Credinta sau superstitie?

 



Credinta sau superstitie?
Adevar sau surogat?
Certitudine sau amagire?


Acestui cuvant mare care se numeste "credinta" ii este atribuit de multe ori un inteles foarte mic.Iar daca se schimba putin unghiul de perceptie, intr-o clipa adevarata credinta devine doar superstitie.Parerea mea este ca adevarata credinta nu are absolut nici o  legatura cu ceva legat din afara omului,orice ar fi acel "ceva".
Daca ma consider pe mine a fi un om credincios intrebarea pe care mi-o pun este: "in ce cred de fapt"?
Paradoxul este ca, cunosc multi oameni(inclusiv eu am fost asa foarte mult timp), care spun cu mare convingere: "cred in Dumnezeu"! Si mergand mai departe pe tema asta,incep sa ii atribuie Lui toate cele petrecute in viata lor,si cele bune si cele rele.Astfel,imediat dupa afirmatia "cred in Dumnezeu",vine o alta afirmatie,de fapt o multitudine, care o anuleaza pe aceasta si anume:"sunt pacatos,fac numai rau,gandesc numai rele,nu am nici o valoare caci fara Dumnezeu nu pot face nimic..."!
Tu omule care gandesti asa,vrei sa iti spun un secret?Nici Dumnezeu nu poate face nimic fara tine. Sau mai bine zis,poate dar nu vrea.De ce spun asta?Pentru ca liberul tau arbitru, adica alegerea ta in viata,este la mare cinste in ochii Lui Dumnezeu,iar peste alegerea ta,peste liberul tau arbitru, nu trece nici macar El.Tare usor ne mai vine sa spunem ca "asa a vrut Dumnezeu,asta e voia Lui...",sunt doar cuvinte care vin din superstitie nu din adevarata credinta.
Aceste cuvinte care de fapt,ne anuleaza pe noi  ca fapturi facute dupa chipul si asemanarea Lui,vin din constiinta religioasa care a prins radacini adanci in subconstientul nostru si ruleaza un automatism vechi dar foarte bine intretinut cu fiecare gest,vorba,fapta,care ruleaza din acest programel mental.Dupa atatia ani de experimente in biserica ortodoxa,a trebuit pur si simplu sa ma vad pe mine din afara ca sa realizez niste lucruri pe care inainte nu le puteam distinge.Stiu ca de acolo mi se trag multe,stiu ca ceva legat de suferinta m-a captat si s-a pliat pe sufletul meu.Stiu ca falsa smerenie in care multi isi prind picioarele e tot din superstitie,nu are legatura cu adevarata credinta.Nevoia de a te considera "vierme", este pentru multi o fuga de propria lor valoare,o fuga de responsabilitate.La fel am fost si eu,nu vorbesc acum din carti,ci din propria experienta.
Cand ajungi sa Il marturisesti pe Dumnezeu dar iti anulezi toata valoarea ta dintr-o falsa smerenie,doar pentru a nu ajunge la o mandrie inchipuita,de fapt ajungi sa aduci o mare ofensa adevaratului Dumnezeu care te-a creat si implicit iti anulezi toate virtutile pe care El ti le-a oferit,dar pe care tu nu vrei sa le recunosti.
Ti le-a oferit ca sa detii toate armele de care ai nevoie pentru a razbate,pentru a fi creativ,pentru a fi original, pentru a fi curajos,pentru a fi "tu insuti"! Dar afirmand despre tine ca nu esti mare lucru in lumea asta, anulezi astfel atributele Lui.
Practic nu poti afirma despre El ca este atotputernic daca tu te consideri`foarte slab.
Nu poti afirma ca El este atocunoscator,iar tu nestiutor.Nu poti afirma ca El este minunat iar tu esti doar un "vierme".Pentru ca e o contradictie aici si iti alimentezi astfel un permanent conflict launtric.
Facand asa,te identifici de fapt cu "viermele"de care spui si nu cu adevaratul Dumnezeu.
Nu poti fi si minunat dar in acelasi timp si pacatos,rob si nevrednic.Ceea ce crezi ca esti aia esti! Limpede ca,cristalul!
Mare lucru sa poti spune in fata celorlalti :"iata-ma cat sunt de minunat:"!Crezi asta sau sunt doar vorbe? Daca crezi,spune-le-o si celorlalti poate incep si ei sa creada.Eu nu am crezut mult timp despre mine ca as avea si eu o valoare,biserica si constiinta religioasa au avut grija sa imi zdrobeasca creativitatea.Si nu e neaparat ea de vina,cat faptul ca i-am dat credit total, pana a falimentat in sufletul meu.A fost si asta o experienta foarte utila,nu ma dezic de ea.
Dar acum pot spune fara frica :"iata-ma-s cat sunt de minunat"! Si nu sunt doar cuvinte,chiar cred asta acum.Si iaca,nu o spun cu mandrie, ci cu demnitate.Sa nu  confundam mandria cu demnitatea de a fi  OM.
Ceea ce am inteles intr-un final,e ca  fiecare nivel de constiinta este raportat la un anumit nivel de credinta.
Iar nivelul cel mai de jos,e cel in care te consideri pacatos si nevrednic.Cu toate ca e cel mai nociv nivel,eu l-am considerat mereu a fi cel mai inalt.Greseala mea,sper ca nu si a voastra!
Cand te afli aici,in stadiul de rob,de fapt credinta ta nu exista.Si totusi,mergi la biserica,participi la ritualuri intr-un mod pompieristic,dai acatiste in stanga si in dreapta,te mai rogi si acasa,faci tot ce e de facut ca nu cumva sa te mustre constiinta ca ai omis ceva.Neomitand nimic din toate astea,omiti de fapt esentialul:pe tine insuti!
In stadiul asta,credinta ta nu e in Dumnezeul cel adevarat,ci tu de fapt crezi intr-un idol care se numeste:FRICA! Si astfel te agati de lucruri care sunt in afara ta si incepi sa cutreieri lumea in lung si in lat crezand ca astfel vei gasi un nou surogat,adica o noua minciuna de care sa te agati pentru a-ti fi mai bine.
Gol am iesit din pantecele maicii mele si gol voi pleca! 
Daca aceste surogate de care ne agatam,ne-ar fi de folos cu adevarat,poate ar fi trebuit sa ne nastem cu ele in mana.Si asa n-ar mai fi cazul sa ajungem pana la Ierusalim ca sa cumparam lumanarase sau mir pentru ca ne-ar fi date toate din nastere daca ne-ar folosi cu adevarat.Si iarasi,nu ar mai fi cazul sa ma inghesui pe la nu stiu ce icoana facatoare de minuni,sau pe la nu stiu ce sfinte moaste,caci facand astfel recunosc iarasi si iarasi ca nu sunt decat rob,pacatos si nevrednic.Si nu as mai avea nevoie sa ma agat de nu stiu ce parinte duhovnicesc pe care sa il rog sa se roage pentru mine,caci eu nu sunt in stare de nimic si singurul lucru pe care il vreau este sa imi predau puterea din mine oricui doar pentru a nu mai fi responsabil de alegerile pe care le fac.
Poate unii vor spune ca se intampla si lucruri bune facand astfel,ca iata le-a ajutat Dumnezeu ca au ajuns la nu stiu ce moaste.Dar daca ar fi o regula general valabila s-ar intampla minuni cu toti oamenii,dar nu se intampla decat cu foarte putini dintre cei care ajung la Ierusalim,la icoanele facatoare de minuni sau la sfinte moaste.Ar insemna ca oricine care saruta vreo icoana facatoare de minuni sa se schimbe irmediabil in bine si toata viata lui sa devina imediat minunata.
Dar nu se intampla deloc asa.Nu prea are legatura una cu alta.De ce?Pentru ca schimbarea nu poate veni decat din launtru,nu din afara.Iar daca cu unii se intampla sa se schimbe ceva, este pentru ca ei in momentul in care au ajuns la acea icoana,au intrat intr-o stare buna,adica si-au ridicat vibratia ei insisi,nu ceva din afara le-a ridicat-o.Si fiind astfel intr-o stare de vibratie inalta gasesti solutii mult mai rapid,devii deschis la ce iti ofera viata,caci acele solutii nu puteau intra in viata ta pana atunci cand erai inchis in frica.Problemele nu pot fi rezolvate la acelasi nivel al constiintei din care provin,ci la un nivel superior de energie.
Cand se mai intampla sa vorbesc cu persoane foarte habotnice simt ceva in suflet precum o gheara.
E durerea pe care o simt fata de neputinta lor.Stiu,nu e cazul sa salvez pe nimeni, doar constat cum multi si-au cladit in jurul lor un edificiu fals format din tot felul de surogate venite din traditii care mai de care mai superstitioase.Lumanari aprinse in nestire pentru vii si pentru adormiti,miruri peste miruri care mai de care mai parfumate,aghiazma mica,mare,mijlocie,cruciulite care mai de care mai frumoase care sa ne apere de "cel rau",acatiste citite si rascitite la sfintii care sunt  preocupati sa ne schimbe viata mai mult chiar decat suntem noi insine,cate si mai cate...
Toate astea nu sunt neaparat rele,dar oare sunt bune cu adevarat?Ajuta cu adevarat sa ne tot agatam de niste lucrusoare sfintite si preasfintite?Poate cand te afli in stadiul cel mai de jos,de care aminteam mai sus,atunci te agati cumva si de astfel de surogate,decat nimic e bine totusi sa incerci ceva.E vorba de credinta pana la urma.Daca tu crezi ca acea icoana te ajuta sau acea cruciulita, atunci asa sa fie!Dar ce se intampla daca iti pierzi cruciulita,cine te va mai apara atunci?Ce se intampla daca nu mai ai nici un acatist la indemana din care sa citesti rugaciuni la toti sfintii?
Atunci nu ramai doar cu tine insuti si vezi de fapt cate parale faci cu adevarat?Fara toate surogatele,fara toata superstitia,ce mai ramane din tine?
Toate astea se intampla nu numai la nivel religios,ci si in multe grupari spirituale care iti spun sa te agati de orice,numai de tine insuti nu.Cand credinta ramane fara discernamant,ea devine doar superstitie si atat.Si in acest stadiu incepi sa cauti tot felul de maestri spirituali,de guru,incepi sa ai viziuni,sa vezi demoni sau alte entitati,incepi sa intri in tot felul de initieri sau curatari...Insa mereu e vorba de discernamant, mie discernamantul mi se pare ca ar fi cel mai important dintre toate.Si eu sunt interesat de o multime de lucruri,dar fara discernamant risc sa ma ia valul!Dar slava domnului am ramas cu capul pe umeri!
Daca e discernamant poti invata de la oricine cate ceva,asa cum merge albina din floare in floare...