Intre iubire şi recunostinta

Există două afirmaţii foarte puternice a căror efect benefic nu mai are nevoie de prea multe comentarii. Ele sunt: „Te iubesc” şi „Îţi mulţumesc”. Poate altora le-aţi spus de multe ori aceste afirmaţii. Dar vouă înşivă vi le-aţi spus vreodată privindu-vă ochi în ochi cu sinceritate?
Iubirea şi recunoştinţa sunt cele două aripi care îţi ridică vibraţia şi te ajută să te ridici deasupra stărilor de frecvenţă joasă care te ţin doar în pasivitate şi resemnare. Iar dacă vibraţia ta va fi slabă, dacă entuziasmul tău va fi unul retractil, adică vei face câte un pas înainte şi alţi doi înapoi, atunci şi randamentul tău va fi unul pe măsură. Dacă nu vei iubi cu pasiune ceea ce faci, randamentul tău va fi nul. Dacă nu vei fi recunoscător pentru tot ceea ce vine spre tine şi intră în viaţa ta, randamentul va fi iarăşi unul foarte scăzut. Dacă nu vei mulţumi oamenilor şi nu te vei dărui din ceea ce eşti, nu doar din ceea ce ai, atunci bucuria ta care vrea să fie relevată în exterior, va fi reprimată în mod inutil înăuntru.
Iubeşte-te pe tine însu(ă)ţi şi recunoaşte-ţi potenţialul nelimitat din tine!
Totul e vibraţie în jur şi tu eşti vibraţie. De cele mai multe ori când nu eşti atent şi conştient de tine, pici foarte uşor în anumite stări proaste pe care uneori nici nu înţelegi de unde vin şi care este cauza lor. E normal să se întâmple asta când iubirea şi recunoştinţa nu mai au loc în sufletul tău, când ele sunt doar simple cuvinte teoretice fără nici o putere. E normal să fii ca o frunză în vânt atunci când nu ai susţinerea acestor două mari puteri lăuntrice: iubirea şi recunoştinţa.
Dacă cristalul de apă, reuşeşte să ia o formă atât de frumoasă când aceste două cuvinte îi sunt induse, oare ce formă am căpăta noi înşine pe dinăuntru, având în vedere că suntem alcătuiţi în proporţie de 70% din apă? Dacă în faţa unor cuvinte negative, cristalul apei e ca şi dezintegrat, oare cât de dezintegraţi devenim noi înşine pe dinăuntru când emitem vorbe sau gânduri negative? Iar un om ruinat pe dinăuntru, nu poate fi decât o ruină şi pe dinafară. Dar dacă toate cristalele apei din noi înşine ar căpăta fiecare câte o formă perfectă, oare cât de strălucitori am fi pe dinăuntru, oare cât de radianţi am fi pe dinafară?
Să nu lăsăm iubirea şi recunoştinţa doar la stadiul de cuvinte citite şi atât. Dacă vrei o viaţă chinuită, uită de iubire, uită de recunoştinţă, pentru că lumina nu poate fi amestecată cu întunericul şi bucuria nu poate fi reunită cu suferinţa. Dar dacă îţi doreşti o viaţă frumoasă pe dinafară, atunci implementează-ţi iubirea şi recunoştinţa definitiv în sufletul tău. Nu doar pentru un minut, nu doar pentru o oră, nu doar pentru o zi. De ce nu permanent, de ce nu pentru totdeauna?
Iar în cazul în care vor mai veni asupra ta diferiţi prădători care vor încerca să îţi fure identitatea când te vor vedea cu garda jos, înarmează-te atunci cu scutul iubirii şi cu sabia recunoştinţei şi nu te uita nici în stânga, nici în dreapta, ci mergi înainte cu bucurie pe drumul tău. Pentru că prădătorii, adică gândurile joase, pot doar să te latre şi să te destabilizeze prin frică, dar niciodată nu vor avea curaj ca să te muşte.
Dacă simţiţi cu adevărat nevoia să trăiţi radiant şi nu ofilit, apropiaţi-vă cu curaj de voi înşivă, totul începe cu un pas. Spusă cu voce tare sau aşternută în scris, afirmaţia voastră de iubire și recunoștință va fi ca o pecete peste un legământ divin încheiat cu voi înşivă.
Mă iubesc pe mine însu(ă)mi, îmi mulţumesc că exist şi sunt recunoscător pentru tot ceea ce viaţa îmi dăruieşte!