Bărbaţii şi femeile din spatele aparenţelor

Aparenţele sunt înşelătoare iar oamenii, adeseori se lasă înşelaţi de măştile aparenţelor. Fiecare dintre noi are o parte văzută și una nevăzută. O față afișabilă și o alta secretă. Ne afișăm de multe ori doar așa, cum vrem să părem în ochii celorlalți și mai puțin cum suntem în realitate. Bărbații se afișează în fața femeilor cât mai plini de sine și cât mai macho, doar-doar s-o agăța careva în momeala lor. Femeile își joacă și ele rolul de frumuseți intangibile, doar-doar vor lăsa în urma lor câteva priviri arzânde. Și unii și alții fug de partea lor acunsă care de multe ori le vădește falsitatea, căutând în schimb să atragă măcar o cât de mică apreciere, măcar o cât de mică confirmare a personalității lor care nu poate străluci decât ieșind din anonimatul solitudinii.

Îmi plac oamenii care au curajul să se arate lumii aşa cum sunt: uneori slabi, alteori puternici, uneori timizi, alteori curajoşi, uneori deprimaţi, alteori bucuroşi, uneori defensivi, alteori luând viața-n piept tocmai atunci când nu te aştepţi. Îmi plac oamenii a căror viață a fost mai puțin îngăduitoare cu ei, dar care nu s-au lăsat atinși de vicisitudinile vieții. Și-au păstrat seninătatea și zâmbetul chiar și atunci când zâmbetul ar fi putut să înghețe pe fețele lor. Dar nu s-a întâmplat asta. Ci au mers mai departe, apreciind viața și apropiindu-se de oameni și mai mult. Oamenii simpli a căror fețe au fost marcate de vânturile vieții, dar a căror suflet a devenit în timp și mai călit, și mai luminos, și mai puternic.

Îmi plac bărbaţii care nu îşi tot reprimă puterea din ei, ci au reuşit cu timpul să îşi cizeleze această putere uriaşă cu care au fost înzestraţi. Şi au început să lucreze cu această magnifică putere în favoarea lor şi a celor care trăiesc în proxima lor realitate. Şi au reuşit să strunească acest taur năvalnic din ei înşişi, fără să se mai izbească în zadar de toate frumuseţile înşelătoare care se perindă prin faţa lor. Şi au reuşit cu timpul să nu mai fugă de viaţă, ştiind însă foarte bine că nu ar avea unde să fugă de ea. Acolo unde ei vor fi, viaţa îi va urmări. Aşa că la ce bun să încerci să te smulgi de cei de lângă tine care au să îţi predea încă multe lecţii? La ce bun să încerci să evadezi din „închisoarea” conştiinţei tale, a cărei gratii este formată doar din iluziile fricii? Unde vei fugi omule şi oare unde vei ajunge?

Îmi plac femeile care nu îşi reprimă feminitatea din ele. Îmi plac şi cele care uneori sunt nevoite să tragă toată familia lor după ele, atunci când bărbatul e prea preocupat să îşi lingă rănile frustrărilor de unul singur, undeva unde e doar el cu el însuși, undeva unde să nu îl vadă absolut nimeni. Bărbatul fuge, dar femeia rămâne. Ea rabdă şi tot rabdă în speranţa că el îşi va reveni. Unii revin şi îşi revin, alţii însă se pierd rătăciţi prin neantul deşertăciunilor. Bărbatul vulnerabil face tot ce poate să nu se arate în faţa unei femei tocmai aşa. Simte toată răspunderea pe umerii săi şi nu vrea să pară doar un simplu om de rând care uneori e slab şi alteori e vulnerabil. El nu se poate confesa şi nu se poate dezvălui în faţa femeii, pentru că nu vrea să pară un firav puișor, când întreaga umanitate vrea să îl privească ca pe un destoinic cocoşel. Aşa că face el ce face şi revine iarăși pe soclu. Femeia atunci îl va privi cu condescendenţă şi îl va mai ierta încă odată. Îl va privi atunci îngăduitoare, zâmbind imperceptibil ca nu cumva el să se simtă şi mai umilit decât este. Poate data viitoare nu va mai dura atât de mult până ce el îşi va reveni. Poate data viitoare va fi mai scurtă veșnica vânătoare a fantomelor din pădurea amăgirilor...

Dar nu îmi plac mironosiţele care se tot prosternează, acoperite din cap până-n picioare, încercând din răsputeri să facă abstracţie de adevărata lor natură. De frumuseţea lor. De trupul lor. De sexualitatea lor. Ele fug, dar trupul le urmează. Nu pot scăpa de el. Deşi în aparenţă fac abstracţie şi îşi reprimă orice nevoie pe linie sexuală. Vor doar să pară niște ființe asexuate, dar nu reușesc. Vor să coboare abstractul în inimi de carne. Nimeni nu poate face asta aici și nici nu e cazul. Căci atingerea e una din seducțiile spiritului care a acceptat astfel să mai facă o călătorie scurtă printre oameni. Însă nu se poate vorbi despre asta decât eventual în șoaptă. E doar un subiect tabu. Iar ceea ce spun oamenii „de bine” că ar fi tabu, se vrea cu orice preţ evitat. Să nu vorbim despre sexualitate, doar să ne-o imaginăm în ascuns, feriți de ochii neaveniților, ca nu cumva să fim daţi de gol de carnala noastră natură umană. Ca nu cumva să ni se râdă pe sub nas de nevoile noastre trupeşti. Acestea sunt declarate ca fiind slăbiciuni şi ispite de cei cărora le tremură fundul şi sutanele pe ei, atunci când privesc la o femeie. E mai uşor să condamni, dar mult mai greu să pricepi că nu am venit aici tocmai ca să ne luptăm împotriva naturii noastre umane.

Bărbații prea agresivi și femeile care urmăresc doar ademenirea în cursele trupului, devin cazuri de studiat în psihologia clasică. Iar bărbații defensivi în fața vieții și femeile care își reprimă feminitatea din ele, devin și aceștia la rândul lor, cazuri extrem de sugestive privind înfrânările și lupta contra naturii umane. Ambii fug de ei înșiși încercând să își făurească castele de nisip în care să se adăpostească de ochii lumii. De ceea ce fugi nu poți însă scăpa. Cu cât mai mult fugi cu atât mai mult acea umbră te va urma.

Bărbatul fuge după putere și o caută până la capătul pământului. Femeia fuge după iubire și caută să o simtă prin bărbatul pe care vrea să-l pună pe tronul inimii sale. Ea îi așează coroana pe cap doar aceluia care are destul curaj de a se recunoaște a fi împărat. El îi oferă mâna doar celei ce are destul curaj de a fi declarată împărăteasă. Rațiunea stă pe tron, iar acesteia i s-a oferit în dar, coroana iubirii.

Există atracții și atracții, însă lumea le tratează pe acestea la un nivel foarte superficial, în alb și negru: asta e bine sau rău, asta e permis sau interzis. Atracția trupului e văzută ca o ciumă cu care omul „trebuie” să se lupte și să o învingă. Oare cine spune asta, tot cei cu fețe triste și ofilite a căror viață suferindă și neîmpăcată, aduce mărturii tocmai împotriva acestor prejudecăți care fac parte dintr-o așa-zisă moralitate? Lumea judecă și condamnă, vede și reacționează. Etichetează cu mare ușurătate ca fiind ceva moral sau imoral.
Dar ce putem spune despre conștiința noastră? Oare nu acesta e chiar singurul reper la care merită cu adevărat să ne raportăm? Am venit aici doar să ne luptăm împotriva noastră înșine și să ne reprimăm natura umană din noi? Sau am venit să experimentăm și să ne testăm, pentru ca astfel cu mare curaj, să putem pune totul în balanță?