Între ipocrizia virtuală şi adevărul din viaţa reală

Trăim între două lumi şi între două universuri. Într-una ne regăsim pe noi înşine în viaţa de zi cu zi, adică în viaţa reală. În această lume reală ne afişăm cu o singură faţă sau cu mai multe măşti. Uneori suntem autentici, alteori vrem neapărat să impresionăm pe careva. Dar oricât de mult teatru am încerca să jucăm, până la urmă obosim şi personajul care suntem cu adevărat se va da pe faţă în cele din urmă. Şi chiar dacă ai jucat teatru o viaţă călcându-ţi cu bună ştiinţă pe suflet, vine o vreme când toată această falsitate nu mai contează, pentru că pur şi simplu nu îţi mai pasă cum te văd ceilalţi. Nu e nimic ieşit din comun, poate că mulţi dintre noi încă învăţăm să ne trăim viaţa, încă mai învăţăm să devenim oameni.
În viaţa de zi cu zi, ne confruntăm adeseori cu situaţii care ne încearcă la limită, de abia atunci realizăm şi mai mult cine suntem sau cine am mai devenit între timp. În viaţa cea reală, universul lucrează cu noi în mod direct, faţă în faţă, adică unu la unu. Aici ne mai trezim uneori cu fundul în sus, fără chef de nimic, ne mai surprindem moţăind şi lenevind când pur şi simplu nu vrem să ne confruntăm cu fricile noastre, ne mai amăgim că vom avea timp şi mâine la ceea ce se vrea făcut chiar azi, ne mai enervăm, ne mai calmăm şi iarăşi o luăm de la capăt. Omul din noi trece într-o singură zi printr-o multitudine de stări oscilante.Trăim viaţă, trăim zile, trăim stări.

În lumea cealaltă, adică cea virtuală, oamenii prezintă feţele lor poleite, pozele lor dichisite şi credinţele lor mai mult sau mai puţin ipocrite. Unii fac asta pentru că nevoia de a-şi cultiva personalitatea în spatele unui monitor e vitală. Alţii din contră, fug cât pot de falsitate chiar şi în online fiind. Primii au nevoie de recunoaşterea celorlalţi, au nevoie de feedback, de like-uri, de aprecieri, de susţinere. Mai pe scurt, au multă nevoie de băgare în seamă. Mulţi dintrre aceştia trăiesc din vinderea iluziilor predate pe la cursuri, seminarii şi workshop-uri care mai de care mai spirituale. Şi atunci se prezintă pe ei înşişi infailibili, luminoşi, a-toate-cunoscători, spirituali din cap până-n picioare, integri, pozitivi, optimişti. La orice întrebare pe care le-o pui, ei ştiu deja răspunsul. Niciodată nu vor spune „nu ştiu”, nu s-ar putea ei face de râs în faţa unui auditoriu de aplaudaci, chiar şi virtuali fiind. Ei se vor uita mereu de sus în jos către ceilalţi, pentru că sunt foarte atenţi la tot ceea ce le-ar putea ştirbi aura de idoli mesianici ce şed arogant pe soclul poleit al ipocriziei.

Dar în online mai sunt şi oameni sinceri, care fug de toate acestea prezentate mai sus, căci au înţeles cât de amăgitor este acest mediu atunci când nu există discernământ. Poate că mulţi dintre ei nu au înţeles asta chiar de la început, căci le-a trebuit un timp să realizeze cum stau lucrurile în adevăr, nu în minciună. Nici eu nu am înţeles de la început că una e să prezinţi aici o imagine şi alta e să ai curajul să te prezinţi în viaţa reală cu aceeaşi imagine pe care o propovăduieşti în online. Mi-a trebuit şi mie un timp ca să pricep falsitatea unor informaţii aruncate fără a fi verificate, sau ipocrizia disimulată a unor personaje care una par în virtual, iar cu totul altceva sunt în real. Şi atunci mă întreb şi eu, cât sunt eu de integru şi de autentic la urma urmei, scriind şi tot scriind? Probabil că nu sunt în viaţa de zi cu zi, la nivelul articolelor mele. Dar totuşi mă strădui, trag de mine, îmi dibui fricile şi încerc să le confrunt faţă în faţă. Mă provoc pe mine însumi şi experimentez scrisul în toate formele. Caut susţinere, am nevoie de ea? Sigur că am, nu sunt atât de puternic şi de ipocrit să spun că nu mi-ar păsa. Pentru că a împărtăşi din suflet ceva, aceasta se poate face doar între oameni, nu într-un deşert. Toţi cei care se află aici, pe facebook, pe blog-uri sau mai ştiu eu pe ce forumuri, au nevoie de recunoaştere, de apreciere, de susţinere. Altfel, presupun că nu ar mai sta pe aici.

Dar să simţi nevoia de un feedback sincer din partea celorlalţi, e ceva firesc şi natural în acelaşi timp. Pentru că aşa ne cunoaştem pe noi, uneori prin intermediul celor cu care împărtăşim ceva din noi înşine. Dar asta doar dacă există sinceritate. Fără sinceritate, devenim duplicitari, cameleonici, mincinoşi şi nişte mari ipocriţi, la urma urmei. Prezentăm pe aici nişte crezuri de viaţă foarte frumoase şi atractive, dar în viaţa de zi cu zi şi în interacţiunea cu ceilalţi, ne surprindem că nu putem depăşi duplicitatea şi ipocrizia noastră. Ne surprindem că nu respectăm timpul celui cu care ne dăm întâlnire, ne surprindem că una vorbim şi alta facem, ne surprindem că suntem foarte cunoscători în cele înalte spiritual, dar atât de mici sufleteşte atunci când e vorba de a ne accesa umanitatea din noi.

Pentru că ipocrizia ipocriziei este ca tu să urmezi o cale spirituală, dar această cale să nu te sporească în nimic ca om, ca suflet, ca iubire. Atunci rămâi doar în noaptea minţii care îţi şopteşte că, calea ta e mai importantă decât omul cu care interacţionezi. Dacă înţelegi nebunia asta, atunci nu îţi mai rămâne de făcut un singur lucru: aprinde un foc mare şi azvârle în el toate cunoştinţele tale cele deşarte care nu te-au dus la iubire, ci ţi-au hrănit şi mai mult egoismul! Şi apoi aruncă-te chiar şi pe tine însuţi în focul iubirii, ca astfel să se topească şi să se dizolve în tine toată ipocrizia, toată răutatea şi tot egoismul! Şi la sfârşit, după ce au ars toate, vino şi trăieşte autentic, liber şi necondiţionat! Căci orb pe orb călăuzindu-se, vor cădea amândoi până la urmă tot în aceeaşi groapă!

Dacă ajungi să iubeşti viaţa, vei ajunge să iubeşti şi oamenii, vei ajunge să te iubeşti şi pe tine însuţi. Am constatat că personal, pot suporta multe dar nu pot suporta duplicitatea şi ipocrizia. Pot şedea la masă cu orice fel de oameni, unii puternici, alţii slăbănogiţi. De la cei mai puternici am eu de învăţat de la ei. De la cei slăbănogiţi, încă şi de la ei am multe de învăţat. Oameni slăbănogiţi de patimi grosiere, de băutură, de fumat, de curvăsăreală, de lipsuri, de prea multă frică. Pe aceştia nu îi pot repudia, pentru că iubirea nu caută la faţa omului şi nici nu încearcă să dea lecţii de moralitate, astfel încât să îl condiţionez cumva pe cel de lângă mine să fie aşa cum vreau eu.

Nu pot şedea la masa ipocriziei, căci aceasta e cameleonică, amăgitoare şi mincinoasă. Iar cei care şed la această masă, doar îşi caută justificări în a rămâne cameleonici şi duplicitari până la capăt. Dar la masa sincerităţii pot şedea cu oricine, şi cu cei care îmi pufăie direct în nas, şi cu cei care nu se pot opri de unii singuri din a-şi vărsa amarul în paharul neputinţei, şi cu cei ignoranţi dar şi cu cei cunoscători, şi cu cei spirituali dar şi cu cu cei idolatri, şi cu cei mici dar şi cu cei mari, şi cu cei săraci dar şi cu cei mai bogaţi.

Pentru că atunci când sinceritatea e de faţă la această masă, măştile cameleonice ale ipocriziei se dizolvă şi se topesc cu toate în sinceritatea nemărginită a iubirii!