Amorţeala spirituală

Amorţeala spirituală e o capcană în care pică mulţi dintre cei care caută şi tot caută drumuri şi căi de acces către spiritualitatea ce îi conduce către ei înşişi. Ea se insinuează atunci când cauţi în stânga, cauţi în dreapta, citeşti sute de cărţi, vizualizezi sute de documentare, participi la zeci de seminarii şi cursuri de spiritualitate sau dezvoltare personală, dai credit unor aşa-zis maeştri, pentru ca într-un final să te învăluie dezamăgirea.

Dezamăgirea însă, poate fi şi o trambulină de care te foloseşti pentru a face încă un salt către tine însuţi. Ea e o sabie cu două tăişuri. Ori îţi taie elanul de tot, ori ţi-l măreşte. Cei din prima categorie, devin pe zi ce trece un fel de cadavre vii, care doar trăiesc în aparenţă, căci în realitate nimic din ceea ce li se întâmplă în propria lor viaţă, nu le mai creează entuziasm şi bucurie. Ei îţi vor spune că totul e doar o prostie şi că toată această căutare, e una zadarnică şi fără nici un rost. Vor încerca să te convingă de inutilitatea acestui demers al propriei căutări de sine, pentru că ei oricum au mai trecut pe acolo înaintea ta şi ştiu ei mai bine despre ce vorbesc. Aşa că mai bine să nu faci nimic, să nu citeşti nimic, să nu observi nimic, că totul e absolut degeaba. Dar cine vorbeşte în tot acest discurs? Neputinţa, dezamăgirea, frustrarea, depresia, resemnarea, adică mai pe scurt, amorţeala spirituală!

Ea se insinuează la cei mai râvnitori, atunci când după încercări şi încercări eşuate, realizează că viaţa lor nu li s-a schimbat nici măcar cu 1% în urma cunoaşterii pe care au tot acumulat-o. Căldiceii, de obicei, nu au problema asta. Religioşii vor merge în continuare pe la biserică duminica pentru semnatul condicei, iar spiritualii vor mai răsfoi din când în când superficial câte o carte, vor mai participa pe la câte un seminar, dar fără dorinţa profundă de a schimba ceva în interiorul lor, ce se vrea descoperit şi relevat.

Uneori, cei aflaţi în această amorţeală spirituală, mai simt câte un mic imbold venit din partea cuiva mai râvnitor, atunci când interacţionează cu cei care nu au abdicat de la sensul căutării lor. Atunci iarăşi se aprind beculeţele şi simt puţin euforia care acum e şi ea amorţită, aproape moartă şi îngropată.
Dar ce folos, dacă amorţeala îţi tot şopteşte că nu are nici un sens să mai cauţi, că oricum nu vei găsi absolut nimic? Ce folos să mai tot citeşti, dacă viaţa ta nu se schimbă cu absolut nimic în bine, ci poate din contra, din rău în mai rău?

Cel mai des, femeile păţesc asta, căci ele se aruncă adeseori cu toată fiinţa lor în spiritualitate fără discernământ. Ele pun preţ pe ceea ce simt şi atunci dacă simţirea lor e una euforică, vor înainta către o cale de cunoaştere sau către vreun maestru, adeseori fără să pună în balanţă raţiunea de o parte şi simţirea de cealaltă. Ori renunţă la tot, ori se opresc la o singură formă de cunoaştere sau la un singur maestru. La fel se întâmplă şi cu femeile mironosiţe şi evlavioase din religie, care încep să se îndrăgostească de propriul duhovnic şi tot vin la el cu ploconeala că ele sunt mari „păcătoase” şi au mare nevoie de spovedanie cât mai deasă! Labirintul minţii umane nu ştie de glumă!

Dar toate acestea sunt capcane şi în religie şi în spiritualitate. Calea devoţiunii, adesori te duce tot către idolatrie, unde duhovnicul sau maestrul sunt puşi pe soclu. Aici nu mai există discernământ, nu mai există autentic, nu mai există libertate. Dar jos pălăria pentru maestrul care ştie să te elibereze de persoana lui, înainte de a te ataşa şi implicit de a te răni. Puţini fac asta, căci ego-ul joacă multe roluri pe care nu le poţi dibui aşa uşor atunci când discernământul nu mai are nici un cuvânt de spus.

„Căutaţi adevărul şi el vă va face liberi”! Nu te opri, căci atunci când te opreşti, se înfiripă amorţeala spirituală care echivalează cu sinuciderea sufletească. Nu te amăgi că ţi-e bine aşa, într-o stare de indiferenţă, ca şi cum orice ţi s-ar întâmpla nu te mai poate scoate din starea ta. Dar te unde ştii tu că starea în care te afli, e cea firească şi naturală? Nu cumva tot mintea îţi şopteşte că tu eşti ok chiar dacă nu mai simţi mare lucru şi că nu mai ai interes către absolut nimic?

Amorţeala spirituală e şi ea o boală sufletească. Parcă aştepţi să se întâmple ceva sau parcă nu mai aştepţi nici măcar asta. Totul pare că te scurge de energie, totul pare că nu te mai poate recentra pe fiinţa ta. Şi începe să îţi placă asta, căci şi stările alterate pot deveni o a doua ta natură, atunci când începi să te obişnuieşti cu amorţeala. Începi să te obişnuieşti cu scăldatul într-o apă stătută şi călduţă, unde nici nu mori, dar nici nu trăieşti!

Viaţa înseamnă dincolo de orice, bucurie, pasiune, interes, cunoaştere, studiu, disciplină, apropiere de oameni şi împărtăşirea cu ei a tot ce însemni tu cu toată fiinţa ta! Viaţa înseamnă a experimenta şi a te experimenta, a cunoaşte şi a discerne, a primi provocările vieţii şi a le depăşi!
Înseamnă să îţi cunoşti punctele slabe la care mai ai încă de lucrat, înseamnă să îţi cunoşti darurile cu care ai fost înzestrat, să le cultivi, să le cizelezi şi să le împărtăşeşti celorlalţi cu iubire din întreaga ta fiinţă!