Doar dăruindu-te, te vei redobândi!

Cum ai putea dărui din ceea ce încă nu eşti şi ce ai putea oferi din ceea ce încă nu ai? Nu te amăgi că nu ai de unde dărui, căci licărul iubirii divine din tine însuţi niciodată nu se poate stinge. Dar acest licăr se întreţine şi se măreşte pe măsură ce tu te oferi pe tine ca un dar. Şi ce înseamnă să te oferi pe tine ca dar? Înseamnă să dăruieşti din harismele tale cu care ai fost înzestrat. Cu toţii le avem, unii pe unele, alţii pe altele. Înseamnă să îţi dărui iubirea din tine fără aşteptări şi fără gânduri ascunse. Astfel încât, dăruind-o, ea va spori. Înseamnă să îţi dărui puterea celor care au nevoie de ea. Dăruind-o, astfel ea va spori. Înseamnă să îţi dărui cunoaşterea celor însetaţi de cunoaşterea ta. Ei o vor prelua şi tu vei spori în cunoaşterea ta. Înseamnă să dărui lumină şi bucurie celor care vibrează la unison cu fiinţa ta. Ei se vor lumina prin tine, tu te vei lumina şi mai mult prin mulţumirea şi recunoştinţa lor. Aşadar, dăruieşte-te ca fiinţă şi te vei redobândi ca spirit!

Aceasta este evoluţia spirituală cea mai constructivă dintre toate. Căile sunt multe, dar dacă aceste căi hrănesc doar egoismul, această bulă egocentristă se va tot umple până ce va plesni de îngâmfare, de aroganţă, de mândrie. Căci mândria se umple şi fierbe în suc propriu, ca un vulcan gata-gata să erupă şi să pârjolească tot în jurul său. Pe când iubirea, ea nu se umflă şi nu plezneşte, ea intră pe o parte şi iese imediat pe o altă parte. Ea preia inspiraţia divină şi o oferă celorlalţi prin creaţie. Aceasta e definiţia iubirii: bucuria creaţiei şi fericirea de a ei contemplare!

Atunci când te vei dărui, nu te gândi că nimeni nu va rezona cu darul tău. Cineva, undeva, are nevoie de el, are nevoie de creaţia ta, de inspiraţia ta. Şi atunci când vei intra pe acest flux, nu vei mai vrea niciodată să ieşi din el, căci în afara lui stau pe margine, egoismul, trufia, invidia, lenea, gelozia, judecarea şi celelalte odrasle ale fricii care te privesc şi scrâşnesc împotriva ta. Dar când te afli pe fluxul infinit al iubirii, aceste răutăţi nu mai au nici o putere asupra ta şi ele se vor ofili în timp pentru că nu mai găsesc nimic în tine cu ce să se hrănească. Aceste patimi se hrănesc doar cu frica şi ele încep să te subjuge când tu nu te mai recunoşti ca lumină divină, ci te resemnezi a trăi în întunericul lor.

Paraziţii mistici au contemplat viaţa de mii de ani şi o mai contemplă încă. Ăsta e rostul lor ca să emită păreri filozofice cât mai înalte şi cât mai abstracte, greu de cuprins, greu de înţeles, şi încă şi mai greu de pus în practică. Ei spun cu nonşalanţă că omul este „deja” şi că nimic în plus sau minus nu i se poate aduce. Ei contemplă viaţa, pufăind cu privirea undeva în gol, tot observându-şi gandurile şi respiraţia. Dar poţi face toate acestea, şezând frumos şi impasibil pe un munte de traume. Şi atunci cum eşti „deja”?

Căci toţi am trecut prin această viaţă şi ne-am regăsit cumva la o anumită vârstă, cărând după noi amintiri care mai de care mai trumatizante. Şi ele nu sunt iluzii. Pentru că aceste traume şi-au pus amprenta energetică pe sufletul nostru şi au mâncat din el ca nişte molii. Iar stresul provenit din aceste traume a intrat şi el în structura celulară a fiinţei noastre. Aşadar, cum mai sunt eu „deja”, când societatea, religia, familia, părinţii, prietenii, toate şi-au pus amprenta asupra mea? Sistemele generează stres şi oamenii care vor să te condiţioneze îţi transmit stres la rândul lor. Poţi oare ieşi din aceste sisteme generatoare de frică şi stres? Nu e cazul. Fuga nu e nicidecum o soluţie. Nu am venit să schimbăm lumea întreagă, ci am venit să ne aducem contribuţia spirituală în pătrăţica noastră. Dacă pătrăţica mea e generatoare de frică, ea se va perpetua. Dacă e generatoare de iubire, cu atât mai mult ea se va perpetua.

Paradoxul acestei vieţi, este că la un moment dat te trezeşti că ai de lucrat la tine însuţi pentru a-ţi identifica şi dizolva din traumele trecute. Pentru că regimurile şi sistemele prin care am trecut şi-au lăsat amprenta negativă asupra noastră, ne-au măcinat minţile şi sufletele, şi noi nu mai putem activa ca dintr-un întreg. Personal, nu am întâlnit nici măcar un singur om care să nu fi fost mai mult sau mai puţin traumatizat de oameni, de familie, de şcoală, de servicii, de religie. Pentru că toate acestea nu generează iubire, ci cât mai multă frică şi condiţionare. Şi te trezeşti că amintirile te sabotează şi te scurg de energie. Şi te trezeşti stând pe un munte de învinovăţiri şi regrete.
Sigur, nu mă îndoiesc, există şi multă ipocrizie spirituală în peisaj care spune că traumele sunt iluzii şi că omul este oricum „deja”. Unor paraziţi mistici ca aceştia, nu le pot ura decât şedere plăcută în continuare pe traumele lor!

De fapt, nu am venit aici ca să lucrăm cu noi înşine la trecutul nostru. Am venit să ne dăruim prin creaţia noastră, fiecare la nivelul său. Am venit să sporim şi să ne cultivăm aceste harisme luminoase cu care am fost fiecare înzestraţi. Dar dacă trecutul încă are putere negativă asupra ta, împacă-te cu el, iartă-l, iartă-te, mulţumeşte pentru toate experineţele prin care ai trecut, apoi dezleagă-te de trecut ca astfel să fii liber cu adevărat în prezent!

Dăruieşte-te ca fiinţă, ca astfel să te redobândeşti întru spirit!