„Întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”

Astăzi vă voi vorbi despre o carte. Sunt convins că mulţi dintre voi ştiu de ea, dar poate că mai sunt şi unii care încă nu ştiu. Însă şi pentru unii şi pentru alţii, această reamintire poate fi un motiv de bucurie şi în acelaşi timp de introspecţie. Pentru mine cel puţin, e una din mărturiile cele mai autentice. Cartea se numeşte „Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi” şi a fost scrisă de Anita Moorjani. Cazul ei este relativ recent, se întâmpla prin 2006.

Deşi au trecut aproape 3 ani de când am luat prima oară contact cu această carte, ea a stăruit permanent în mintea mea şi mi-am zis că totuşi ar fi cazul să scriu ceva şi despre această experienţă autentică. Cred că oricine ar avea ceva de învăţat din această carte, indiferent de religia, de spiritualitatea sau credinţa sa. Pentru că mărturia ei nu e una a minţii şi a raţiunii, ci este cu desăvârşire o mărturie a sufletului. Viaţa, moartea, iubirea, frica, boala, toate sunt cuprinse în paginile acestei cărţi, toate sunt adevăruri care pur şi simplu nu lasă loc speculaţiei.

Anita Moorjani s-a născut în Singapore şi trăieşte în continuare în Hong Kong. Fiind de religie hindusă, a trăit sub impactul condiţionărilor religioase şi sociale care a generat spre ea foarte multă frică. Nevoia de a nu dezamăgi, de a părea altceva decât era în realitate, a făcut-o să poarte o mască datorită fricii care ajunsese să se insinueze în corpul ei energetic. O viaţă trăită sub jugul fricii şi al necunoaşterii de sine, a dus-o către un punct culminant al vieţii care s-a numit cancerul. Când a primit verdictul, medicii îi mai dădeau doar 3-4 luni de trăit. Practic era un cancer al nodulilor limfatici în stare foarte avansată. Astfel încât, în scurt timp, tot corpul, de la baza craniului şi până la abdomen i se umflase de tumori de mărimea unei lămâi. Boala i-a devorat practic trupul, ajungând la 38 de kg. Menţinută pe aparate, i se cheamă apropiaţii pentru a fi prezenţi la ultima ei suflare. În acel moment, în agonie fiind, sufletul îi părăseşte corpul şi începe să asiste la toată disperarea din jurul ei, simte fiecare emoţie a soţului care o ţinea de mână şi a celor apropiaţi, observă agitaţia medicilor, dar sufletul nu este absorbit de drama lor. Conştiinţa i se expandează şi vede dincolo de zidurile acelei camere unde trupul îi zăcea, îl vede chiar şi pe fratele său care pleca atunci tocmai din India către ea în Hong Kong, îi vede şi pe cei care se rugau pentru ea, fiecare în felul său, în casele sau bisericile lor. Toate acestea le-a povestit cu lux de amănunte după revenirea de dincolo.

Pe când sufletul era încă ieşit din corp, are loc întâlnirea cu tatăl ei decedat înainte, şi cu încă o prietenă, şi aceasta răpusă tot de cancer. Întâlnirea de pe celălalt tărâm are loc sub forma unei comunicări telepatice. Deşi nu mai dorea să se întoarcă din nou în acel trup epuizat de boală, tatăl ei îi dă de înţeles că e mai bine pentru ea să se întoarcă. Atunci ea înţelege rapid de ce s-a îmbolnăvit de cancer pe pământ: pentru că nu a fost niciodată ea însăşi şi pentru că frica i-a dominat toată viaţa! Tot atunci realizează că dacă se va întoarce, se va însănătoşi rapid. Ultimul mesaj al tatălui, rămâne un mesaj pentru posteritate: „Acum, că ai înţeles cine eşti cu adevărat, întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”

Realizează atunci că există un scop şi o menire a vieţii sale. Iar scopul nu se vrea căutat cu îndârjire, ci el se aşterne de la sine în faţa ta, pe măsură ce laşi lucrurile să se întâmple şi pe măsură ce îţi dai voie tot mai mult, să fii doar tu însuţi.
Când a povestit despre această experienţă în apropierea morţii, a spus că „dincolo” nu mai există nici un fel de separare, aici doar trupurile ne separă, pe când acolo suntem cu toţii Una, interconectaţi la aceeaşi conştiinţă. După revenire s-a lovit de scepticismul doctorilor care în ciuda faptului că după 5 zile tumorile i se micşoraseră cu 70%, i-au dat drumul acasă de-abia după 5 luni. Adaptarea din nou la această viaţă, nu a fost tocmai una uşoară, toată percepţia vieţii i s-a schimbat imediat după întoarcere.

Concluziile pe care le-a tras în urma acestei experienţe, au fost următoarele:
-Iubirea. Nu este de ajuns să spui că iubeşti oamenii, dacă tu nu te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi. Asta e doar o altă minciună prin care fugi iarăşi de tine. Cu cât te iubeşti şi te apreciezi mai mult, cu atât vei dărui mai mult din tine celorlalţi. Când te iubeşti, nu mai simţi nevoia nici să controlezi pe careva, nici nu mai suporţi să fii controlat de absolut nimeni. Trăieşti şi laşi să trăiască.

-Frica. Suntem învăţaţi să ne fie frică şi aceasta ne este cultivată încă de la o vârstă foarte fragedă, astfel încât nu mai funcţionăm firesc din iubire, ci ne manifestăm adeseori cu sabia fricii deasupra capului. Această frică este de cele mai multe ori ascunsă şi nu o percepem direct ca fiind prezentă, te obişnuieşti până ce te identifici cu ea şi devine a doua ta natură. Trăiești, te culci și te scoli cu ea. Începe să îţi fie frică de oameni, de viaţă, pentru că pur şi simplu trăieşti în iluzia minţii, nu în plenitudinea bucuriei fiinţei tale interioare.

-Fericirea şi râsul. Ne naştem cu aceste tendinţe către veselie, dar societatea şi religia mai ales, reuşesc de-a lungul timpului să ne taie pofta de viaţă şi să ne bage doar frica în oase. Copiii se nasc cu bucuria pe chip, dar în scurt timp, această bucurie păleşte de pe faţa lor. Ne naştem cu multă iubire dar şi aceasta devine condiţionată după ce creştem. Bucuria e cea mai importantă activitate spirituală şi de fapt, toate meditaţiile şi tehnicile folosite, converg doar către recăpătarea stării de bucurie. Când pierzi bucuria, pierzi starea firească şi începi să apelezi la...tehnici spirituale!!!

-Conştientizarea că viaţa este un mare dar. Unii se auto-amăgesc că viaţa e o corvoadă şi că au karme grele de dus. Spor la trasul karmei dacă asta doriţi, iubiţii mei. Toate greutăţile care vin spre mine, eu le percep doar ca provocări. Ele sunt de fapt, daruri şi nestemate pe care noi în fuga noastră după confort, le aruncăm şi pierdem astfel o mare creștere și binecuvântare spirituală. Aşa cum spune şi autoarea, ea de fapt se sinucidea lent de una singură, cu mult înainte de apariţia cancerului. Cum se sinucidea? Inconştient, prin frică. Iar boala de fapt a salvat-o de la moarte prin darul care i s-a făcut şi pe care ea într-un târziu de-abia l-a conştientizat. Dacă încă te zbaţi şi nu primeşti provocările vieţiii ca pe nişte daruri, încă nu ai ajuns până la capăt, încă nu ai înţeles cine eşti, încă fugi de tine, încă fugi de viaţă!

-A fi tu însuţi. Când porţi măşti, intri în conflict interior cu sinele tău, conflict care va duce mai devreme sau mai târziu tot la boală. De fapt, e foarte chinuitor să porţi o mască şi să trăieşti în minciună şi duplicitate. E o mare povară. Dar cel mai simplu e să fii mereu tu însuţi, atunci nu vei mai încerca din răsputeri nici să impresionezi pe careva, nici să joci la nesfârşit teatru ieftin şi de prost gust.
E adevărat, de cele mai multe ori, de-abia când pierdem ceva ne dăm seama de valoarea lui. Oare n-ar fi o mare irosire a acestui timp pentru a ne pierde această viaţă în zadar, iar după plecarea noastră de aici să ne dăm cu adevărat seama de ceea ce am avut și am pierdut?
Aşadar, revino copile, iubeşte-te fără ca să te cenzurezi în zadar, râzi din toată inima ta, fii recunoscător pentru darul vieţii, rămâi mereu tu însuţi şi împărtăşeşte cu curaj acest mesaj sublim mai departe:
„Întoarce-te şi trăieşte-ţi viaţa fără frică!”