Cine esti Tu?

Tot ceea ce te oboseşte psihic, nu vine din firescul tău, din sinele tău, nu vine de la Dumnezeu. Efortul de a părea mai mult decât eşti în faţa celorlalţi, oboseşte şi epuizează. La fel îngrijorarea, frica de boală, de sărăcie, de singurătate, de a fi părăsit de către iubit(ă), de a rămâne fără job, de a nu fi apreciat la adevărata ta valoare, de a rămâne în urma prietenilor tăi pe plan social, de a fi criticat şi umilit, de a fi penibil sau ridicol în faţa celorlalţi, de a nu pierde pe cineva drag din familie, de a nu îţi întoarce cumva spatele vreun prieten...Toate acestea te epuizează nervos și te sleiesc de energie dacă stai şi te gândeşti la ele.
Iar dacă te simţi veşnic obosit, nu te întreba prea mult de ce ai starea asta, întreabă-te mai bine la ce te gândeşti de ai ajuns să nu mai ai răbdare nici măcar cu tine însuţi.
Apoi vin temerile de a nu pierde ceva sau pe cineva. Cu cât simţi că deţii ceva mai preţios, cu atât frica de a pierde acel ceva, va fi mai mare.
Şi aceasta tot la fel de mult oboseşte şi epuizează. Frica de a îţi pierde agoniseala, banii, casa, maşina, cariera, sănătatea, puterea, poziţia socială, curajul, cunoaşterea, discernământul...şi multe altele.
Când începi să generezi astfel de gânduri, te afli într-un permanent conflict lăuntric, sau mai bine spus, nu mai eşti Tu. În starea de sfârşeală lăuntrică, acolo nu mai poţi fi Tu. Pentru că oboseala şi epuizarea nervoasă te despart de adevărata ta natură şi implicit de Dumnezeu.
Dar pentru o clipă măcar, imaginează-ţi că nu mai ai nimic din toate acestea. Sau că le-ai pierdut deja pe toate.
Cu ce te mai identifici atunci?
Iată, iubitul sau iubita ta nu se mai află lângă tine, sau credeai cumva că îţi aparţine, că este proprietatea ta? Copii tăi au plecat şi ei din realitatea ta. Chiar vroiai să rămână lângă tine pentru toată viaţa? Mama, tata, sora şi fraţii tăi s-au dus şi ei, nu îţi aparţineau. La fel şi prietenii, vecinii şi toţi amicii din jur. Acum nu mai ai cui spune o vorbă, nu mai ai pe cine suna şi cu cine vorbi la telefon. Eşti singur şi înfricoşat, pentru că nu mai ai cu cine te identifica, nu mai are cine te lăuda, măguli şi nici cine te băga în seamă. Nu te aşteptai chiar la un astfel de scenariu, nu-i aşa?
Lucrurile din jurul tău, au dispărut şi ele ca prin farmec. Îţi era bine în confortul casei tale, dar nici ea nu îţi aparţinea, ţi-a fost dăruită temporar doar pentru administrare şi nu să îţi lipeşti inima de ea.
La fel şi banii tăi, s-au evaporat subit. Deşi mult efort şi multă muncă ai depus pentru a-i aduna. Îţi era drag să îi numeri şi să te gândeşti la ei mai mereu, aşa e?
Chiar credeai că siguranţa ta se află acolo, în numărătoarea lor? Dar şi aceştia ţi-au fost daţi tot spre administrare şi nu ca să ţii cu dinţii de ei.
Ţi-a plăcut mult şi maşina ta, te lăudai peste tot cu ea, dar ce folos dacă nu ai priceput că ţi-a fost dăruită pentru a te folosi de ea în scop util şi nu ca să afişezi o imagine falsă în faţa celor cu mintea mai scurtă decât fusta lor minusculă. La urma urmei, cum ai putut să te identifici cu un morman de fiare frumos vopsite?
Iată, acum nu mai deţii nici eticheta socială cu care tare îţi mai plăcea să te afişezi în văzul altora. Nu o mai deţii nici pe aceea. Tot temporară a fost și ea, chiar credeai că e veșnică?
Religia ta cu care ţi-a plăcut atât de mult să te identifici şi pentru care ai suferit trup şi suflet, a picat şi ea de pe soclu, eşti uimit şi consternat? Aminteşte-ţi că atunci când ai ieşit din pântecele maicii tale, nu îţi era lipită nici o etichetă de frunte precum că ai aparţine vreunei religii anume. Aşadar nu îţi aparţine nici aceasta, doar ego-ul tău exacerbat şi-a dorit să se identifice cu ea.
Trupul tău pe care ţi-a plăcut atât de mult să îl contempli, oare era original? Ochii erau originali? Mâinile, picioarele, dinţii, le aveai doar tu? Parcă nu doar tu deţineai aşa ceva. Aşadar dacă toate acestea nu sunt originale, nu ai cum să te identifici cu ele, ţi-au fost dăruite şi ele pentru o perioadă, să te foloseşti de ele, nu să faci din trupul tău un idol.
Ne mai având nimic, un singur lucru pare să îţi mai fi rămas... numele. Pardon? Chiar te-ai născut având un nume propriu? Nu, nu, nu...nici măcar el nu ţi-a aparţinut, ţi-a fost pus şi el pentru a putea fi depistat mai uşor printre o infinitate de alte nume. Aşadar nici măcar acesta nu e original, nu îţi aparţine, nu te poţi identifica cu el.
Acum, după ce nu mai deţii nimic din toate care astăzi sunt, iar mâine nu mai sunt, care aşa cum apar, iarăşi dispar, care vin şi pleacă din realitatea ta, cu ce sau cu cine te mai identifici acum?
Ce a mai rămas oare din tine însu(ă)ți?
Cine eşti tu cu adevărat?