Când momentul adevărului stă faţă-n faţă

Vine un moment în viaţa fiecăruia dintre noi, care te pune faţă în faţă doar cu tine însuţi. Aceea e clipa care nu minte, acela e momentul adevărului tău.
În astfel de situaţii, nu mai poţi să te agăţi de tehnici, de cărţi, de citate care mai de care mai "spirituale", de ce a făcut unul sau altul într-un astfel de caz. Pentru omul cu pricina, toate astea nu mai au nici o relevanţă, pentru că viaţa bate filmul, iar boala bate şi ea într-o clipită "spiritualitatea".

Poate că viaţa noastră se desfăşoară cumva tocmai pentru a ne pregăti pentru un astfel de moment de cotitură. De-a lungul vieţii acumulăm cunoaştere, întâlnim oameni care mai de care mai înţelepţi, aplicăm tot felul de tehnici sau ritualuri, mergem în pelerinaje pe la mormintele sfinte, ajungem poate chiar şi în Nepal, India sau Ierusalim, crezând cumva că acolo vom da peste "ceva" care ne va ţine în "formă" pentru toată viaţa. Dar după ce se termină pelerinajul în sine, rămâi tot la fel de singur şi golit ca şi înainte, rămâi iarăşi doar tu cu tine însuţi, căci toţi ceilalţi apar şi dispar periodic din realitatea ta. Însă tot acest efort depus pe acest drum al cunoaşterii, are totuşi un rol benefic, pentru că de obicei, după ce parcurgi o astfel de etapă, ceva în interior chiar se schimbă.

Mi se pare firesc, ca după ani şi ani de acumulări spirituale, să apară la un moment dat o criză, o cotitură, un moment "cheie", în viaţa noastră. Pentru că dacă dorim atât de mult să creştem, e necesar să fim testaţi şi examinaţi. Cum ai putea evolua dacă nu ai fi testat la propriu, nu la figurat?
Ca şi cum viaţa te va întreba într-o zi :"Ia să vedem, ai înţeles oare cu adevărat cine eşti sau doar ai umplut văzduhul de cuvinte"?

Sufletul nostru de fapt, se căleşte doar prin astfel de momente provocative care te pun cumva la încercare. Însă ele sunt dureroase doar aparent, pentru că totuşi nu există absolut nici o situaţie de viaţă pe care să nu o poţi privi cu seninătate. Te va durea, vei plânge, poate chiar vei ţipa de durerea sufletească care e în tine, poate vei zace la pământ de neputinţă şi de frustrare. Dar până chiar şi acest moment mai greu va trece. Până şi ultima lacrimă ţi se va usca mai devreme sau mai târziu.

Acel moment care va sta faţă în faţă cu tine, apare în viaţă ori printr-o boală, ori printr-o criză sufletească, religioasă, spirituală, relaţională sau financiară, ori prin altfel de situaţii în care vei ajunge să te pui în balanţă, de o parte pe tine, de o parte situaţia grea în care te afli. Oare vei avea atunci destulă substanţă şi greutate pentru a reuşi să înclini balanţa înspre partea ta, sau te va arunca ea în sus într-o clipă, coborând celălalt taler cu putere în partea cealaltă?

Boala e ca o lecţie care ţi se predă atunci când mai mulţi din jurul tău au nevoie de ea. Bineînţeles că nu o poţi lua ca pe o lecţie, căci atunci emoţiile te subjugă şi nu mai poţi rămâne lucid, nu mai poţi fi cu adevărat conştient de ce ţi se întâmplă. Dar de fapt, de această lecţie are nevoie şi cel asupra căruia vine boala, are nevoie şi întreaga famile care îl înconjoară, şi au nevoie chiar şi cunoscuţii sau prietenii pentru că şi ei la rândul lor, se vor gândi la persoana în cauză şi indirect vor medita şi ei la viaţa lor.

Când apare o boală precum cancerul, toate valorile se schimbă, totul este dat peste cap, tot ce era înainte se năruie ca un castel de nisip. Atunci oamenii se opresc. Iau aminte la ei înşişi. Încep să mediteze la viaţa lor. Altfel, dacă nu li s-ar fi dăruit această boală, poate niciodată nu s-ar mai putea opri din cursa către marele nimic. Atunci, poate că realizează ceva ce doar aşa pot realiza, atunci încep să înţeleagă de fapt, viaţa la propriu, nu la figurat.

Dacă vrem să fim mistici, putem spune că boala e o taină, o cruce sau că asta e voia lui Dumnezeu. Dar o astfel de mentalitate falimentară, nu ajută pe nimeni concret, ci duce tot la resemnare şi pasivitate. Dar dacă văd boala ca pe o lecţie de viaţă, atunci după ce ce voi ieşi din emoţii şi plâns, îmi voi mulţumi chiar şi pentru această cruntă experienţă, care mă învaţă ceea ce poate că nimeni vreodată nu m-ar putea învăţa.

Însă dincolo de orice boală, fiinţa noastră a fost astfel construită încât ne avertizează de fiecare dată când ceva în viaţa noastră nu e tocmai în regulă. La început apar stări de discomfort psihic şi sufletesc. Pur şi simplu nu te simţi bine. Dar Universul nu te lasă singur, îţi trimite adeseori oameni în realitatea ta care prin ceea ce îţi spun, indică clar ceva folositor pentru tine. Dar poate nu vei fi dispus să îi asculţi nici pe aceştia. Apoi apar semnale care vin din trup, te doare fizic ceva pe ici pe colo. Nu le dai importanţă, cât te mai poţi ridica pe două picioare, înseamnă că mai ai şanse să păcăleşti viaţa şi să te amăgeşti în continuare pe tine însuţi. Şi când schimbarea nu vine din prea multă frică, conflictul interior se agravează până când ajungi neputincios la orizontală. Atunci vrei, nu vrei, vei începe să te confrunţi faţă-n faţă cu frica ta, cu laşitatea ta, cu mediocritatea ta, cu slăbiciunea ta...

Oricât am încerca să ne păcălim, nu reuşim să o facem până la capăt, căci noi ca fiinţe suntem într-o continuă schimbare. Ceea ce azi vei azvârli pe uşă, mâine îţi va intra iarăşi cu nonşalanţă pe geam. Există ceva benefic mereu în nevoia de schimbare care te tot urmăreşte, dar oamenii în general sunt foarte refractari la schimbări, căci adeseori se mulţumesc să rămână într-o apă stătută, unde nu e nici prea cald, nici prea rece, ci e doar o amorţeală care îţi adoarme conştiinţa. De asta apare boala, căci apa stătută slăbeşte sistemul imunitar şi face ca orice virus prins în această mizerie să îţi mănânce ca o carie energia sufletului tău.

Când apare neputinţa trupului, nu mai ai încotro decât să te priveşti în interior, să te contempli şi să te observi pentru a înţelege dincolo de orice neputinţă, ce comoară nedescoperită se află în tine şi ce mărgăritare strălucitoare ai cu adevărat de oferit! Cu cât le vei oferi, cu atât ele se vor înmulţi. Acestea sunt harismele care sporesc cu cât sunt mai mult dăruite. Coboară în interiorul sufletului tău, deschide această comoară, scoate din ea toate mărgăritarele şi apoi vino, vino şi împarte-le tuturor! Unii te vor primi şi îţi vor mulţumi. Alţii te vor sfida şi îşi vor întoarce faţa de la tine. Şi unii şi ceilalţi au rolul lor pentru tine. Ce vor face ceilalţi cu mărgăritarele tale, nu mai e treaba ta.Tu doar dăruie-le şi dărui-te cu toată inima ta, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta!