Provoacă-te pe tine însuţi!

În fiecare zi, viaţa îţi aduce cu ea o mulţime de provocări, unele mai dulci, altele mai amare. Dar şi cele dulci şi cele amare, au rolul lor. Unele te îndeamnă să sporeşti cu fiinţa, altele te echilibrează energetic atunci când ceva din mintea, trupul sau sufletul tău începe să se precipite şi să te tulbure, să te destabilizeze lăuntric. Cele bune îşi urmează cursul lor firesc, nu le opri să te provoace, nu spune „stop” acestei evoluţii de care poate nici măcar tu însuţi nu eşti conştient. Nu le opri nici pe cele mai puţin dulci care te scot din zona ta de confort. Ai nevoie şi de un duş cu adevărat rece, atunci când te tot scalzi în apa stătută a neputinţei.

Totul în jurul tău este într-o continuă evoluţie. Universul întreg evoluează dar El are nevoie de co-participarea ta la această evoluţie creativă. Pentru întreg Universul, tu eşti făptura de lumină care îşi aduce contribuţia la evoluţia Sa. Tu preiei gânduri pe frecvenţa de vibraţie la care te afli în acest moment. Nu poţi intra pe o altă frecvenţă, pentru că efectiv nu ai putea-o recunoaşte. Dar pe aceste gânduri care vin şi îţi oferă în dar un spaţiu imaginativ, pe acestea le recunoşti pentru că ţi se potrivesc. Poate mâine nu vei mai fi ca cel de azi, poate că vei vibra altfel, atunci vei recunoaşte alte gânduri, căci implicit ţi-ai schimbat frecvenţa de conectare cu Universul. Cum erai acum un an, dar acum 5 ani, dar în urmă cu 10 ani? Te mai recunoşti în cel de atunci? Cât din cel ce erai odinioară se regăseşte în cel care eşti acum?

Chiar de ai vrea să opreşti evoluţia, nu ai putea. Pentru că absolut totul aici este suflare de viaţă. Aşadar lasă morţii să-şi îngoape pe morţii lor, şi lasă respiraţia ta să se armonizeze la unison cu divinitatea. Nu respira sacadat contra naturii tale şi a firescului tău, ci respiră din bucurie, nu din frică. Căci cu fiecare respiraţie, dai mărturie Universului că exişti, că contezi, că ai un cuvânt de spus în faţa întregii creaţii. Natura se află în firescul ei şi evoluează neîncetat. Anotimpurile se schimbă uşor-uşor ca o adiere, ca un foşnet abia perceptibil. Frunzele se îngălbenesc şi cad uşor, fără eforturi, fără încrâncenări, fără planuri, fără îngrijorări zadarnice. Totul e în mişcare, în armonie, în schimbare. Întreg Universul nu se opreşte măcar o clipă din evoluţia Sa. Aşa şi tu evoluezi chiar dacă oarecum nu îţi dai seama. Dar în fiecare zi, mai acumulezi puţină cunoaştere, mai materializezi câte ceva, mai experimentezi una sau alta. Căci tu eşti suveranul realităţii tale care con-lucrează cot la cot cu Universul.

Şi acest Univers îţi aduce daruri nenumărate, astfel încât să conştientizezi şi mai mult cine eşti şi care e menirea ta aici, printre oameni. Tu însă vei avea mereu ultimul cuvânt dacă îţi asumi această suveranitate sau dacă vei alege să o reprimi şi să fugi de ea. Tu vei avea mereu ultimul cuvânt în faţa nenumăratelor provocări pe care ţi le trimite Universul pe măsura vibraţiei tale. Pe unele le vei primi cu mare bucurie. Pe altele, le vei alunga cu furie, înapoi de unde au venit. Şi atunci, tu transmiţi un semnal de frică, care se numeşte „frica de a evolua”. Transmiţi un semnal de ofensă, căci ţi-e prea frică să primeşti din mâna divinităţii darurile ei care ţi se potrivesc şi care îţi folosesc. Transmiţi un semnal de sfidare, precum că nu vrei nimic altceva decât aceeaşi apă stătuă şi urât mirositoare din care pur şi simplu nu vrei să ieşi. Obişnuinţele ne creează realitatea noastră, reţelele neuronale constructive sau distructive pe care ni le-am creat conştient sau inconştient de-a-lungul timpului, ne înalţă sau ne distrug mai devreme sau mai târziu.

Viaţa are grijă de noi în felul ei propriu, uneori într-un mod paradoxal şi uimitor pentru înţelegerea noastră, adeseori prea limitată în clişeele lumeşti. Şi e mare lucru să accepţi provocările vieţii cu inima deschisă. Dar mai mare lucru este chiar să ajungi să te provoci pe tine însuţi, să îţi creezi tu propriile tale provocări care simţi că ţi-ar folosi. De abia atunci începi să trăieşti conştient când începi acest joc al vieţii într-un mod activ, chiar pe terenul de joacă, nu veşnic pasiv în tribunele celor care stau resemnaţi şi blocaţi în nostalgia lui „ce ar fi fost dacă”?

Şi mie îmi place mult să mă provoc atunci când scriu, de exemplu. Să mă provoc chiar şi atunci când nu am chef şi nici inspiraţie. E ceva interior care îmi şopteşte „vino şi vezi, pune degetele pe taste şi îţi vei da singur seama ce şi cum”. Şi chiar aşa se şi întâmplă, un pas conştient către inspiraţie şi ea vine imediat. Dar vine, doar dacă fac pasul către ea, altfel nu. Dacă îi ofer atenţia cuvenită. Pentru că Universul abia aşteaptă chemarea inspiraţiei şi materializarea ei din partea noastră. Şi El nu rămâne nicidecum dator. El ne cheamă la desăvârşire prin provocările pe care adeseori ni le trimite, dar atunci când noi înşine acceptăm conştient să ne provocăm, se face nuntă în ceruri de bucurie că încă un om a ales să iasă din neputinţă, din trândăvie, din resemnare!