Ce s-ar putea spune despre gelozie? De unde vine ea şi oare ce o cauzează? Ce o hrăneşte şi ce o poate dizolva? Ce este această stare care se înfiripă ca un şarpe în sufletul şi în mintea omului? De ce este ea atât de toxică, de nocivă, de disperată?
Pentru că vrea să aibă ceea ce nicicând nu-i poate aparţine. Pentru că are falsa impresie că deţine dreptul de proprietate asupra cuiva. Pentru că i se pare firesc să existe, atâta timp cât e implicată iubirea. Dar ce legătură are până la urmă iubirea şi gelozia? Nu cumva apare aici marea amăgire că gelozia e dovada că cel cu care trăieşti te iubeşte? Asta e dovada? Deci dacă eşti gelos pe cineva înseamnă că îţi pasă şi că nu eşti indiferent, nu-i aşa? Cât de întortocheată este şi mintea omului, toate le suceşte şi le potriveşte ca nu cumva ego-ul să fie şifonat, ca nu cumva orgoliul să fie lezat.
Oamenii se întâlnesc, se privesc, se ascultă, se îndrăgostesc şi apoi merg cu mare alai la biserică ca să îşi declare marea iubire reciprocă pe toată viaţa. Euforia eclipsează luciditatea şi adrenalina înlătură discernământul. Oamenii jură şi se condiţionează negativ pe toată viaţa prin acest fals jurământ de iubire. Se obligă reciproc să se iubească şi să îşi fie fideli unul altuia pe toată viaţa. Ce mare „taină” descoperită în văzul lumii şi ce iluzie că „ne vom iubi pentru toată viaţa”!
Iubirea are nevoie oare de jurăminte, de promisiuni, de vorbe siropoase? Oare nu tocmai acest stres e unul din factorii toxici care generează gelozia? Condiţionarea reciprocă aduce cu el controlul şi manipularea celuilalt tocmai prin aceste vorbe şi jurăminte raportate doar la o stare de moment. Azi îţi spun că te iubesc, dar oare mâine mai pot spune acelaşi lucru? Dar peste o lună, dar peste un an, dar peste zeci de ani?
Iubirea nu poate aduce cu ea gelozia la pachet. E ceva absolut nefiresc şi aberant în acelaşi timp, căci cele două nu au nimic în comun una cu cealaltă. Iubirea e doar una, fără nici un plus, fără nici un minus. Pentru că iubirea înseamnă puritate. Iar gelozia e cea care murdăreşte această puritate prin această iluzie a posesivităţii. Şi o murdăreşte tocmai prin această stare alterată care provine tot din frică. Căci frica e desfrânata care dă naştere la mulţi bastarzi care se cuibăresc în sufletul omului. Iar unul dintre aceştia este tocmai gelozia. Astfel încât, odată moşit din pântecele ego-ului, acest bastard începe să capete drepturi şi să crească şi să se tot mărească. Toate acestea în numele iubirii. Aceasta este justificarea amăgitoare a existenţei lui, iubirea. Omul îşi poate găsi justificări pentru orice. Căci mintea lui este atât de insinuantă în a se deghiza şi a lua forme cameleonice, încât în această minte totul este posibil. Absolut totul. Imaginaţia hrăneşte gelozia şi iluzia posesivităţii.
A-ţi da voie să fii şi a da voie să fie! Aici mai există gelozie, mai există vreun ataşament? Femeile vor spune că nu se pot detaşa atât de mult de omul pe care îl iubesc, căci ele iubesc cu toată fiinţa, nu cu jumătăţi de măsură. Foarte frumos! Dar dacă voi femeilor, iubiţi un bărbat cu toată fiinţa, de ce nu îl iubiţi până într-acolo încât să îi acordaţi şi libertate în acelaşi timp? Chiar credeţi că aţi putea controla un bărbat şi să îl ţineţi lângă voi cu forţa când acesta trepădăluieşte de nerăbdare să ajungă prin aşternuturi străine? Tot o va face dacă asta vrea.Va găsi el vreo metodă să evadeze cumva. Pentru că dacă are duplicitatea în sânge, nu l-ar putea opri nici măcar o armată de oameni. Dar totuşi, poate l-ar opri tocmai libertatea totală dăruită. Sau poate nu-l va opri nici aceasta. Se va duce şi se va întoarce şi poate va înţelege ceva din această experienţă. De ce tu ca femeie să te simţi lezată în amorul propriu, că partenerul tău are curvăsăria în sânge şi să te simţi şi vinovată că nu îl poţi vindeca? Dar oare unul ca acesta chiar vrea să se vindece, oare chiar îşi poate înţelege boala sa?
Femeile se chinuie şi se macină interior atunci când simt că bărbatul lor e duplicitar. Dar acest chin şi această frământătură are vreun efect constructiv? Nicidecum. Haideţi să spunem lucrurilor pe nume, nu poţi face dintr-un curvar un mieluşel, prezent mereu devreme acasă! Nu femeia îl poate schimba şi nimeni altcineva, decât doar propria sa conştiinţă. Şi aceasta s-a pervertit între timp şi tot doarme amorţită prin ungherele duplicităţii? Ce mai poţi face decât să îl laşi pe unul ca acesta să se chinuie singur în tormentul duplicităţii? Dar de ce vrei şi tu ca femeie să te tot chinui în tormentul geloziei la nesfârşit?
Gelozia apare atunci când nu eşti stăpân pe tine însuţi. Când ai impresia că cel de lângă tine îţi aparţine de fapt şi de drept. Dar în realitate, absolut nimeni nu îţi aparţine. Iar tu cu siguranţă, nu aparţii absolut nimănui. Ea vine şi dintr-o mare ignoranţă, dar şi dintr-o infinită prostie, în acelaşi timp. Ea se înfiripă acolo unde există îndoiala de sine, neîncrederea de sine, nevalorizarea de sine şi neiubirea de sine. Ea vine dintr-o minte slabă care se raportează la moralitatea falsă şi imaginea de ochii lumii. Suntem geloşi pentru că vrem să deţinem controlul. Dar dacă tot simţi atât de acut gelozia, măcar nu mai spune că şi iubeşti acea persoană, pentru că te minţi singur cu bună ştiinţă.
La momentul acesta cred că se poate depăşi mentalitatea falimentară de pe vremea bunicii care îţi tot punea în faţă şabloane morale de fidelitate. În aparenţă, orice om este fidel şi integru. În realitate, cu toţii suntem mai mult sau mai puţini poligami în mintea noastră. Dar nu cred deloc în fidelitatea de genul „eternul soţ”, cu ochii în pământ, cu dopuri în urechi, orb şi surd. Precum Ulise legat fedeleş de catarg ca nu cumva să nu se poată împotrivi sirenelor. Asta nu e fidelitate, e prostie şi frică doar! Acum interacţiunea dintre bărbaţi şi femei este un firesc, o normalitate. Nu te duce nimeni forţat de mânuţă acolo unde nu vrei să ajungi, doar propria ta alegere.
Şi pentru ce ai fi atât de gelos la urma urmei? Pentru că celălalt nu îţi mai acordă atenţia cuvenită? Pentru că e duplicitar şi mincinos? Pentru că fuge de tine şi nu mai suportă sufocarea ta? Dar tu însuţi, câtă atenţe îţi acorzi ţie într-o singură zi? Cât de duplicitar eşti şi cât de mult te minţi singur? Cât de mult fugi de tine,cât de mult te sufoci lăuntric şi cât de mult îţi cauţi cu adevărat libertatea ta interioară?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu