cel mai manipulator şi cel mai subversiv rămâne religia. Important e ca omului doar să i se ia puterea din el cu voia lui. Adică să i se frângă spiritul liber şi pur. Adică să stea pe o vibraţie net inferioară, raportat la sfinţii, mânturitorii şi dumnezeii pe care îi venerează. El se află jos, identificat cu neputinţa, căci numai de acolo poţi pune pe soclul idolatriei, sfinţi, entităţi sau zei. El vrea cu îndârjire să venereze ceva din afara lui la care să privească cu adorare de jos în sus. Şi pentru asta trage cu dinţii de vibraţia joasă care îl învăluie. Orice cunoaştere, orice conştientizare, orice semn de întrebare este eliminat din start. Idolatria nu suportă conştientizarea şi nici libertatea interioară. Ea vrea doar frângerea spiritului tău, astfel încât, cei cărora tu te închini, să te poată manipula mult mai uşor.

Dar când îţi urci vibraţia şi devii din ce în ce mai conştient, ce se întâmplă la urma urmei? Capeţi demnitate, capeţi putere, capeţi discernământ. Adică se activează iubirea din tine. Se activează sinele tău mai înalt. Se activează creierul, devii mai alert şi mai vigilent. Începi să îţi pui întrebări, începi să afli răspunsuri. Începi să nu mai digeri orice ţi se spune de către cei care te manipulează la nivel subtil. I-ai crezut până la un punct, căci eu au fost tare deştepţi. Au ştiut să îşi ridice vibraţia şi să ţi-o menţină pe a ta cât mai jos. Au ştiut să devină zei în faţa ta, în timp ce tu ai rămas doar milog. Au ştiu să te pună la colţul infamiei, în timp ce ei îşi râd în barbă de vulnerabilitatea, slăbiciunea şi prostia ta. Are sens?

Divinitatea nu e ceva abstract, dincolo de nori, la care noi să strigăm în cor, cu plânsete, bocete şi vaiete. Dar dacă vrei neapărat să te consideri separat şi nu una cu ea, atunci spor la îngroşat corul bocitoarelor. Vei urla, vei plânge şi te vei ofensa pe tine însuţi, până ce îţi vei da seama cine eşti. Şi atunci îţi vei ridica vibraţia spontan. Căci nu mai eşti dispus să te pleci în faţa nimănui, nici om, nici entitate, nici zeitate. Crezi că eşti mai prejos de vreo entitate, doar pentru că tu ai trup şi ea nu are? Faptul că eşti acum într-un trup carnal, nu înseamnă implicit că eşti şi limitat. Din contră, înseamnă că eşti foarte puternic, spiritual vorbind, de ai acceptat această încarnare pentru un timp. Însă dacă nu crezi asta, atunci credinţa ta, cea care te limitează, devine realitatea ta care te etichetează şi te pune în rândul turmei unde orice intrus care vrea libertate va fi exilat. Turma merge cu turma, dar spiritul liber e dincolo de orice religie, de orice condiţionare, de orice limită!

Oamenii sunt defensivi, timizi, temători şi şovăilenici, asta pentru că nu sunt dispuşi să îşi ridice această vibraţie sufletească de care vorbesc. Nu sunt dispuşi la demnitate, vor doar pomană şi ploconeală. Nu sunt dispuşi la acumulare în „a fi”, ci doar la acumulare disperată către „a avea”. Nu sunt dispuşi să fie liberi, ci sunt dispuşi să aducă ofrande toată viaţa unui zeu închipuit. Nu sunt dispuşi să fie demni şi să rămână în picioare, ci sunt mult mai dispuşi să stea milogi în genunchi, doar-doar cineva îi va milui şi îi va mântui. Nu sunt dispuşi la accesarea divinităţii reale şi autentice din ei însişi, ci mai degrabă dispuşi să se identifice cu neputinţa, frustrarea şi şi bocetul vieţii lor. Nu sunt dispuşi să fie puternici şi conştienţi, ei vor să fie slabi şi inconştienţi. Căci pentru a deveni conştient, se cere un efort şi o disciplină. Pentru a rămâne pe vibraţia idolatriei însă, nu se cere niciun efort şi nicio disciplină.


Vibraţa ta, cea de acum, e una care oscilează. Aşa că, nimic nu e bătut în cuie, nimic nu e predestinat, nimic nu e definitiv încheiat. Sunt doar linii temporare de destin, în funcţie de oscilaţia vibraţiei tale care te îndeamnă să faci sau nu, anumite alegeri. Totul e în funcţie de vibraţia pe care tu, din liberul tău arbitru, o alegi să o ai. Acolo e viaţa ta, raportat la vibraţia ta. Acolo e puterea ta, raportată la vibraţia ta. Acolo e creaţia ta, raportată doar la felul vibraţiei tale. Şi acolo e manifestarea iubirii din tine însuţi, raportată şi ea, tot la vibraţia pe care tu însuţi alegi din liberul tău arbitru să o manifeşti!

marți, 24 ianuarie 2017

Cu sau fără ego?



Normal că cu ego. Cât mai mult, cât mai amplu, cât mai profund. Din toate mișcările, din toate pozițiile, numai ego-ul să crească. Dragul de el, e ca un copilaș. Merită îmbălsămat, parfumat și frumos așezonat. Iar la sfârșit, îi voi pune fundiță și-l voi așeza zâmbitor în vitrină să îl contemplu permanent. Uite așa se mai naște o nouă mișcare super-spirituală: contemplarea ego-ului din toate pozițiile!

Chiar mă gândeam că oamenii fug ca proștii de întuneric sau ca dracul de tămâie! Pfff... iar l-am pomenit pe cel rău, iar o să-mi iau bobârnace spirituale că îl pomenesc pe cel ce nu se pomenește! Dar mie mi-e drag și de ăsta micu, alungat, exorcizat și exilat de peste tot. Pe unii îi strânge-n spate ăsta micu, ce să le fac dacă le tremură curul pentru o metaforă. Am înțeles, nu vor să fie liberi, vor să fugă de drac și să se apropie de dumnezeu. Unul îi arde cu amenințările, celălalt îi aburește cu răsplățile. Sunt multe oferte în peisaj, oferte peste oferte care mai de care mai atrăgătoare, precum în cer așa și pe pământ!

Am devenit tare arogant în ultimul timp. Îmi bat joc, persiflez, iau în râs. Ce mai tura-vura, sunt total deconectat de la divinitate. Dar să-ți spun un secret și așa nu ne aude nimeni. E tare bine aici, nu vrei să știi. Simt că am trecut pârleazul și am scăpat de urmăritori. Urmăritorii s-au oprit dinaintea pârleazului, le-a fost tare frică să intre în apă și să se ude pe piciorușele și mănușițele lor mega-ultra spirituale. Își apără cu îndârjire iubirea lor necondiționată, nu cumva să intre la apă și să-i strângă și aceasta prea tare-n spate. Ei fac pe lupii moraliști și cum te prind la înaintare, aruncă anatema peste tine! Nu-i de glumă domnilor cu spiritualitatea asta, ori ești total în iubire necondiționată, ori nu mai ești deloc!

Tare greu, nu mai știu nici eu cum să o scot la capăt. Mai că-mi vine să nu mai fiu deloc, ce tot atâta să caut să fiu cineva. Toată lumea vrea să predice ceva frumos și luminos, diafan și drăguț, poleit și călduț. E loc sub soare pentru toată lumea. Însă mulți au senzația că nu mai pot de ceilalți, dau din coate, își fac loc, se urcă pe soclu și încep să trâmbițeze. Salvatorul din ei înșiși își tot cere drepturile. El nu poate să tacă, el vrea să învețe lumea cum să fie mai frumoasă și mai bună. Și lumea îi va asculta pe unii ca aceștia și-i va idolatriza în masă pentru că îi place tare mult acestei lumi să fie condusă ca oile în turmă.

Și toată cunoașterea asta „wow” te lasă mut, nu alta. Atât de ușor accesată, atât de ușor asimilată, încât ai impresia că acum printr-un simplu click te iluminezi brusc. Mai citești o postare, mai dai de un citat, mai rămâi uimit de un comentariu și uite așa simți că sporești și evoluezi spiritual de numa-numa! 

Ce interesant, dai un click și stai în față, frumos, deștept și luminos! Imaginea contează cel mai mult, mult sclipici să fure privirile și să adoarmă conștiințele acolo, în poala lui dumnezeu, unde e cald sau răcoros, depinde de anotimp. Eu nu vreau acolo că risc să nu mă mai trezesc din atâta ipocrizie mascată în subterfugii divine. Mai bine să merg pe sârmă fără plasă pe dedesubt. Dacă tot e să pic, măcar să fie o cădere autentică, nu doar un surogat. Pe unii îi prinde dumnezeul lor în plasă și rămân acolo adormiți până la a doua sau a noua venire. Pe mine nu mă mai prinde nici dracul, ce să facă el cu unul ca mine care nu vrea cu nici un chip să intre nici în turma religioșilor, nici în turma spiritualilor?

Da doamnelor și domnilor, cât mai mult ego să fie. Dacă tot am venit în acest trup cu așa curaj, nu e cazul acum să ne comportăm ca niște mironosițe acoperite din cap până-n picioare, dar care numai la bărbați se gândesc. Asta e un fel de dublă curvăsăreală, pardon infidelitate, adică îți muncești creierii cum să stai cu mintea la doamne-doamne când tot trupul urlă după cu totul altceva. Nici pe primul nu-l satisfaci, nici pe al doilea nu-l lași să pună mâna. Măi să fie, câtă spiritualitate profundă ascunsă de după niște sutane!

Cred că sunt un mare geniu, deși încă nimeni nu mă recunoaște, nu-i așa? Dacă reușesc să scriu exact ce e în mine fără bizblitsuri și fără cenzură, înseamnă că mai am o mare șansă la mântuire, adică la eliberarea de frică, prostie și idolatrie. Văd că unii zâmbesc, alții se încruntă. E mult ego în peisaj, nu spun eu? Pe unii cum îi atingi un pic se relaxează, ăștia măcar pricep că totul e doar metaforă. Pe alții în schimb, dacă-i atingi un pic la credința lor, încep să intre în trepidație de nu mai știu nici cum îi cheamă. Robii iubirii necondiționate. Sunt mulți în online care tot propovăduiesc asta. Păcat de ei că și-au pierdut simțul umorului. Însă viața nu rămâne datoare nimănui, mai devreme sau mai târziu tot te vădește. 

Multă diversitate în peisaj și e bine că e așa. Astfel se mai cerne sămânța de neghină, atingând ego-ul puțin, foarte puțin, ca o boare. E de ajuns atât, o simplă contră, ca să îți dai seama ce e în om și cu cine ai de-a face. Și mai spun unii deștepți că ego-ul nu e bun. Doamne ferește, cum să nu fie bun, nu vedeți ce instrument fabulos de filtrare a oamenilor?
  


luni, 9 ianuarie 2017

Simplitate



Vine un timp când simți că e musai să schimbi ceva. Dar nu e o schimbare de la ceva minor la ceva major. Nu e o schimbare către lucrurile și mai complexe care te țin tot în robie. Nu e o schimbare încrâncenată de la eul inferior la cel superior. Nu e nicio schimbare de genul ăsta care pe mine m-ar mai putea seduce sau m-ar mai putea momi. Nu e nicio schimbare pompieristică, la modul că începând de azi ne suflecăm mânecile, ne încruntăm la viață și ne apucăm de făcut lucruri într-un stil forțat și pompieristic. Sigur, e mereu tendința asta de „trebuie” de la începutul anului. Mereu să schimbi, să faci, să dregi, să experimentezi lucruri noi, că vorba aia, fără adrenalină nu simți că trăiești, nu-i așa?

Dar întoarcerea la simplitatea vieții nu seduce pe nimeni? Întoarcerea la bucuria vieții firești nu atrage pe nimeni? Întoarcerea la naturalețe nu e câștigătoare pentru nimeni? Hmmm. Tare mi-e teamă, metaforic vorbind, că suntem prinși ca într-o cursă prin care complicăm viața fără niciun sens. Ne place asta pentru că la nivel mental suntem puțin masochiști. Adică ne place să suferim fără să ne dăm seama. Ne place să suferim din dragoste prea multă sau prea puțină. Ne place să suferim când ne gândim la partenerul nostru, ce face, cu cine vorbește, pe unde umblă, nu cumva ne înșeală? Ne place să suferim când se întâmplă ceva brusc în viața noastră, asta ne surprinde și iarăși ne dăm de ceasul morții. Să vină bocitoarele și să ne bocească la cap suferința noastră pe care o tot îngrijim ca pe un idol!

Și ne place să complicăm tare mult lucrurile legat de așa-zisa noastră spiritualitate. Ne agățăm de tot felul de idei, de tot felul de cunoașteri care mai de care mai alambicate și mai abstracte, ca să avem doar la ce renunța la un moment dat. Învățăm pentru ca mai apoi să ne dezvățăm. E și ăsta un proces. E mai ușor să înveți decât să te dezveți. Tot înveți, dar unde te duce toată această învățătură? Dacă spiritualitatea ta nu te duce către simplitate, către firesc, către natural, ea e necâștigătoare. E doar vrajă prin care se acumulează o grămadă de informație absolut nefolositoare. Știu, e și foarte greu de recunoscut asta, mai ales de cei ce se consideră spirituali nevoie mare. Dacă le vei vorbi despre renunțare și dezvățare, vor scrâșni din egoul lor monstruos împotriva ta. Și ce dacă? Toată această scrâșnire e tot pierdere de timp și de energie. Cine mai are timp de așa ceva?

Adevărul tău nu stă într-o credință, într-o cale, într-o misiune sau într-un concept. Nu stă nici în maeștri, nici în zei și nici în dumnezei. Nu stă nici într-o religie de care te agăți pentru că fără ea simți că nu mai ești. Nu stă nici într-un sistem spiritual prin care încerci cu sabia între dinți să evoluezi. Să evoluezi către ce? Și la ce raportezi evoluția ta? Față de ce? Adevărul tău stă doar în tine. Acolo e simplitatea ta. Ai ajuns la ea sau încă mai ai nevoie de cursuri, de seminarii, de cărți și documentare?

E foarte interesant că la nivel teoretic, mai ales pe aici prin virtual, mulți spun că la nivel de sine suntem una, că dumnezeu e doar în noi, știți voi, tot tacâmul ăsta ultra-mega-spiritual care menține vraja asupra ta. Ei spun că dumnezeu e în ei, dar se autosabotează singuri cu tot felul de citate din marii mistici prin care îndeamnă tot la idolatria unui dumnezeu ceresc. Oare când vom scăpa de prostia asta cu idolatria, cu venerarea mântuitorilor, sfinților și zeilor? Doar atunci când vom vrea cu adevărat să fim liberi. Până atunci însă, bisericile, agheazma, moaștele, icoanele plângăcioase și popii, vor avea mereu o pâine bună de mâncat de pe urma prostiei noastre.

Dar e loc sub soare pentru oricine pe acest pământ. Și pentru cel prost și pentru cel deștept. Și pentru cel simplu și pentru cel complex. Și pentru cel liber și pentru idolatru. E loc pentru oricine că dacă nu ar fi atâta diversitate am muri de plictiseală și nu am mai avea cu ce ne delecta, privind la spectacolul neîntrerupt al vieții. Fiecare are ritmul său. Fiecare are nivelul său de conștiință pe care se află. Iar acest nivel are și el urcușurile și coborâșurile sale. Dacă ar exista o metodă anume de deșteptare, înseamnă că ea ar avea efect asupra tuturor și iaca ne-am deștepta și ilumina spontan, așa cum mai citim noi prin cărțile marilor iluminați. Da dom'le, iluminare și trezire spontană, se întâmplă. La unii se întâmplă într-o clipă, la alții niciodată. Oricum e ceva ce nu se poate controla. Nu poți să îți dorești iluminarea și să crezi că o poți obține printr-o metodă anume. Nu te amăgi. E tot o cursă. Dar una care nu te înlănțuie din prima, ci care te subjugă în timp, fără să îți dai seama.


Însă simplitatea e cea care te ferește de toate. Când spun simplitate, nu spun prost, ignorant sau sărac cu duhul. Spun simplitate doar. Adică e despre omul ăla care are spor în tot ce face, care nu se plânge, care nu așteaptă confirmări de la nimeni, care nu visează chanelling-uri mai mult sau mai puțin schizofrenice, care nu meditează la cai albaștri pe pereți în timp ce viața lui de zi cu zi e un dezastru, care nu e dispus să își dea cuiva puterea din el însuși, care nu se închină nimănui din afară și care își venerează doar spiritul său, unic, original, intangibil și infailibil. Sigur, pentru unii, asta e culmea impertinenței, a mândriei, a orgoliului, a trufiei. Pentru mine asta înseamnă să fiu doar de partea mea. Restul e poezie, vorba unui mare înțelept!

vineri, 6 ianuarie 2017

Firescul de a fi



Îmi place iarna.Dar iarna așa cum este acum, nu cum a fost până acum. Îmi place zăpada, îmi dă o stare de liniște tot albul ăsta. Simți cum se schimbă ceva în tine numai cât ai ieșit afară. Totul e schimbat. E altă vibrație. Și, de fapt, e super firesc ce este acum. A fost nefiresc ce a fost până acum. Iar azi e mișto, îmi place tare mult priveliștea, mirosul, aerul, tot. Îmi plac până și oamenii care se stresează de aiurea că, în cele din urmă, iarna s-a așternut și peste ei. Că așa le este indus prin toată mass media asta de doi bani care numai viziuni apocaliptice are în cap. În loc să se bucure de iarnă, de viscol, de ger, de zăpadă, ei tot bagă frica în oameni, coduri de toate culorile pe toată harta. Sper să nu citească articolul ăsta vreunul blocat cu mașina prin nămeți, că bineînțeles că îmi va da peste nas, cum naiba să te mai bucuri de toate astea când tot aștepți să te scoată careva din nămeți. Dar dacă tot nu mai are încotro, mai bine să mă citească, cine știe, poate se dizolvă angoasa și disperarea puțin câte puțin.

Stați să mă întorc la subiect, adică la firescul de a fi. Nouă asta parcă ne lipsește tot mai mult, întoarcerea la simplitate, la firesc, la naturalețea noastră, la setarea din fabrică dacă vreți. Avem atât de multă îndârjire în noi, atât de mult patos, atât de multă încrâncenare. Vrem multe din cele lumești și fugitive. Încă le dorim pe astea, pentru că undeva în subconștient râvnim încă după ele, deși suntem cumva convinși că toate acestea nu ne aparțin. Însă vrem cu orice preț să punem mâna pe ele, altfel nu simțim că trăim. Vrem să facem shoppinguri cu nemiluita, asta ne dă senzația falsă de împlinire socială. Vrem să flirtăm cu zeci, sute sau mii de femei și bărbați dacă s-ar putea, doar-doar vom simți iarăși că trăim, că ceva nou se mișcă în noi. Vrem să ne dăm tare spirituali pe aici pe feisbuc, unde zici că e raiul pe pământ învăluit numai de iubire necondiționată. Vrem să fim a-tot-puternici și a-toate-cunoscători. Cât mai diafani, cât mai eterici, cât mai îngerași dacă am putea fi văzuți. Însă natura noastră parcă spune altceva, știți voi, adică unde carnea și sângele se mișcă continuu, unde epiderma seduce și caută o altă epidermă ca să o atingă și astfel să simtă un fior, cât de mic, orice, numai să simtă ceva.

Dacă nu ar mai fi peste tot atâta ipocrizie mascată, tare bine ar mai fi. Cred că ne-am da nouă înșine în primul rând, mai mult voie să fim. Și atunci implicit le-am da și celorlați voie mai mult să fie. Știți cum e, ați citit de nenumărate ori postări cu sintagme de acestea diafane, precum că dacă nu te iubești pe tine, nu poți iubi pe nimeni cu adevărat. Vorbe mari, desigur. Până la practică, teoria metaforelor face încă ravagii printre internauți. Dar ne place asta, e ca o caterincă perpetuă, eu iau de la tine, tu iei de la mine, și tot așa, ca într-un delir vesel. Ce mai contează că nimic nu se pune în practică, contează doar simțirea de moment când citești un citat de ăsta pe la cineva și simți deja orgasmul intelectual cum te vrăjește. Și normal că nu te poți opri, vrei non stop, cât mai multe orgasme de acestea spirituale, nu găsești la unul, cu siguranță găsești la altul. Și tot așa.

Oamenii tot vorbesc de trezire, dar uneori mă tot întreb ce vor ei să spună de toată această trezire? Sau ei sunt deja treziți și vor neapărat să salveze umanitatea? La ce bun? Sindromul salvatorului face ravagii peste tot. Parcă toți vor să îi învețe pe ceilalți câte ceva, cum să fie mai buni, mai iubitori, mai compasionali, mai...mai...mai... Adică, nu ajunge dom'le să fii doar. E musai să fii mai ceva decât ești deja. Toți vor să îi învețe pe ceilalți spiritualitatea asta abstractă care, practic, nu ajută la absolut nimic în viața de zi cu zi. Când te bușește viața cu vreo boală, cu vreo singurătate sau cu vreo sărăcie de aia lucie, parcă nu îți mai vine să vorbești atâta despre iubirea necondiționată. Mama ei de viață, cum face ea cu spiritualitatea asta, o terfelește și o violează din toate pozițiile până nu mai rămâne nimic din ea!

E ca o vrajă, de fapt. Uităm de noi înșine pentru că ceva exterior nouă, ne seduce și ne fură mintea pe moment. Azi te îndrăgostești subit, mâine iarăși alergi după un nou flirt, după o nouă simțire. Azi îți plac ochii verzi, mâine cei albaștri. Azi vrei să te apuci de învățat ceva, dar mâine deja te apucă căscatul numai cât te gândești la asta. Azi vrei să faci sport, dar mâine te trezești că nu prea îți vine să te miști din inerția ta. Azi te interesează o anumită formă de spiritualitate, ca mâine să o găsești deja depășită. Azi îți faci liste cu planuri pentru tot anul, dar mâine te surprinzi că nu ești dispus să miști un deget pentru planurile tale. Nu-i nimic, anul viitor vei face cu siguranță alte liste și mai pompoase ca cele de acum. Omul pe pământ, în toată splendoarea!

Firescul acesta l-am pierdut, firescul de a ne întoarce către ceea ce ne bucură sufletul neforțat. De fapt, nu l-am pierdut, cât l-am uitat. Am uitat că am venit pentru a ne bucura de viața asta ca un dar. Iar dacă voi putea schimba ceva ca să mă pot bucura și mai mult, atunci e de bine, ce m-ar putea împiedica să o și fac? Doar convingerile interioare care te pot sabota toată viața fără să îți dai seama măcar. Convingeri preluate de la mama, tata și bunica care tot mai credeau că viața asta e suferință la greu. Și la ce le-a folosit să creadă prostia asta că tot acolo au ajuns cu toții, dar dacă s-ar fi bucurat mai mult în cele simple ale vieții, ar fi trăit o viață mai senină, mai frumoasă, mai luminoasă. Că de atâta posomoreală și pesimism suntem sătui, nu-i așa?

Firescul meu e tot ce contează pentru mine. Firescul tău e tot ce contează pentru tine. Firescul e cristal limpede și pur, nefirescul e ca o mocirlă în care te zbați și nu poți ieși pentru că ego-ul te trage în jos și nu te lasă să ieși la suprafață. Firescul de a fi e poveste și e magie în același timp. Nefirescul e doar o poveste horror care te ține prins ca într-o cursă. Firescul înseamnă libertate, nefirescul înseamnă sclavie pentru un rol care nu îți aparține! Oare ce ai alege, firescul sau nefirescul, libertatea sau sclavia?




miercuri, 4 ianuarie 2017

În căutarea vibrației pierdute



Dacă oamenii nu ar simți că le lipsește ceva, s-ar opri din căutarea lor. Mă refer la cei interesați de spiritualitate și tot tacâmul inclus. Adică dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti atâta despre lucrurile înalte, despre suflet, conștiință, energie și vibrație. Toate acestea atrag în continuare, atrag irezistibil. E bine, e rău? Se gasește ceva la urma urmei sau e vorba doar de morcovul spiritualității băgat în fundul celor care tot caută relația perfectă sau sufletul pereche, tot caută sănătatea radiantă, tot caută abundența care să se reverse peste ei și astfel să devină într-un final fericiții planetei?

Dacă mă iau pe mine însumi și mă dau jos de pe soclul cunoașterii, deja încep să mă simt mai bine. Știți, chiar nu vreau să fiu văzut așa într-o alură spirituală, sunt sătul până peste cap de cei care își atribuie identități mesianice de salvare a omenirii. Nu am nicio treabă cu aceste personaje care circulă prin lume cu morcovul spiritualității băgat până la refuz, de nu mai știi cu cine vorbești, o fi om, o fi înger, vreun zeu sau vreun dumnezeu? Și ca să fiu sincer până la capăt, mi-e silă de toate aceste ipocrizii care mențin iluziile vii în mințile prostuțe care încă nu s-au trezit din somnul rațiunii.

După 15 ani de idolatrie ortodoxă de nu se mai vedea om cu om și popă cu popă prin preajmă de atâta falsă smerenie, acum toată această tevatură care se numește extrem de pompos „spiritualitate”, e ca un picnic pentru mine. Nici mie nu prea îmi vine să cred, dar așa simt. Mie religia mi-a dat ceva. Mi-a oferit un dar, presupun că a fost un mic premiu de bună cuviință, de bună purtare și de totală sinceritate. Mi-a oferit în dar discernământul, fără de care nu m-aș încumeta să scriu pe aici. Dar am încredere că ce scriu e de folos. E experiența mea pe care o împărtășesc cu voi. Sigur, nu toți veți rezona cu ea. Dar poate că unii vor rezona. Pentru că nu m-am dezis de ea atâta timp cât am fost acolo dedicat trup și suflet în toată prostia mea. După dizolvarea nevoii mele de idolatrie, am crezut că va veni apocalipsa peste mine și dumnezeul ortodocșilor scrâșnind cu sabia între dinți asupra mea. Dar n-a fost să fie, am scăpat și de asta!

După toată această experiență, ceva s-a cimentat în mine. Știți, nu e chiar ușor să renunți la paradigme sau credințe oarbe, la venerări și adulații, pentru ca în final să rămâi efectiv doar tu cu tine. Nu e chiar ușor să dai la spate dumnezeul pe care îl venerai de o viață. Și dacă o faci, oare ce mai rămâne în tine? Cu ce vei umple acel gol care rămâne după ce schimbi macazul? Scriam ieri despre întâlnirea ta cu tine însuți. E adevărat, la asta ajungem cu toții mai devreme sau mai târziu. La momentul acela de maximă luciditate când îți dai seama că dacă mâine ai da colțul, parcă încă ai mai avea mici mari regrete. Adică simți că nu ai dat totul, că încă mai puteai face o mulțime de lucruri care te-ar fi sporit. Simțiți și voi ceva de genul ăsta?

De fapt, scopul în sine al acestei spiritualități nu e cunoașterea. Oamenii sunt atât de dornici și însetați de cunoaștere încât nu se mai pot opri. Vizualizează documentare cu nemiluita, citesc cărți după cărți, merg la tot felul de seminare sau workshop-uri care promit marea cu sarea, urmează tot felul de căi spirituale și neapărat luminoase de îți iau ochii, fac meditații, centrări și concentrări, inițieri care mai de care mai misterioase. Dar culmea, oamenii ăștia urcă mult în cunoașterea din afară, adică știți voi, acolo unde mândria e la loc de cinste că iaca spiritualitate fără ego exacerbat nu se poate, ei urcă și tot urcă în cele dinafară, dar scad parcă tot mai mult cu discernământul, cu compasiunea, cu iubirea. De aceea, eu nu urmez nimic din toate aceste tehnici. Asta ca răspuns pentru cei care mă tot întrebați în privat ce fac eu de sunt așa „deștept”. Nu fac nimic deosebit, decât trăiesc pur și simplu. Dar știu că pentru mulți dintre voi simplitatea nu e o cale autentică, căci mulți încă sunt seduși de tot felul de căi speculative prin care tânjesc ca viața lor să se schimbe odată și odată. Și încă tot mai căutați în zadar căi complexe de atingere a eului superior. Dacă simți nevoia să treci prin toate astea, fă-o, dar îți spun, e doar o altă etapă prin care înveți doar ca să te dezveți.

Atâta timp cât oamenii nu mai știu efectiv să relaționeze ochi în ochi și față către față, nu mai știu să comunice ca de la inimă la inimă, toată spiritualitatea asta care invadează din toate colțurile, nu e decât vânare de vânt. Efectiv te apucă râsul când vezi oameni care meditează și tot meditează, dar când termină cu meditația și ies pe stradă între oameni, încep să se comporte ciudat și nefiresc, evită cunoscuții, cică tocmai ca să nu își piardă starea lor „bună” interioară. Fraților și surorilor, dar acea stare nu e tocmai una „bună” atâta timp cât fugi de oameni de frică să nu îți fure careva zen-ul interior. Hello! Trăim aici pe pământ între oameni mai pătimași sau mai puțin pătimași, nu între entități diafane și abstracte!

Iar dacă continui să fugi de oameni, fugi, de fapt, tot de tine însuți și de întâlnirea cu tine, despre care vorbeam. Și care e atunci rodul spiritualității tale? Dacă nu te poți apropia de oameni sincer și curat, poți pune spiritualitatea ta pe foc, că nu îți folosește la absolut nimic! Nu ai venit aici pe pământ ca să trăiești într-un turn de fildeș. Mai sunt și excepții ce-i drept, dar ele confirmă iarăși și iarăși această regulă de aur, anume că totul aici se face de la om la om, de la persoană la persoană, de la suflet la suflet și de la inimă la inimă!

Și toată această căutare spirituală, oare unde duce ea? Te amăgești sau te luminezi și mai mult în timp ce cauți și tot cauți? Eu mă văd pe mine aici. Și în religie când eram, dar și acum ancorat ca să spun așa în această spiritualitate, eu am vrut mereu totul. Pentru mine nu existau jumătăți de măsură. Nu exista decât totul sau nimic. Că așa sunt eu mai extremist. Și îmi place, nu pot și nu vreau să fiu altfel. Uneori mă întreb dacă sunt într-o căutare și ce caut de fapt. Dacă sunt pe un drum anume și oare care o fi drumul meu de fapt. Toate aceste întrebări există în mine, dar știu că ele sunt întrebări fără răspuns. Citesc în continuare foarte mult. De exemplu, acum am pus mâna pe cele 5 volume ale unui tip rus Vadim Zeland care tot vorbește el acolo de „transurfingul realității”. Băiat deștept omul ăsta, ce mai, și de o complexitate rară. Tehnici, slide-uri, multă complexitate care încă nu știu dacă funcționează că nu le-am experimentat. Sau cine știe, poate pentru el o funcționa, că, surprise, suntem atât de diferiți, nu-i așa? Dar sincer, mi-au plăcut mai mult cele 3 volume citite anterior „Materiile întunecate”, unde niște copii mai curajoși din fire își fac de cap între două dimensiuni. Dacă nu le-ați citit, vi le recomand.

Dom'le e multă deșteptăciune în peisajul acesta atât de divers al spiritualității. Așa că, ce să zic, îmi place această diversitate că mă ține conectat. Dar nu urmez calea nimănui. Să repet ca papagalul ce au spus alții, asta nu are farmec deloc pentru mine. Îmi caut mereu vibrația mea. Dacă o pierd sau ea scade, mă agăț de mine însumi, adică de ceea ce mă sporește ca suflet. Pentru mine cel mai important e timpul, căci dacă îmi iei timpul, îmi iei sufletul. Iar eu aici nu am venit să slujesc pe plantație la nimeni, ci doar pe plantația sufletului meu, acolo unde cultiv frumosul și lumina pe vibrația mea. Așadar, e simplu, îmi hrănesc sufletul ca albinuța din floare în floare. O mostră e chiar cea de mai sus. V-a plăcut?




marți, 3 ianuarie 2017

Întâlnirea cu tine însuți



Când începe noul an, de obicei, încep și promisiunile. Adică știți voi, acele promisiuni pe care tot anul precedent le-ai tărăgănat și le-ai tot amânat în speranța că de la anul, lucrurile se vor schimba în mai bine pentru tine. Știți voi, veșnicul refren pe care îl auziți mereu la majoritatea, precum că nu mai suportă anumite situații din viața lor sau, pur și simplu, că nu se mai suportă pe ei înșiși în anumite atitudini, obiceiuri sau mentalități.

Da, e firesc la urma urmei. Oamenii simt nevoia de schimbare, simt nevoia să se simtă mai bine, să trăiască mai bine și dacă se poate, să își permită orice. Pe oricare om dacă îl întrebi ce ar vrea de la noul an în curs, îți va răspunde cu siguranță că vrea să schimbe ceva. Acel ceva pe care l-ai tot tras după tine ca o povară pe sufletul tău. Acel ceva pe care îl simți interior, dar cu greu îl poți defini. E ceva ce nu te lasă să trăiești în toată plenitudinea ta și în toată splendoarea ființei tale. Cu toții avem acest ceva care cumva ne cam sabotează din umbră, dar pe care nu prea vrem să îl recunoaștem. Și atunci tot mergem de mânuță cu această povară, mergem și observăm pe parcurs că mai mult ne târâm decât strălucim. Nasol moment, nu-i așa?

Dar oricât de nasol ar fi, acest moment vine, mai ales la începutul anului când se strâng forțele în vederea schimbărilor. E momentul tău de luciditate. Adică trec toate, sărbători, colinde, urări, sorcoveli și ce-or mai fi fost. Toate acestea trec ca un fum pentru ca iarăși să te vezi față-n față cu tine însuți. Totul trece, dar această întâlnire cu tine însuți, iaca nu mai trece. E acolo mereu. E întâlnirea ta de suflet care nu ține seama de sărbătorile lumești, nici de schimbările anotimpurilor și nici de trecerea anilor. Întâlnirea ta de suflet e cea care îți vorbește permanent. Iar vorba ei se insinuează printr-o multitudine de fațete. Uneori sunt șoapte, alteori simțiri. Uneori situații de viață, alteori oameni care îți vorbesc și îți transmit un mesaj, un îndemn. Oameni pe care poate în aparență nu dai doi bani, dar care îți lasă ceva în suflet, ceva de care îți vei aminti la un moment dat. Aceștia sunt mesagerii universului. Alții sunt doar observatori, iar unii sunt învățători. Alții sunt vindecători de trupuri, iar unii vindecători de suflete. Unii sunt contemplativi, alții extrem de practici. Unii visători, alții pragmatici. E loc pentru toată lumea sub soare.

Ai și tu un loc al tău pe această planetă. Ai și tu o menire, oricât ai crede despre tine că ești mediocru sau trăiești o viață fără sens. Nu lăsa mintea să te păcălească cu toate prostiile și cu toate scenaritele. Păcălește-o tu pe ea. Dă-ți voie să fii, dă voie și celorlați să fie! De ce să ne uniformizăm unii pe alții, de ce să ne șablonizăm în zadar? Dacă tot am aterizat pe aici pentru un timp, de ce să nu îmi dau voie să simt așa cum simt? Deranjează pe cineva felul meu de a fi? Și ce dacă, doar nu am venit aici ca să dau bine în peisaj și să fac frumos doar de dragul de a nu deranja pe unul sau pe altul! Așa că, fuck off cu toate ifosele, prejudecățile, moralitățile și mironoselile de fațadă!

Pentru că știi care e marea dramă pe care o poți trăi toată viața și să nu îți dai seama decât la final ce mare fraier ai fost? Faptul că nu ai fost tu însuți mai deloc, ci doar te-ai luat după ce ți-a spus unul, după ce te-a îndrumat altul, astfel încât, vei rămâne surprins că ți-ai dat cu tifla-n cap non stop, o viață de om. Și la ce bun toată prostia asta? Are cineva de câștigat ceva în urma cumințeniei și a reprimărilor tale la nesfârșit?

Am văzut mulți oameni care se identifică cu anumite roluri, dar care nu sunt pentru ei. Și sunt nefericiți pentru că, pur și simplu, nu sunt ei înșiși. Ei vor neapărat să fie ca alții. Vor neapărat să îi vorbească lumea de foarte bine și să zacă toată viața ascunși dincolo de căldicelul din ei înșiși, acolo unde cumințenia pământului șade pe olița milei și tot așteaptă să se întâmple ceva și să vină cineva să-i tragă de mânuță doar-doar se vor trezi din amorțeala lor. Și timpul trece, viața se scurge și ea, oportunitățile tot vin și pleacă, dar nimic din toate aceste așteptări nu se materializează. De ce? Pentru că simpla așteptare e moarte doar, o sinucidere lentă care îți lasă sufletul fără putere și fără energie!

De aceea la întâlnirea cu tine însuți nu poți veni mascat ca la un carnaval. Aici măștile nu își mai au rostul. Așa că, vino așa cum ești! Sau încă ți-e rușine de tine, de cum simți, de cum gândești? Ți-e rușine de corpul tău? Doar acceptă-te așa cum ești, căci cu acest trup ai venit. Altul nu e. Așa că cu gura lumii și prejudecățile ei nu ai ce face decât să le trimiți la origini, adică fuck off! Ți-e rușine să te exprimi și să îți dai pe față sufletul tău de frica neavizaților care te bârfesc și șușotesc pe la colțuri? Spune și acestor bârfe fuck off, că nu îți folosește la absolut nimic să ții cont de ele. Ți-e rușine că ești vulnerabil, că ești timid, că ai slăbiciuni omenești, că îți place ceva sau că îți displace altceva? Fuck off cu toată rușinea!

Da, uite acum e momentul tău de luciditate maximă, la întâlnirea cu tine însuți. E ca și cum ți-ai privi sufletul direct pe masa adevărului, acolo unde toată ipocrizia și toate reprimările s-au dizolvat deja. Nu ai obosit să tot fi mai atent la ceilalți decât la tine însuți? La ce ți-a folosit această atenție către cele din afara ta? Și toată această căutare a marelui nimic din afara ta, oare te-a ajutat cu ceva? Acesta e primul pas real pe care îl poți face în folosul tău, reîntoarcerea la tine, ca la un vechi prieten, ca la un vechi iubit. Căci restul prietenilor și a iubiților, azi sunt, mâine nu mai sunt. Azi te amăgesc că te iubesc de nu mai pot, iar mâine te surprind cu toanele lor. Așa că nu pot pune prea mult preț pe așa ceva. Are sens?

Sigur că totul are sens când ai puterea să iei hățurile în propriile mâini și să pornești la un nou drum. Poate va fi unul mai ocolitor ca precedentul, mai plin de obstacole și de surprize mai mult sau mai puțin plăcute. Însă e mai bine așa, decât vechiul drum care nu te ducea decât tot în goliciune și abis. Uneori e nevoie de schimbări majore, alteori de schimbări minore. Sufletul simte asta pentru că el e sătul de vechi rutine, plictiseli și stupizenii care nu îl sporesc cu nimic. El are nevoie de o experiență cât mai diversă și cât mai provocativă care să îl umple de bucurie și de entuziasm. 

Întâlnirea cu tine însuți nu e nicăieri altundeva, decât doar aici, doar acum!







vineri, 30 decembrie 2016

Bun venit în împărăţia sinelui tău!




Unii doresc să îi înveţe pe ceilalţi, alţii doresc doar să fie învăţaţi de către alţii. Dar şi unii şi ceilalţi au nevoie de deschidere, iar când deschiderea se produce de ambele părţi, atunci fiecare realizează paradoxul. Cel care învaţă ceva pe un altul, îşi dă seama că de fapt se învaţă pe el însuşi şi cimentează şi mai mult cunoaşterea şi credinţa sa, intrând în rezonanţă cu cel căruia îi vorbeşte. Iar cel care se lasă învăţat, înţelege că nimeni nu i-ar putea spune altceva decât lucruri cunoscute aflate în stare latentă în el însuşi. Fiecare se hrăneşte din celălalt şi fiecare la rândul său se dăruieşte cu bucurie celuilalt. Iar dacă este bucurie atunci nu mai poate fi unul superior şi altul inferior. Nu mai poate fi un decalaj între cel ce învaţă şi cel ce se lasă învăţat. Căci starea firească a omului este cea a bucuriei. Atunci însă când ea lipseşte, se insinuează tensiunea, dispreţul, senzaţia de superioritate, răutatea, şi multă mândrie care se umflă şi se tot umflă…

Dar bucuria elimină toate acestea doar prin simpla ei prezenţă. Când nu este prezentă în el însuşi, omul nu se simte bine, caută justificări şi începe să se plângă în stânga sau dreapta. Şi astfel începe să dea importanţă mai mare stării sale de rău, investind în ea tot felul de gânduri şi emoţii negative. Cât efort zadarnic pentru nimic...Cât zel depus în căutarea unui om care să îţi plângă de milă...Cât timp petrecut în suferinţă doar pentru a ţi se acorda puţină importanţă... Câtă râvnă depusă pe culmile depresiei...Toate acestea nu sunt decât capcane care ţes permanent în realitatea ta iluzia melo-dramei.

Deşi suntem prezenţi unii cu ceilalţi doar în acest mediu virtual, tind să cred că totuşi suntem uniţi în acelaşi timp şi în chip real. Căci deşi nu ne putem îmbrăţişa unii pe alţii şi nu ne putem privi ochi în ochi şi faţă către faţă, deşi nu ne putem atinge şi simţi inimile care vibrează la unison, deşi suntem poate despărţiţi chiar şi la zeci de mii de kilometri distanţă, totuşi ceva ne uneşte, ceva ne ţine mereu aproape cu gândul unul de altul.

Şi chiar dacă uneori orgoliile ne mai joacă feste şi mai avem poate mici tendinţe de a ne considera superiori altora, să intrăm repede-repede atunci iarăşi în noi înşine şi să păstrăm puţin tăcerea pentru a ne potoli simţurile răsculate împotriva noastră. Să ne regăsim pe noi înşine chiar şi atunci când nervii se întind prea mult şi o iau razna. Să ne aducem aminte, chiar şi în momentele mai grele, de comoara cea de mult preţ aflată în noi, pe care nimeni nu ne-o poate confisca, pe care absolut nimic nu o poate eclipsa. Să ne amintim de starea noastră firească cu care am făcut primii paşi în această minunată viaţă. Cum eram atunci şi cum suntem oare acum?

Să nu lăsăm spiritualitatea din noi să rămână doar la stadiul teoretic şi superficial. Să mai avem curajul de a pune şi în practică ceea ce citim, învăţăm şi cunoaştem. Să ne deschidem tot mai mult inimile şi minţile la ceea ce ne umple de frumos şi lumină. Pentru că toate acestea nimeni nu ţi le va da de pomană fără atenţia ta asupra lor. Pe ceea ce te focusezi, pe acel flux de conştiinţă vei vibra. Nu ai cum să generezi negativitate cu gândul, dar atitudinea în faţa vieţii să fie una luminoasă. Surprinde-ţi mintea din când în când ca să observi ce se manifestă acolo şi spune clar şi răspicat "stop joc" atunci când simţi că ceva acolo te trage în jos şi te învăluie stările alterate.

Iar pentru a ajunge în împărăţia sinelui tău, acolo unde doar tu ai voie să intri şi nimeni altcineva, ai nevoie de această stare de bucurie şi de nevinovăţie, pentru că acolo, în această împărăţie, nu poţi intra cu gânduri ascunse, cu răutăţi gratuite, cu orgolii rănite, cu păreri arogante aruncate cu dispreţ altora, cu păreri de rău şi resentimente, cu multă cunoaştere spre cele din afară, dar cu foarte puţină iubire aflată înlăuntru...nu, nu, nu...Căci bucuria nu poate rămâne alături de răutate şi nu poate sălăşlui în inimile cele trufaşe! Nici acolo unde e multă fală şi filozofie deşartă! Nici în inimile celor ce nu se iubesc pe ei înşişi, deşi se amăgesc că-i iubesc mult pe cei din jur! Nici în inimile celor ce îşi bat joc şi râd de alţii pe faţă sau pe ascuns! Nici în inimile cele atrase de bârfă şi şuşoteli! Nici în inimile care sunt tot mereu defensive în faţa vieţii şi niciodată nu au tăria de a-şi mărturisi adevărul lor!

Dar bucuria va sălăşlui pururi alături de iubire, în inimile celor curaţi cu sufletul, cu mintea şi cu trupul la un loc! Ele vor rămâne în inimile celor simpli cu viaţa şi cu o părere despre ei înşişi care e dincolo de orice simplitate! Ele vor conduce inimile celor ce nu suportă cu nici un chip să îi judece pe alţii, chiar dacă în sinea lor se amăgesc că le vor doar binele! Ele vor învălui inimile celor ce nu pot primi linguşeala şi fug de de linguşitori ca de foc! Căci la orice mişcare către cea mai firavă patimă, bucuria şi iubirea se evaporă ca prin farmec! Dar cât e de frumos să reuşeşti să păstrezi iubirea în sufletul tău, ca astfel să nu ai nimic împotriva cuiva, nici cea mai mică mişcare sau bănuială, nici cel mai ascuns gând de făţărnicie şi de superioritate! Ci mai degrabă binecuvintează-l chiar şi pe cel care te vorbeşte de rău şi susţine-l chiar şi pe cel ce te bârfeşte pururea din invidie!

În împărăţia sinelui tău, nu poţi intra cu toate aceste poveri după tine, nu poţi mitui pe nimeni pentru a te lăsa să intri şi nu-ţi poţi amăgi sinele cu nimic. El va rămâne surd şi mut în faţa ta şi nu te va lăsa să intri decât atunci când toate aceste poveri se vor îndepărta de la tine. Până atunci însă, porţile "împărăţiei" vor rămâne închise, căci în faţa lor, nici o lacrimă, nici un strigăt şi nici un fel de linguşire nu poate avea efect. Plata cu care vei putea avea acces acolo, e renunțarea la răutăți, la ranchiună, la invidie, la patimile cele grosiere sau cele mai subtile.

Oamenii se caută unii pe alții și când se regăsesc, se opresc, se privesc și se bucură împreună. Dar atunci când starea lor nu mai e tocmai cea la care se așteaptă, oamenii se despart și încep să sufere. Suferă pentru că, surprinzător, cel sau cea cu care trăiesc nu mai simte ceea ce simțea odinioară pentru ei. E bine sau e rău? E firesc sau e nefiresc? Nu e nici albă, dar nici neagră. Nu e nimeni de condamnat aici, căci iubire cu forța nu se poate și nu se va putea în vecii vecilor. E doar schimbarea inimii care vine necontrolat și care surprinde printr-o simțire nouă. Unii au nevoie de asta pentru un timp pentru că, bărbații mai ales, nu se pot centra efectiv doar pe o singură femeie, asta e realitatea oricât am vrea noi să părem fidelitatea întruchipată. Însă când începi câte puțin să te aduni și să te centrezi pe tine însuți, realizezi că toate aceste schimbări vin dintr-o inimă slăbănogită de patimi care doar îți dă iluzia de îndrăgosteală la minut. Azi te îndrăgostești subit pentru ca mâine să nu mai simți mare lucru și iarăși să te surprinzi cu mâinile goale. Ca într-un final să realizezi că toată această morișcă e doar un non sens care se învârte absolut în zadar. Trist dar totuși atât de adevărat, nu-i așa?

Aşadar, lasă așteptările și confirmările pe care le dorești atât de mult de la ceilalți și vino, vino ca pruncul care nu cunoaşte răutatea şi ipocrizia, iar porţile ţi se vor deschide fără încrâncenări şi eforturi zadarnice. Iar dacă până acum ai ales doar să te răneşti, uitând cine eşti, uitând de unde vii şi pentru ce ai venit aici printre oameni, opreşte-te din a te mai răni singur(ă). Prinde pruncul de o mână, adică bucuria, prinde-l şi de cealaltă, adică iubirea, şi mergi, mergi cu nădejde spre împărăţia cea lăuntrică care se vrea cucerită şi stăpânită doar de către tine însu(ă)ţi...


vineri, 23 decembrie 2016

Între efemeridele Moşului şi darurile nealterate ale Bucuriei




Moşul e pe cale să sosească. El vine de peste mări şi ţări, încărcat cu iluzii. În trecerea lui, el lasă tuturor câte o mică efemeridă care îşi pierde însă esenţa imediat ce posesorul efemeridei pune mâna pe ea. Şi astfel mai trece un an şi apoi iarăşi Moşul nostru se reîntoarce în tumultul lumii. Când iarăşi revine, găseşte mereu aceiaşi oameni, care mai de care mai dornici să primească ceva din desaga iluziilor. Şi mai trece un an, iarăşi revine şi iarăşi se evaporă. De ce oare tot vine, de ce oare tot mai pleacă? 

El e fugitiv şi mereu în grabă, e discriminator şi caută aşa-zişii copii cuminţi cărora le va face tot felul de daruri. E mereu pe fugă, ca de altfel tot ceea ce vine şi pleacă. Face parte din cele fugitive ale vieţii ca orice iluzie ancorată în matricea 3D. Ce fel de Moş este acesta, atât de nestatornic şi care fuge de mănâncă pământul o singură dată pe an? Cum oferă el o stare care se aşterne pentru câteva zile peste tot pământul? Ce energie generează acest Moş şi care e sursa iluziilor sale?

Efemeridele Moşului sunt oferite cu toate, la pachetul atât de subtil, ascuns şi poleit de către Matrix-ul social şi religios care învăluie umanitatea în tot felul de emoţii şi în tot felul de stări care tot vin şi care tot pleacă. Aşadar, Moşul vine dintr-o iluzie, intră în acest Matrix, se hrăneşte cu aşteptările oamenilor, soseşte, împarte, şi apoi...dus este! O lună plină de aşteptări şi de emoţii care tot cresc şi cresc, până ce euforia se termină, iluziile iau sfârşit, iar Moşul se reîntoarce pe câmpiile elizee! Şi după toate acesea, în unii apare goliciunea, în alţii apare depresia, iar în alţii apare o nouă aşteptare ce va ţine încă un an!

Dar nu, să nu vă întristaţi că spun lucrurilor pe nume! Chiar şi aceste iluzii fugitive au farmecul lor! Acum e momentul să dărui şi să te dărui, să oferi şi să primeşti! Unora le vine greu tot anul să facă daruri, aşa că asta e ziua lor, ziua în care îşi vor pune la bătaie egoismul, zgârcenia, răutatea, ranchiuna, frica de a oferi crâmpeie luminoase din sufletele lor! Lăsaţi-le pe acestea măcar pentru o zi deoparte şi cine ştie, dacă vi se vor face iarăşi dor de ele, mâine le veţi recăpăta înapoi, le veţi regăsi tot acolo, unde au rămas. Dar poate că şi aceste stări alterate se vor dizolva în cele din urmă. Dacă ar fi Crăciunul în fiecare zi, atunci ar fi mari şanse ca umanitatea să dizolve mult din negativitatea emoţiilor distructive. Dar aşa, o singură dată pe an, riscul e să te prindă euforia momentului doar acum, ca mai apoi iarăşi să te reîntorci tot la egoism şi zgârcenie.

Aşadar, ce ai putea dărui din prea plinul inimii tale? Dăruieşte Bucuria, căci ea nici nu vine o singură dată în an, nici nu vinde iluzii la pachet, nici oferte şi nici discount-uri care mai de care mai atragătoare. Ea nu costă nimic, e absolut moka, doar să vrei să o dărui. Ea nu vine pe fugă ca mai apoi să te lase în depresie. Ea e acolo tot anul şi e cu tine permanent, nu doar de sărbători. Şi unde se află ea, unde oare se ascunde ea atât de bine, încât foarte puţini reuşesc să o simtă interior?

Bucuria se află într-un suflet care onorează şi celebrează Viaţa aşa cum i se aşterne în faţă. Se află în apropierea faţă de oameni şi în comunicarea chiar şi cu cei mult mai diferiţi decât tine. Bucuria se află în non-judecativitatea celor ce au alt crez şi altă credinţă decât tine. Se află acolo unde adevărul tău depăşeşte teoria şi se manifestă în viaţa simplă de zi cu zi, între oameni simpli ai vieţii. Se află în bucuriile mărunte şi micile ironii ale vieţii. Ea stăruie înlăuntrul tău şi te îndeamnă să nu te judeci pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce simţi, pentru ceea ce gândeşti.

Bucuria îţi poate fi permanent alături, ea nu vine şi nici nu pleacă cu Moşul o singură dată pe an. Acceseaz-o, elibereaz-o și apoi împărtășește-o tuturor, căci numai tu singur nu ai ce face cu ea. Pastreaz-o activă în suflet ca pe o comoară şi ca pe un mărgăritar pe care nimeni nu ţi-l poate fura fără voia ta. Păstrează bucuria nu numai pentru trei zile, ci pentru totdeauna, căci aşa cum sufletul e veşnic viu, aşa şi bucuria ta e una veşnic vie. Dar ce o întreţine?

O întreţine entuziasmul de a crea câte ceva nou şi de a sparge rutina cotidiană a blazării. O întreţine cunoaşterea şi nevoia de auto-depăşire. O întreţine libertatea de a îţi da voie să ieşi din iluzia Matrixului 3D şi de a intra, măcar uneori, dincolo de limitările lumescului. O întreţine iubirea care nu ştie să caute la faţa omului şi să pună condiţii discriminatorii. Cu toţii suntem în aici şi acum, cu toţii trăim cu adevărat doar în puterea prezentului care nici nu vine, nici nu pleacă, şi nici nu cară iluzii trecătoare în desaga Moşului.

Vă urez tuturor să rămâneţi cât mai prezenţi și cât mai conștienți, acolo, în sărbătoarea Bucuriei din sufletele voastre!