Între sinele divin şi mintea omului

Am văzut mulţi oameni plângându-se de viaţă, plângându-se de traiul zilnic, de guverne, de lipsuri, de servicii prost plătite, de violenţa domestică, de coruperea politicienilor, de abuzul copiilor, de căsniciile care au devenit terenuri de luptă, de criza materială sau spirituală în care se află lumea după părerea lor. Cât de importante au devenit toate acestea pentru omul contemporan? Foarte importante şi aproape vitale, deşi nu sunt decât situaţii temporare, iar ceea ce e trecător nu poate caracteriza omul cu adevărat. Însă ele au devenit puncte de reper pentru cei care îşi duc traiul de azi pe mâine, în aceeaşi veşnică corvoadă, pe acelaşi veşnic traseu între casă-servici şi eventual un mic concediu odată pe an. Omul contemporan sau modern dacă vreţi, se scoală dimineaţa în fugă, pleacă la un job unde de cele mai multe ori prestează o muncă care nu îi stimulează creativitatea, ajunge seara acasă scurs de energie după ultima şedinţă la care i-a tremurat fundul de frica şefului, iar odată ajuns într-un târziu acasă , nu mai are chef nici de familie, nici de iubită, nici de copii şi nici măcar de el însuşi…
Cum să mai aibă el chef de toate astea după ce a adunat peste zi frustrări cu nemiluita? Cum să se mai ocupe de pasiunile sale care înainte îi stârneau mereu entuziasmul, cum să îşi mai vadă de nevoile sufleteşti când nevoile materiale îl acaparează cu totul? Cum să mai pună el mâna pe o carte, când mintea sa se macină permanent în cautare de noi surse de venit? Când să mai găsească el timp să priceapă pentru ce a fost chemat la viaţă? Cum şi când să se mai apropie de el însuşi?

Majoritatea din cei enumeraţi mai sus trăiesc într-o continuă depresie. Căci această otravă care se numeşte modern "depresie", e un fel de plagă care se aşterne încet şi sigur peste sufletul omului "modern" care nu mai reuşeşte să îşi potolească setea după cele exterioare lui. Până la urmă şi depresia e tot un moft, dar unul pervers, care se insinuează pe zi ce trece şi îţi fură puterea din tine. Pe unii îi ţintuieşte la pat, unde zac acolo o perioadă. Însă în alţii, foarte mulţi la număr, depresia reuşeşte să anihileze în om pasiunea, entuziasmul şi bucuria vieţii. Iar odată aceste minunate daruri neutralizate, omul se rupe în două. Deoparte stă mintea omului, iar de cealaltă parte sinele divin. Odată scindarea făcută, depresia e la ea acasă pentru că ea îi dă credit doar minţii care face din om, unealta ei. Astfel cei depresivi pot fi chiar şi din numărul celor foarte activi care trebăluiesc de dimineaţa până seara, dar o fac doar pentru că "trebuie", nu o fac pentru că acele lucruri le crează bucurie.

Şi aşa se întâmplă când mintea nu e lucrată, ea face din om o marionetă pe care o controlează cum vrea ea. Pe aceşti oameni îi recunoşti foarte uşor după atitudinea lor care îi trădează, dupa înnegurarea care a pus stăpânire pe chipul lor, dupa agitaţia permanentă în căutare de "ceva", după nefericirea care îi domină, după lipsa bucuriei în faţa lucurilor mărunte ale vieţii. În faza asta, mintea e ca un tiran despotic care nu ştie decât să comande. Iar sinele divin, se depărtează uşor pentru că nu se poate identifica cu această agitaţie şi fugă după marele nimic. El (sinele), nu se poate recunoaşte în cererile si nevoile unei minţi despotice.

Dar cine este de fapt sinele divin şi cum poate fi el identificat?
Deşi Jung a fost primul psiholog recunoscut care a dezvoltat noţiunile de sine superior sau inferior, cei din orient menţionau sinele cu mult înaintea lui. Ei îi atribuie sinelui 3 însuşiri şi anume: Fiinţa, Cunoaşterea şi Bucuria. Pentru mine aceste 3 însuşiri echivalează cu trinitatea numită Divinitate, Om, Viaţă. Iar şi mai simplu de atât, dacă ar fi să identific sinele într-o formă metaforică, aş spune despre el că este soarele lăuntric care străluceşte permanent şi care nu apune niciodată.

Iar mintea…ce muncitoare minunată şi veşnic neobosită, înconjurată de o mulţime de unelte binecuvântate, ce se numesc gânduri. Mintea e ca o maşină extremă de puternică care abia aşteaptă să fie condusă conştient, dar care din nefericire adeseori merge absolut haotic fără nici un şofer în faţa volanului. Dar chiar şi fără şofer fiind, nu se opreşte niciodată din mers. Uneori o ia pe arătură, alteori se izbeşte de ziduri, se răstoarnă, se precipită încoace şi în colo, până când şoferul se mai trezeşte când viaţa sa devine un mic dezastru şi atunci iarăşi deschide ochii şi pune mâna pe volan. De cele mai multe ori se întâmplă asta când şoferul cade cădere jalnică şi îşi dă seama că are ceva de schimbat din temelii în viaţa sa. Când ajungi să spui “nu mai pot”, nu mai ai decât două alternative, ori o iei de la capăt pe alt flux de conştiinţă, ori rămâi pe acelaşi flux falimentar. Dar pentru a-ţi conduce mintea conştient, ai nevoie mereu de un gând concentrat, altfel vei fi furat mereu de fluxul gândurilor inconştiente.

Mintea e arma noastră cu două tăişuri, care ori ne ridică, ori ne coboară, în funcţie de cât de labili sau de puternici psihic suntem. Toată suferinţa e doar în mintea noastră, doar ea se identifică cu suferinţa, nicidecum sinele divin. Când mintea este controlată şi lucrată permanent (nu doar ca o curiozitate), ea devine unealta sinelui divin şi atunci minunea se produce. Adică omul începe să trăiască din sine şi pentru sine. De abia atunci omul se află de partea sa şi nu-şi mai calcă pe suflet, când bucuria nu mai e doar o nebuloasă care doar se întrezăreşte când şi când prin ceaţă, ci devine parte constantă din realitatea sa.

Oamenii care nu trăiesc din sine, sunt veşnic nemulţumiţi, obosiţi, cârcotaşi, descurajaţi, puşi mereu pe critică, invidioşi, agresivi, cu gânduri ascune. Iar cei care trăiesc din sine, nu mai au timp pentru toate aceste nimicuri, căci ei se folosesc de mintea lor pentru a crea ceva şi a împărtăşi celorlalţi propria bucurie, pentru a-i susţine pe ceilalti ca şi cum s-ar susţine pe ei înşişi, îşi folosesc imaginaţia cu folos pentru a materializa mai întâi în propria minte ceea ce vreau să facă, aceştia îşi recunosc darurile divine fără frica de penibil. Căci sinele divin îl mai pot numi si sfânta sfintelor, adică altarul lăuntric în care lucrează fără oprire omul ca fiinţă de lumină folosindu-se permanent de minte, ca de o magnifică unealtă.

Dar omul contemporan fiind într-o permanentă cursă şi competiţie cu ceilalţi, uită de el însuşi, iar sinele divin nu şi-l recunoaşte. Ştirile rele şi praful aruncat în ochi din toate părţile subjugă mintea aflată ca într-un carusel care se tot învârte şi nu se mai poate opri. Iar toate acestea atrag ca un magnet minţile slabe care sunt lăsate de izbelişte să conducă omul după cum vor. Toate aceste ştiri şi întâmplări "senzaţionale" sunt iluzorii, pentru că omul trăieşte de fapt doar în propria sa realitate şi nu în realitatea celorlalţi. Dar iluziile fascinează mintea, căci mintea se hrăneşte de cele mai multe ori cu iluzii. Însă omul prins ca într-o plasă, începe să vadă denaturant lucrurile prin mintea sa şi i se pare că totul e de vină, în afară de el însuşi.

Dar dacă ne-am imagina o situaţie ipotetică, precum că cineva le-ar aduce la cunoştiinţă acestor plângacioşi vestea că mai au doar o singură zi de trăit, paradoxul ar fi că ei nu s-ar bucura deloc pentru primirea acestei veşti, în ciuda faptului că viaţa lor este doar un chin. Şi ar cere îndurare, să li se mai dea puţin timp. În realitate, nici cei mai plângăcioşi oameni nu ar vrea să plece din viaţă. Pentru că sinele divin îi îndeamnă să experimenteze şi să creeze în continuare, căci El iubeşte viaţa şi iubeşte oamenii. Mintea e schimbătoare, dar sinele e neschimbat, el doar îndeamnă omul spre creaţie şi bucurie, asta e menirea lui, să fie martor şi observator la experienţele omului.

Sinele divin este scena vieţii, iar mintea este balerina care urcă pe scenă, prestează programul pe care l-a ales şi arată tuturor ceea ce a învaţat ea să facă. Oare se va împiedica sau va rămâne pe vârfuri până la sfârşit?