Pasind spre...un nou inceput

De fapt nu există un nou an spre care să păşim. Aşa cum nu există „un nou mâine”.
Însă mintea e captată şi interesată de acest nou an, pentru că ea îşi doreşte mereu un nou început. Şi cum poate fi un început mai prielnic decât odată cu începutul unui nou an?
Astfel lista se umple şi dorinţele se aştern una după alta. Vechile obiceiuri nocive sunt şi ele trecute pe listă, un fel de listă a renunţărilor. Toate începând să se manifeste, cu păşirea în noul an. Atunci omul se simte cel mai entuziasmat în faţa unei schimbări majore şi începe să se autosugestioneze că de mâine, de luni, sau odată cu noul an, ceva se va schimba în viaţa sa, pentru că... „aşa nu se mai poate”!
Şi pentru că „aşa nu se mai poate”, omul începe să îşi facă planuri, realiste sau nu, nu prea contează. Tot ce importă este faptul că va fi un nou început. Unii au aşteptat această schimbare demult, poate din vară, sau de astă primăvară. Au aşteptat astfel venirea noului an, de foarte mult timp, căci simţeau că atunci „nu este încă momentul” pentru o schimbare majoră, sau chiar una minoră, mare sau mică, măcar să fie „ceva”! Câtă tărie de caracter, cât stoicism şi câtă răbdare pentru o aşteptare atât de mare...
Şi eu am o listă, una pe care nu mai am ce scrie, pentru că e umplută deja. Simt că nu am unde să scriu pe ea, chiar dacă aş vrea asta. Pentru că lista mea va rămâne imaculat de albă. Fără directive bine stabilite şi fără nici un fel de control dinainte impus. Fără nici un fel de rezistenţă în faţa vieţii.
Iar dacă viaţa îmi va purta paşii spre pădurile întunecoase sau spre câmpiile elizee, acolo unde nu voi şti ce se află, voi spune atunci „da” sau ”ba” de frică în faţa necunoscutului?
Pentru mine noul început, mă găseşte cu o foaie a dorințelor, albă. Sincer, aşa mă simt cel mai ok, pentru că viaţa în general îmi aduce mult mai mult decât aş putea dori eu vreodată.
Dar asta nu înseamnă că voi rămâne resemnat în voia sorţii. Nu, pentru că treburile sau datoriile sociale, oricum se fac, vrei-nu vrei. Plăţi oricum ai de făcut, aşadar aici nu te poţi fofili, nu te poţi ascunde. Datorii de îndeplinit, sunt în fiecare lună de făcut cu voia sau fără voia mea. Deci tot ce se află în conştiinţa socială vor fi îndeplinite, pentru că oricum avem de dat „Cezarului ce-i al Cezarului”.
Dar ceea ce îmi dăruiesc mie însumi nu vreau să fie controlat nici de mine, nici de către alţii. Se poate sau e doar o utopie? Tind să cred că da, de ce să nu se poată la urma urmei?
Pentru mine, control înseamnă rezistenţă, efort, îndârjire, dezamăgire, frustrare. Iar deschiderea la viaţă topeşte toate aceste rezistenţe şi face din ele...fum!
Lucrurile pe care le-am făcut în anii trecuţi, cu siguranţă le vom mai face şi în anul ce vine. Dar ce-ar fi dacă ne-am axa şi pe lucruri pe care nu le-am făcut vreodată, sau de care ne-a fost frică să le facem până acum? Nu aici constă oare marea provocare? Pentru că o listă de dorinţe e foarte uşor de scris. Dar să accepţi o nouă situaţie care vine în faţa ta şi pe care să o soluţionezi, nu cu aceleaşi metode, ci cu altele noi, prin care poate vei avea rezultate mai bune, nu ar fi o mai mare provocare?
Nu ar fi mai interesant ca omul de lângă mine, vecinul, colegul, şeful pe care până mai ieri nu îl puteam suporta prin preajmă, să îl văd cu alţi ochi şi din alt unghi, începând cu noul an?
Nu ar fi mai palpitant ca tendinţele de a îi judeca pe alţii (eu fiind oricum infailibil!) să mi le mai estompez puţin şi în loc de a critica pe cineva, să îl susţin?
Nu ar fi mai frumos să îmi văd de pătrăţica mea, mare sau mică nu contează, fără a-mi mai lungi gâtul de curiozitate, la ce se află în ograda altora?
Nu ar fi mai indicat ca să fim mai conştienţi de noi înşine nu doar prin biserici, nu doar pe la cursurile sau conferinţele spirituale, nu doar atunci când citim din marii maeştri, ci şi atunci când suntem în piaţă, în trafic, când copii ne întind nervii la maxim, când cineva vine şi îţi trânteşte în faţă o vorbă „bună”, când ne este ruşine să deschidem gura şi să spunem fără frică ce avem de spus, când simţim că totul se prăbuşeşte în jur dar noi totuşi rămânem în picioare?
Nu ar fi mai adevărat ca să ne arătăm pe noi înşine aşa cum suntem fără să încercăm mereu să părem „ceva”?
Nu ar fi mai util să mai lăsăm de la noi înşine în faţa soţiilor sau soţilor noştri, fără a mai intra într-o luptă zadarnică a orgoliilor de ”care pe care”?
Nu ar fi mai folositor să nu ne mai plângem pe la toţi cunoscuţii, punându-le răbdarea la încercare și ascultându-ne toate nimicurile, în loc să căutăm soluţii constructive şi nu distructive?
Da, cred că ar fi mult mai util şi pentru noi şi pentru cei din jurul nostru dacă am proceda aşa, pentru noul an ce va să vină. Altfel, vom aştepta de prin primăvară începerea următorului an.
Iar dacă tot vrem să ne fie mai bine, dacă tot vrem să ni se împlinească multe dorinţe de pe listă, nu credeţi că mai întâi ar fi necesar să devenim mai mult decât suntem? Doar atunci lucrurile pe care ni le dorim vor intra cu adevărat în realitatea noastră, pentru că ni se vor da, doar dacă vom fi capabili de a le gestiona. Iar atunci noi le vom putea recunoaşte prin ceea ce am devenit între timp. Căci pentru „a avea” mai întâi e nevoie de „a fi”.
Iar pentru a deveni mai mult decât suntem acum, mai e nevoie de ceva, fără de care e imposibil să creşti ca om, ca spirit. E nevoie de iubire, oameni buni. Pentru că atâta timp cât eu nu mă iubesc pe mine însumi, nu am nimic de oferit celorlalţi decât amăgiri. De unde nu am, nu pot oferi! Iar dacă nu mă iubesc, nu pot susţine pe nimeni, nici măcar pe mine însumi. Pentru că doar sporind în cunoaştere, nu înseamnă că sporesc şi în iubire. Dar voi spori în iubire când nu îmi voi mai călca pe suflet fără rost şi voi face ceea ce simt că vreau să fac. Iar acesta nu este egoism. Căci dacă eu nu mă iubesc şi nu îmi aloc timp pentru mine însumi, iarăşi nu am ce împărtăşi, nu am ce oferi celorlalţi, pentru că sunt atunci mai gol decât goliciunea însăşi. Să nu ne fie jenă de iubirea noastră pentru noi înşine, ci să o căutăm pe aceasta mai mult decât orice altceva, căci doar găsind-o şi recunoscând-o, vom avea cu adevărat ce dărui celor din jur!
La finalul acestui an, în primul rând să ne mulţumim pentru ceea ce suntem şi apoi pentru ceea ce avem. Iar dacă dispunem de multe lucruri trecătoare, să fim atunci recunoscători pentru tot ce a intrat în viaţa noastră.
Eu vă mulţumesc pentru răbdarea pe care aţi avut-o cu mine şi cu postările mele, poate uneori nu tocmai uşor de digerat, poate nu tocmai uşor de acceptat. Dacă v-au folosit sau nu, voi știți mai bine. Eu doar am încercat pe cât am putut să fiu eu însumi şi să îmi arăt sufletul aşa cum este. Uneori am fost mai uşor de înţeles, alteori nu. Uneori lăudat, alteori criticat. Nu suntem aceiaşi în fiecare zi. Însă dincolo de mărturia mea, simt că am crescut împreună şi am mai făcut măcar un pas spre poarta fiinţei noastre.
Mulţumesc încă odată, și în loc de ”Happy new year”, mai bine un sincer ”Happy NOW HERE”!
Așa este, așa să fie!