Dacă ar fi să facem un calcul, probabil că mulţi dintre noi am rămâne consternaţi la cât de puţin trăim cu adevărat conştient într-o viaţă de om. Alocăm mult timp unor lucruri care n-au legătură cu noi înşine, cu realitatea şi viaţa noastră. Privim curioşi, pasivi şi resemnaţi la realitatea celorlalţi care nu are nimic în comun cu ceea ce se întâmplă în realitatea noastră. Unii ar putea spune că oricum nu poţi trăi aşa pe pământ, neştiind ce se mai întâmplă pe ici pe colo. Am deveni nişte sălbatici dacă nu am ştii ce se întâmplă prin lume, dincolo de graniţele realităţii noastre. Adevărat sau fals?
Aş înclina să afirm că e complet fals, căci ceea ce nu are efect asupra mea într-un mod direct, nu mă poate atinge. Dar mă poate atinge şi mă poate subjuga, dacă hrănesc şi dau energie acestui praf aruncat în ochi. Aceasta e noaptea minţii, să te intereseze mai mult de ceilalţi, decât de tine însuţi.
Paradoxal şi totuşi adevărat. Alocăm într-o viaţă de om, clipe şi ore nesfârşite către realitatea celorlalţi care nu are nimic de-a face cu a noastră. Apoi alocăm enorm de mult timp într-o zi, gândirii inconştiente pe care o generează atenţia noastră către realitatea celorlalţi. Şi uneori ne surprindem că mintea e prinsă ca într-o cursă spre lucruri care nu ne folosesc la absolut nimic. Apoi alocăm iarăşi mult timp tabieturilor şi visărilor din timpul acestor tabieturi. Aici mă pun chiar eu pe primul loc. La mine, simplul tabiet de a bea o cafea, îmi ia câteva zeci de minute bune. Aşa că nici cu mine nu mi-e ruşine. Nu condamn pe nimeni aici, doar arăt către mine însumi. Mi-ar plăcea să fiu mai disciplinat, dar parcă e un făcut. Cu cât vreau mai multă disciplină, cu atât ea se îndepărtează de mine. Vreau să o prind, se lasă prinsă pe moment, dar apoi mi se scurge printre degete. Nu-i nimic, poate că într-o zi cu soare şi consecvenţa mea mă va învăţa cu adevărat disciplina timpului. Pentru că de fapt, cel mai mare dar pe care îl deţinem aici pe pământ, este chiar timpul. Dar până şi acesta e o iluzie, el trece oare sau noi trecem prin el?
Dacă ne-am raporta la o medie de vârstă de 80 de ani şi am scădea primii 18 de până la maturitate, rămân 62 în care noi avem, cel puţi teoretic, deplina libertate de a trăi aşa cum vrem. Mai scădem aici şi anii de somn. Pentru 8 ore de somn în 62 de ani, se doarme efectiv cam 21 de ani. Aşadar mai rămân 41, după ce-i scădem pe aceşti 21 din cei 62. Apoi timpul alocat hranei, ne ia şi acesta minim 2 ore pe zi, care înseamnă şi aici vreo câţiva ani buni, aproape 7. Apoi munca. Dacă e o muncă care îţi place şi te motivează, e bine şi acest timp este al tău. Dar dacă eşti încorsetat şi constrâns să prestezi minim 8 ore de muncă pe zi care nu îţi aduce nici un beneficiu spiritual, ci doar unul material, acest timp e unul câştigat sau pierdut? Aici ar ieşi mulţi ani pierduţi, dar nu mai vreau să calculez, că apoi nu prea mai am de unde scădea. Nu mai pun în balanţă televizorul, telefonul şi alte pierderi de timp care au devenit simple rutine zilnice.
Ştiu, poate e un calcul meschin şi masochist chiar, dar aşa îmi place mie să privesc adevărul, doar faţă-n faţă! La ce vreau să ajung, e tocmai timpul alocat conştient doar nouă înşine. Rămâne foarte puţin timp pentru unii, rămâne ca şi inexistent pentru alţii. Robotizarea omului, e şi ea o reţea neuronală care se înfiripă de la 18 ani şi poate continua toată viaţa. Până la urmă ce e a ăla timp alocat ţie însuţi? Nu e cumva şi aici o dovadă de egoism, să îţi aloci timp ţie mai mult, în defavoarea celorlalţi? Ce înseamnă să lucrezi cu tine însuţi? Nu cumva acesta e doar un lux, nu cumva e doar o prostie? Nicidecum nu e un lux, ci e chiar o mare prioritate. Nicidecum nu e o prostie, ci o mare deşteptăciune. Căci atunci când tu nu eşti bine, nu eşti stabil, nu eşti puternic, nu eşti împăcat cu tine, nu trăieşti în armonie cu tine, nici randamentul tău nu va fi la cotele maxime pe care l-ai putea oferi. Şi cine are nevoie de un randament slab care nu aduce roade? Absolut nimeni, poate doar mila. Dar ce să faci cu mila când nici ea nu foloseşte la nimic? Ce să faci cu o viaţă care nu aduce deloc roadă?
Unii din scriitorii ruşi, erau mari vizionari. Unul dintre ei este Tolstoi. Şi una din operele sale extrem de realistă privind interiorul omului se numeşte „Moartea lui Ivan Ilici”. E de fapt o povestire de câte zeci de pagini. Omul nostru îşi trăieşte viaţa sa frumos, fidel şi devreme acasă. Muncitor şi integru. Familie, copii, respect social. Înaintea clipei finale, şezând el întins la orizontală pe patul morţii, are o revelaţie. Şi îşi revede el acolo toată viaţa. Dar nu şi-o mai trăieşte din perspectiva exterioară, ci din cea interioară. Adică etichetele exterioare cu care se afişa, nu mai contează absolut deloc în această revizuire a vieţii sale. Acum mintea cea amăgitoare, se dă la o parte şi lasă loc sufletului să se revadă în autenticitatea sau falsitatea lui. Dar e mai mult fals acolo decât autentic, căci omul nostru nu a trăit viaţa pe care şi-o dorea cu adevărat, ci s-a supus doar, ascultător în faţa vieţii. Şi-a reprimat mereu nevoia de a fi el însuşi, deşi nimeni nu a ştiut asta vreodată. Nimeni nu l-ar fi putut adulmeca ca fiind nefericit, nici măcar el însuşi. Doar atunci a realizat, când timpul trecut alocat doar măştilor şi etichetelor sociale, i-au pus faţă-n faţă regretul de a nu fi avut niciodată curajul să trăiască aşa cum ar fi vrut. Strigătul său lăuntric e înfiorător, dar acum e prea târziu, nu îl mai aude nimeni şi nu-i mai foloseşte la nimic.
Întreabă-te şi tu cu sinceritate, dragă cititorule, cât timp îţi aloci cu adevărat ţie însuţi, într-o viaţă de om?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu