Unde se avanta vulturii

Nu stiu daca de sambata incoace am reusit sa ma dezmeticesc total dupa ultimul
cantec de lebada. Parca a fost prea frumos sa fie adevarat. Au trecut 6 luni ca
o clipa. Cu siguranta una din cele mai minunate perioade din viata mea.
Multumesc inca o data tuturor colegilor care au ramas consecventi pana la capat,
iti multumesc Niculina, daca nu erai tu, sunt convins ca nu ma bagam.
Dar in primul rand vreau sa-mi multumesc sinelui meu ca a avut rabdare cu
mine,cu mintea mea intortocheata,cu frica,cu indoielile,cu aroganta...si restul
care or mai fi!
Daca stau si ma gandesc, tot anul asta a fost sub impactul cursului,6 luni am
oscilat sa ma inscriu,iar dupa alte 6 luni,acum in decembrie, ma vad in postura de a scrie cum a fost.
Stiu Niculina ca nu esti de acord sa intru in trecut,poate cu nostalgia asta mai
pierd putina energie,dar stai linistita ca mi-a ramas destula, asa ca imi dai
voie sa fac o exceptie,da?
Asa cum spuneam si sambata, o persoana care nu se descopera pe sine e ca batuta
de vant incoace si incolo,total vulnerabila in fata vietii.Una care se zbate
mult in van fara repere,intr-o continua vanare de vant.Asa am fost si eu.
In cele 6 luni cand tot ma gandeam daca sa ma bag sau nu, simteam ca tot ce crezuzem
 pana atunci intra in conflict launtric cu credinta clasica de biserica (nu credinta
sinelui).
Ma inconjurasem de un zid mental iar orice sustragere si incercare de evadare
era atat de anemica incat eram permanent tinut in prizonierat. Mintea pusese
stapanire in mod despotic,iar sinele la orice incercare de manifestare,era
imediat pedepsit, torturat si aruncat din nou in temnita.
Dar la un moment dat,fortand lucrurile,mintea incepea sa cedeze si pierdea
teren. Temnicerii atipeau unul dupa altul,iar eu le-am furat imediat armele.
Sinele meu intrezarea luminita de la capatul tunelului si dus a fost,nelasand
nici o urma.
Balanta se inclina din ce in ce mai mult.Era ca si cum nu mai aveam nimic de
pierdut, obosisem sa mai caut de atatia ani undeva unde nimeni nu ma mai putea
ridica. Obosisem sa mai fiu altceva decat eram in realitate.Obosisem sa imi mai
tin la nesfarsit sinele in sclavie.Si a venit un moment in care parca mi-am spus
"fie ce-o fi", senzatia de a te arunca in gol cu speranta ca parasuta sa se
deschida cumva pana jos. Ceva de genul asta s-a intamplat pana m-am hotarat cu
adevarat.
Apoi,chiar si dupa ultima hotarare,simteam cum frica ma urmarea mereu,conflictul
interior nu se estompase inca, era ca si cum inca mergeam cu frica de mana dar
totusi reuseam sa merg pe unde vroiam eu de data asta.Si cred ca am mers in
starea asta pana dupa modulul 3,dupa care gata,am simtit ca m-am eliberat de o
povara pe care am tinut-o in spate prea mult timp.
Cert e ca pana la inceperea cursului,nu aveam curaj absolut deloc sa ies de dupa
zidurile bisericii sau nici macar sa arunc o privire in afara.Tot ce se afla in
afara, era vrednic de condamnat si de ars pe rug.
Stiam de la inceput ca odata intrat in noua minte,voi merge pana in panzele
albe, mai exact voi da aceste panze deoparte de pe sinele meu uitat.
Calea imi era deschisa iar ezitarile nu-si mai aveau rostul.
Am iesit in mijlocul cetatii si am vazut ca eram inconjurat de o multitudine de
usi ferecate cu lacate.
Pana atunci,credeam ca acele lacate ma tineau in siguranta in fata navalitorilor
orientali. Nu ma apropiasem de ele niciodata ,nici macar nu eram curios.
Eu doar trebuia sa judec si sa critic orice se afla dincolo de acele usi
ferecate si asta in necunostinta de cauza.
Si atunci,am inteles, lacatele se vroiau sparte iar usile larg deschise!
Dupa ce s-au deschis,surpiza! Nimeni nu dadea navala,nimeni nu imi vroia capul!
Din contra,am fost luat de manuta si invitat imediat la un ospat regesc.Acolo am
cunoscut un prieten vechi, abandonat demult dar care nu-si pierduse speranta ca
intr-o zi ma voi reintoarce la el:sinele meu.
Dupa momentul asta,am realizat imediat,ca odata sinele regasit, totul vine in
viata ca un fel de bonus.Pentru ce atata incrancenare inutila atunci?
In ultimele 6 luni,am acumulat cu o sete greu de stavilit.Cand esti doar
curios,iti mai stavilesti putin curiozitatea citind ceva sau mai facand cate un
curs. Dar cand esti pur si simplu infometat dupa adevar(cred ca nu
exagerez),incepi sa te descoperi pe zi ce trece.Si ceva dinlauntrul tau, te
ghideaza si-ti vorbeste.Sinele atunci incepe sa prinda viata,pana atunci, "mort
era si a inviat, pierdut era si s-a aflat".
Iti dai seama de fapt,ca nu mai vrei sa risipesti nimic,timpul e prea important
sa iti mai faci loc pentru discutii puerile sau alte nonsensuri. Daca nu
traiesti viata asta noua,cu mintea noua permanent,ci doar iti mai aduci aminte
cand si cand, atunci exista riscul sa pierzi chiar si ce aveai impresia ca ai
acumulat. Daca nu esti conectat 100% ,chiar si 1 singur procent te poate sabota
la greu! Si atunci iar intram in mintea veche si o luam pe aratura.
Oare ce putem pierde daca suntem mereu noi insine?
Da,avem ce pierde, e adevarat:frica de penibil !
Sau oare ce am putea pune pe masa ceva sa compenseze pretul acestui Sine?
Ce pret are originalitatea noastra?
Acum e seara iar daca ma uit dupa soare,nu il mai vad.Insa stiu ca el e undeva
acolo si straluceste chiar si acum.Straluceste permanent,nu?
Asa e si sinele nostru,el straluceste mereu inlauntru dar de cele mai multe ori
nu reuseste sa straluceasca si in afara.Mintea l-a inconjurat cu ceata
gandurilor,cu norii fricii si cu intunericul suferintei mintale...
Poate ca adevarata provocare de abia acum incepe .In tot intervalul asta,al
ultimelor luni,nu m-am axat asa mult pe indeplinirea nu stiu caror dorinte,ci
m-a interesat mai mult aceasta minte noua si manifestarea sinelui fara
frica.Restul a venit de la sine,cum spuneam,ca un fel de bonus. Pentru ca atunci
devii deschis,frica nu mai are asa putere ca inainte desi se mai insinueaza
uneori,si astfel poti primi detasat tot ce vine spre tine.
Mi-a placut imaginea de pe diploma si astfel am pus titlul asta.Poate nu am
devenit inca vulturi dar suntem pe cale...