Intre speculatie si adevar

Desi cu totii dorim sa facem si sa experimentam cat mai multe,cred ca exista totodata si riscul sa se piarda esentialul.Care ar fi esentialul?Pentru mine esentialul e unul singur:sinele meu.Mai exact revelarea lui unica in viata asta.
 In toata spiritualitatea intrebarea cu care se incepe este :"cine sunt eu"?Iar parerea mea e ca se trece prea usor peste intrebarea asta, cu adevarat esentiala. Chiar eu am tratat-o oarecum superficial si probabil din cauza asta mi-a revenit de o bucata de timp si inca staruie in mine.
Deci,pentru mine,raspunsul la intrebarea "cine sunt eu?" exprima singurul adevar
de netagaduit. Restul? Pure speculatii ale mintii!
Punandu-mi aceasta intrebare,imediat mintea incepe sa insiruie vrute si
nevrute,unele mai false ca altele.Iar parcurgand intreaga lista incepand cu
numele,corpul,nationalitate,sex,religie,ganduri,emotii sau mai stiu eu
ce,realizezi ca de fapt nu poti fi nimic din toate acestea.De ce?
Nimic din toate acestea nu e original.Nimic nu e unic si irepetabil.Toate au
fost si vor fi si in altii.Totul va trece la un moment dat.Asadar nimic din
aceasta insiruire nu e original.Stau si ma intreb insa cine se identifica de
fapt cu aceasta insiruire,crezand ca e nu stiu ce sau nu stiu cum?
Raspunsul:mintea! Iar daca mintea ma identifica ca fiind ceva de genul asta,ea
inca nu e prietena mea.Nu inca. Pentru ca daca incep sa ascult ce are ea de
spus,nu o mai controlez eu,ci ma controleaza ea pe mine.
Iar un tiran mai despotic ca mintea noastra,nu cred sa se fi nascut vreodata pe
fata pamantului.Asadar daca inca ma identific cu ce spune mintea ca as fi,ea
devine stapana mea,iar sinele meu,sclavul ei!
Si de aici pana la suferinta nu mai e decat 1 pas.Sincer, cred ca toata
suferinta omului se desfasoara doar in mintea lui.Deci suferinta e o alegere si
o atitudine umana.Daca eu aleg sa sufar in minte,Dumnezeu nu intervine,nu ma
scoate de acolo fortat,doar spune "asa sa fie"! Si asa va fi pentru ca eu aleg
sa sufar din liberul meu arbitru,peste care nu trece absolut nimeni.Ce paradox,
nu?
Iar daca aceasta suferinta e nefireasca,ramane totusi ceva in mine care e
firesc: bucuria starii de "a fi". Intrebarea mea este :daca mintea sufera,cine
se bucura de fapt?
Cine se bucura in taina si nevazut?Cine nu ia parte la tot vartejul vietii decat
ca observator?Cine ramane neschimbat?
Cand mintea se identifica cu persoana adica tu doar crezi ca esti ceva de
genul,profesor,barbat,femeie,credincios,inteligent,bogat sau mai stiu eu
ce,atunci apare la orizont prietena noastra de o viata: frica.Imediat cum te-ai
identificat intr-o conditionare sociala sau religioasa,ai si pus o limitare si
frica te urmareste fara mila.
Dar daca pt o clipa,doar o clipa,vom inlatura orice conditionare,orice
gand,orice cunoastere,chiar si Scriptura daca o vom lasa deoparte pt un moment,
ce ramane dupa inlaturarea acestui val?
Unde mai e crestinul,unde musulmanul? Unde saracul,unde bogatul? Unde
inteleptul, unde ignorantul?
Oare mai e cineva care sufera?
Pentru ca ajungand in acest loc,am gasit ceva tainic aici,ceva pur si de
neatins.Acest "ceva" se afla dincolo de orice conditionare,de orice religie,de
orice cunoastere!
Ce poate fi?
Ceea ce vine de la Dumnezeu cu greu poate fi denumit.Daca il denumesc ca fiind
sinele divin,nu exprim intru totul ceea ce este.Daca ii spun constiinta pura,ma
mai apropii putin.Dar daca am curajul sa il identific ca un spatiu de iubire
infinita, am spus totul.
Ceea ce vine de la Dumnezeu,adica din iubire,nu poate fi decat iubire.Asadar,pt
mine cel putin,m-am lamurit:sinele nostru e iubirea dumnezeiasca de fapt!
Asta e singurul adevar ce nu poate fi combatut.Ceea ce e in mine si in noi
toti,e purul adevar ce nu poate fi combatut! Restul? Doar speculatii al
imaginatiei noastre!
Daca voi vorbi despre ce s-a intamplat acum 1000 de ani,doar speculez!
Daca voi spune ceva de ce se va petrece maine,iarasi speculez!
Dar daca voi afirma ca religia aceea e mai buna ca cealalta,sau ca o dogma e
falsa si alta adevarata?Pura speculatie! Pura aroganta!
Insa daca as vorbi despre sinele meu care e iubire pura si neconditionata atunci
exprim un adevar si nimeni nu mi-l poate tagadui.
In fiinta noastra,undeva intr-un loc profund,mai intim decat intimitatea insasi
se afla ceva intangibil.Acesta tanjeste mereu sa fie revelat.Aici si acum,nu
undeva dupa moarte!
De ce insa nu se manifesta el oare decat intr-un numar de oameni atat de
restrans?
Mintea si imaginatia pe care nu le controlam,sugruma sinele si iubirea din noi.
Ea singura,mintea, are puterea sa faca asta.Ea singura creaza frica si apoi vine
boala prin vibratia fricii.Personal cred ca daca mintea nu este stapanita, 
suferinta va fi prezenta mereu.
Dumnezeu cand ne-a creat ne-a dat multe unelte care sa ne slujeasca si nu ca sa
ne controleze ele pe noi: gandul,imaginatia,emotiile,vibratia,cuvantul,subconstientul!
Ce am facut din ele?Ce am facut cu ele?
Majoritatea oamenilor ajung pe patul de moarte fara a sti macar ca exista acest
sine divin in ei.Toata viata s-au identificat doar cu persoana,adica cu
mintea.Dar daca am lasa sinele sa se manifeste,orice problema si-ar gasi
rezolvarea prin sine,adica prin Dumnezeu.
Hristos ne aminteste un lucru:"Indrazniti,Eu am biruit lumea!"
Despre care lume e vorba?A calatorit el prin lume sau a purtat vreun razboi cu
cineva? Nu. "Lumea" la care se refera e mintea,ea se vrea cucerita!
Iar atunci sinele se va manifesta minunat intru totul,si mintea va deveni
minunata si gandurile la fel.
Dar nu inseamna ca ajungand in acest punct,vom incepe sa plutim pe un nouras
diafan.Nu,de abia atunci apar testele adevarate si surpiza vine cand realizezi
cum le treci pe toate cu bucurie,toate avand un inteles ascuns pe moment.Desi
unele experiente ce vor veni atunci par dureroase in aparenta,acela e semnul ca
poti duce orice,pentru ca rezolvarea lor nu mai vine din minte ci din sine!
Acest sine ramane neschimbat,de neclintit si totusi atat de usor de tinut in
sclavie cand mintea conduce.
Exista multi care traiesc toata viata intr-o continua suferinta(doar mintala).Ei
singuri au ales! Pentru ca in viata nu pot fi decat 2 stari majore:ori o
continua suferinta inchipuita si totusi reala in minte,ori o manifestare a
sinelui divin fara frica si fara blocaje mentale.
Cand ajungi acolo,in acel loc tainic,ai senzatia ca pana atunci ai umblat pe
aiurea prin tot felul de locuri pustii,dar niciodata nu ai fost cu adevarat
acasa! E ca si cum te regasesti cu un vechi prieten pe care l-ai iubit dar ai
uitat asta. Atingerea sinelui e de fapt,atingerea dumnezeului nostru launtric,a
inocentei copilului din noi.Si asta nu se face cu surle si trambite,ci doar
ramanand in tacere in acea stare pe care nu ti-o poate da cineva,pe care nu ti-o
poate lua cineva!
Acolo se afla de fapt Imparatia cerurilor, in acel loc neatins,nevazut,necuprins...