Există două feluri de sincerităţi, fiecare cu nuanţele ei. Una apropie, cealaltă desparte. Una mângâie, cealalată răneşte. Una învârtoşează inimile, cealaltă le topeşte. Una deschide sufletul, cealaltă îl închide. Căci sufletele sunt ca nişte flori care se deschid sau se închid la cea mai mică adiere a unui gest, a unui zâmbet, a unei şoapte. Fragilitatea sufletelor, cine oare ar putea-o întrepătrunde, cine oare ar putea-o cântări şi oare pe ce fel de taler ar putea-o face?
Când doi oameni se iubesc şi se apropie unul de altul, sufletele lor tânjesc, se recunosc şi se oglindesc unul în celălalt. După asta tânjeşte orice om de pe faţa pământului. După un suflet în care el însuşi să se oglindească şi el însuşi să fie oglinda celuilalt suflet. Iar cu cât iubirea va urca mai sus, pe un nivel superior de conştiinţă, această oglindire nu se mai poate limita la a oglindi doar un singur suflet, ci în el se vor regăsi din ce în ce mai multe chipuri de suflete.
Căci acolo unde iubirea creşte, egoismul descreşte. Şi verbul „a fi” nu mai e unul restrictiv gramatical, ci unul care depăşeşte conjugările sale limitative. Astfel încât, „eu sunt”, se regăseşte şi în „tu eşti”, „el este”, „noi suntem”. Cum aş putea spune doar „eu sunt”, fără ca să mă separ de „tu eşti”? Şi când apare această separare între mine şi tine, între om şi om, între suflet şi suflet? Doar atunci când încep să mă etichetez şi să etichetez celelalte chipuri de suflete cu care interferez. „Eu sunt bărbat”, „Tu eşti femeie”, „Eu sunt ortodox”, „Tu eşti protestant”, „Eu sunt de aici”, „Tu eşti de dincolo”. Ceea ce urmează după verbul „a fi” înseamnă doar cultul personalităţii, mai mult sau mai puţin în exces. Şi aici, pe pământ, nu putem trăi altfel deocamdată, decât privind unul către altul din perspectiva personalităţii. Însă această doamnă îşi cere mereu drepturile ei de pământeancă: uneori e tăcută, alteori guralivă, uneori detaşată, alteori posesivă, uneori indiferentă, alteori mult prea geloasă.
Ceea ce uneşte şi nu desparte e puritatea iubirii dintre două suflete. Puritatea conştiinţei dintre două suflete. Puritatea gândului care pleacă de la unul către celălalt. Puritatea sincerităţii care învăluie, apropie şi cucereşte doar prin prezenţă. Însă când toate acestea se murdăresc de îndoieli, de bănuieli şi de gânduri ascunse, sinceritatea nu mai apropie, ci doar răneşte. Dar sinceritatea care răneşte nu mai poate fi numită nicidecum ca fiind sinceritate. Ci aceasta se transformă în interes, în manipulare, în control, în dominare.
Sufletele tânjesc după perechile lor. Şi totuşi câţi ar putea spune că ei trăiesc alături de sufletul lor pereche? Există aşa ceva sau e doar o metaforă? Câţi ar putea să se recunoască în celălalt ca fiind el însuşi? Câţi ar putea să se mărturisească fără frică în faţa sufletului iubitului lor? Sau e doar teatru absurdului jucat de dimineaţa până seara între doi oameni legalizaţi la starea civilă, dar care se controlează unul pe altul ca nu cumva să fie lezaţi în amorul propriu? Aici nu e iubire, nu e sinceritate, ci doar control indirect, doar rană. Am mai spus-o şi o repet, iubirea nu poate fi nici posesivă, nici geloasă, nici manipulativă. Când devii aşa, nu mai eşti pe fluxul iubirii, ci pe fluxul fricii care te scurge de energie.
Sinceritatea care răneşte e cea care este azvârlită cu răutate către celălalt. Sinceritatea care apropie este cea care îl mângâie pe celălalt. De multe ori ne amăgim că-i vrem binele celui de lângă noi şi atunci devenim brutali de sinceri. Dar această atitudine răutăcioasă nu foloseşte la nimic. Aruncăm aceste răutăţi înspre patimile celorlalţi, pentru că noi nu mai suportăm patimile din noi înşine. Şi fugim de ele, folosindu-ne de slăbiciunile altora, doar-doar vom mai uita pentru câte clipe de noi înşine şi de insuportabila goliciune a fiinţei noastre.
Oare când vom ajunge să nu ne mai rănim unul pe altul, din răutate, din invidie, din gelozie, din frică? Când vom învăţa să apelăm la partea luminoasă din noi şi să accesăm puritatea divină din noi înşine? Când ne vom debarasa de cele trecătoare care preiau atâta energie prin aceste ataşamente ale nimicului? Când vom renunţa la acuzaţii, critici, bârfe şi şuşotelile nimicului? Când vom elibera din noi egoismul şi gândurile ascunse ale nimicului? Câţi ani vom mai sta pe aici, până ce ne vom reîntoarce iarăşi Acasă? Ce vom lua cu noi în desaga sufletului nostru şi oare cât din ceea ce am gândit, vorbit şi făptuit aici, vom putea aşterne fără mustrări de conştiinţă la picioarele divinităţii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu