Trecerea Rubiconului

Cu toţii la un moment dat, avem de trecut un prag în viaţa noastră. Vine un timp când viaţa te aduce într-un punct fără cale de întoarcere. Acel punct e Rubiconul tău, adică râul transcenderii în conştiinţă, drumul fără întoarcere, calea care nu are decât un singur sens.
Nu e uşor să faci alegeri fără cale de întoarcere. Nu e tocmai comod să renunţi la un stil de viaţă vechi şi rutinat, pentru unul nou de la care nu prea ştii la ce să te aştepţi. Nu e chiar la îndemână să părăseşti vechile credinţe care în timp s-au dovedit a fi falimentare, pentru o altfel de credinţă care arde doar în inima ta. Nu e simplu să schimbi macazul propriului tău destin, neştiind dinainte la ce să te aştepţi. E ca şi cum te-ai arunca în gol fără paraşută, iar până vei ajunge jos într-un timp relativ scurt, eşti pus în situaţia de a găsi o soluţie, de a-ţi confecţiona chiar în timpul zborului paraşuta de care ai nevoie și care să te salveze astfel, înainte de a atinge solul.

Dar noi oamenii am fost înzestraţi cu un mare dar. Acela de a ne obişnui cu lucrurile care nu ne convin, cu unele greutăţi care ne scot din zona de confort. Avem această putere în noi, puterea de adaptare chiar şi la cele mai vitrege situaţii.
Când luăm hotărâri fără cale de întoarcere, mai trecem un Rubicon, mai facem un salt în conştiinţă. Unele alegeri pot fi în favoarea noastră, altele în defavoarea noastră. Dar simplu fapt că am avut această tărie de a spune „da” în faţa unei alegeri, e un mare pas, indiferent de consecinţele acelei alegeri. Pot fi şi consecinţe nefaste atunci când nu suntem doar noi la mijloc. Pot suferi oameni care rămân în urma noastră şi care poate nu ne acceptă aşa uşor alegerile. Pot fi de asemenea oameni în realitatea noastră care să nu fie de acord cu schimbările noastre. Şi din această cauză, nici nu ne schimbăm, nici nu ne acceptăm noua noastră opţiune de viaţă. Pentru că părerea celorlalţi contează mai mult decât a noastră şi ni se pare mereu că nevoile lor sunt mai presus de nevoile noastre.

Dar persoana de lângă tine dacă te iubeşte cu adevărat, îţi va da voie să fii aşa cum simţi şi chiar te va încuraja în alegerea ta, deşi poate fi una foarte radicală. Cel care te iubeşte, te va împinge el însuşi să treci Rubiconul, te va face el însuşi să înveţi să înoţi singur chiar atunci când te afli în apă. Pentru că noi nu trăim împreună doar ca să ducem o viaţă confortabilă şi insipidă, ci şi pentru a ne susţine unul pe altul atunci când nu ne mai regăsim curajul de a lua anumite decizii.

Adeseori văd cupluri care trăiesc împreună, dar parcă sunt într-un permanent război cu sabia între dinţi, care e mai tare, care câştigă supremaţia, care reuşeşte să îl domine pe celălalt. Și rămân în acest veșnic război, nici unul nu își asumă o decizie, nici unul nu are puterea de a trece propriul Rubicon, adică propria limită interioară. Și rămân împreună dar relația lor nu e una constructivă, ci una distructivă, nu e una de susținere, ci de dominare egocentrică. De aceea nici nu iau hotărârea de a se despărți, pentru că pur și simplu au nevoie de multă hrană pentru propriul lor egoism. Iar când realizează că viața lor e un dezastru, vor să facă pasul, dar ajung înfricoșați la mal și când ajung acolo se opresc și încep să se gândească dacă nu cumva apa va fi prea adâncă, dacă nu cumva vor avea destulă forță pentru a ajunge la malul celălalt.

Dar pasul odată făcut te pune imediat pe noul flux de conștiință și practic te lepezi de omul cel vechi într-o clipă. Te lepezi de frica viitorului încețoșat care nu te lasă să faci pasul de care ai nevoie pentru creșterea ta. Oamenii, atunci când fac alegeri, vor să fie absolut siguri că totul va fi bine, că nimic rău nu li se va putea întâmpla. Dar viața însăși nu îți poate garanta asta, ea de fapt are ceva mult mai bun să îți ofere decât garanții că totul va fi bine. Atitudinea ta înseamnă totul atunci când reuşeşti să nu mai opui rezistenţă darurilor care îţi sunt trimise prin oameni şi prin situaţiile de viaţă.

Depășirea unor tipare vechi de viață cu care poate am rezonat o vreme dar pe care nu le mai suportăm în prezent, poate fi o adevărată provocare. Pentru că puterea obişnuinţei are putere uriaşă atunci când frica o întreţine cu fiecare zi care trece. De obicei, glasul tău lăuntric nu te minte dar nici nu te forțează să faci anumite schimbări, unele chiar radicale. Există doar un îndemn ușor, o adiere divină care îți aduce cu ea vântul schimbării, care te îndeamnă să schimbi percepţia, să schimbi unghiul din care priveşti viaţa, să îţi asculţi spiritul care îți șoptește că mai ai încă un nou salt în coştiinţă de făcut şi încă un nou Rubicon de trecut...