Pe ce flux de conştiinţă te afli?

Pentru mine, fluxul de conştiinţă e ca un tren aflat în viteză, care mă poartă pe o cale fără de sfârşit. Acolo unde destinaţie finală nu există. Unde poarta cunoaşterii mi se deschide doar pentru a mai face un drum către altă poartă, care se vrea şi ea la rândul ei deschisă. Trenul înaintează cu viteză, dar încotro mă duce, eu nu ştiu. Şi poate că nici măcar el nu ştie.
Pentru că de fapt, destinaţia finală eşti doar tu însuţi, tu însăţi. Nu-ţi bate capul aşadar cu destinaţia, ci fii conşient doar în ce tren te afli, dacă te afli în vreunul.
Dacă simţi că sporeşti şi că nu dai înapoi, continuă să mergi în trenul în care te afli. Dar dacă simţi că trenul a rămas înzăpezit pe undeva, atunci poate ar fi cazul să îl schimbi. Aşadar, ieși de acolo, până ce nu îngheți de tot în el.

Când te afli pe un flux de conştiinţă bun, atunci simţi asta, fără să te întrebi prea mult ce şi cum. Pur şi simplu simţi că eşti omul potrivit la locul potrivit. Simţi că ceea ce faci, te sporeşte în ceea ce eşti. Astfel încât, nu ar avea nici un rost să schimbi acest flux doar pentru că la un moment dat apar nişte gânduri de îndoială sau de incertitudine. Poate că ele îţi mai dau târcoale uneori, pentru că hrănindu-le o viaţă, au căpătat drepturi asupra ta şi ele ştiu unde și când să te lovească. Dacă ai stat mult timp într-o credinţă limitativă(nu contează de care), nu te poţi aştepta ca aceste gânduri cu care te-ai identificat poate chiar zeci de ani, să dispară complet peste noapte. Ele nu dispar cât ai bate din palme, dar în acelaşi timp, pe măsură ce schimbarea în tine e tot mai consistentă, aceste gânduri limitative, se vor topi uşor-uşor ca gheaţa expusă la soare. Doar ai răbdare cu tine şi cu viaţa ta, şi în timp aceste mici rezistenţe mentale se vor îndepărta de la tine. Tot ceea ce nu este hrănit se ofileşte în timp. Aşa e şi cu programele subversive din subconştient, dacă nu sunt hrănite cu gânduri pe măsură, îşi pierd puterea cu fiecare zi care trece.

Însă dacă gândurile de rezistenţă se îndepărtează, tu nu le chema înapoi. Nu băga din nou gheaţa topită în congelatorul fricii. Nu energiza ceva ce vrea să te sfâşâie lăuntric. Nu-ţi chema frica să vină înapoi la tine după ce ai părăsit-o. Nu te reîntoarce la omul cel vechi, când omul cel nou a năpârlit deja de toate cele care odinioară îl înfricoşau. Făcând astfel, doar îţi vei călca iarăşi pe suflet şi iarăşi vei intra în conflict cu tine însuți.

Dacă nu realizezi în ce fel de flux de conştiinţă te afli, puneţi o simplă întrebare pentru a căpăta un şi mai simplu răspuns:„Trenul meu înaintează liber sau s-a oprit într-o fundătură?”
Dacă înaintează, atunci eşti pe calea ta cea bună, unde creaţiile tale aşteaptă pentru a fi materializate şi împărtăşite celorlalţi. Dacă s-a oprit într-o fundătură sau nu, vei înţelege când vei privi la viaţa ta din simpla postură de observator. Iar asta nu înseamnă să meditezi cai verzi pe pereţi, ci pur şi simplu să „ieşi” puţin din tine însuţi, adică din personalitatea egocentrică, punându-ţi întrebări simple, de genul: „când fac ochi dimineaţa, mă scol cu chef de viaţă sau nu”?, „când plec la job, am o stare bună sau proastă pentru ce mă aşteaptă acolo”?, „mă simt bine în pielea mea sau nu”?, „sunt stăpân pe mine însumi sau mă las stăpânit de viaţă”?, „mă ocup de ceea ce îmi place sau fac în silă ceea ce am de făcut”?, „vin eu în întâmpinarea vieţii sau încerc să fug de ea”?, „încă mai aştept să apară prinţul sau prinţesa, tot visând la ea sau el, cu ochii larg închişi”? Şi lista poate continua. Fiecare ştie mai bine decât mine ce şi unde îl doare mai mult.

Când trenul se află în mişcare, e uşor să schimbi macazul ori de câte ori doreşti. Dar dacă el tot staţionează, e mult mai greu să fii remorcat şi împins. Fiind împins, există riscul să te opreşti iar, dacă nu alimentezi permanent prin cunoaştere și prin experiență propria locomotivă, adică mintea ta. Dar odată pus în mişcare pe linia de mers, adică pe fluxul cel bun, fii permanent în alertă şi nu lăsa garda jos nici măcar o clipă, nu fă compromisuri care îţi opresc evoluţia ta. Odată reţeaua neuronală formată, cultiv-o mereu, pentru a nu fi nevoit să o iei iarăşi de la capăt. Dar fă-o firesc, simplu și cu bucurie, nu cu efort, nu cu încrâncenare, nu cu disperare.

Am observat adeseori că există oameni care intră pe un flux de conştiinţă bun şi creativ, după care încep să îşi reprime absolut fără rost nevoia de a înainta pe drumul lor. E ca şi cum ai juca pe un teren de tenis un meci de dublu. Şi te surprinzi încă de la început, că nu eşti la nivelul celorlalţi. Apare frica, apare penibilul, apare jena? Ai vrea să renunţi şi să le spui “Bine, hai jucaţi voi în continuare, nu vreau să vă încurc”! Şi totuşi ai intrat pe teren, ai făcut paşi pe calea ta, dar din urmă te ajunge frica tocmai prin programul tău din subconştient, de care nici tu poate nu erai conştient. Tocmai acolo, în arenă, începi să găseşti soluţii, nu afara ei. De ce să dai înapoi când ai început să mergi pe cale? De ce să-ţi dai cu tifla-n cap absolut degeaba privind la alţii care sunt cu mult înaintea ta? Mergi pe drumul tău, mergi în ritmul tău.

Sau poate că îţi doreşti doar să stai cuminte, fără să deranjezi pe cineva? Ai mai bine grijă ca nu cumva prin această atitudine cuminte-timido-defensivă, să ajungi să te deranjezi pe tine însuţi. Ţi-e frică de penibil sau că te vei face de râs în ochii celor care doar stau pe margine şi se hilizesc neavând destul curaj de a face marele pas pe cale, de a urca în tren, de a intra în arenă? Vezi mai bine, ca nu cumva să te faci de râs în proprii tăi ochi, alegând mereu frica de viaţă, frica de tine însuţi.

Porneşte pe fluxul care te sporeşte ca om şi care-ţi împrospătează viaţa, şi atunci penibilul nu va mai exista în viaţa ta. Ai grijă doar de locomotiva ta şi alimenteaz-o mereu cu gânduri bune şi luminoase care să te susţină permanent în demersul tău.
Căci atunci când intri pe fluxul de conştiinţă în care te simţi creativ și împlinit, ai ajuns de fapt, acasă. Iar când ai ajuns în acasă, înseamnă că atunci ai ajuns de fapt, tocmai la tine însuţi. Păstrează porţile acestei case veşnic deschise, ca astfel să ieşi din ea oricând doreşti şi să te reîntorci acolo şi mai puternic, şi mai luminos, decât atunci când ai plecat!