Intre religie si spiritualitate (1)

Zilele trecute,am dat pe o pagina a uneia dintre voi de un proverb care spune:

"Religia e pentru cei ce se tem de iad,iar spiritualitatea, e pentru cei ce au trecut deja pe acolo."

Sigur,poate fi o metafora si totusi e mai mult decat atat pentru cei care sunt in cautarea adevarului.

Ce e religia si ce e spiritualitatea?

Cand proorocul David amintea intr-unul dintre psalmi:"Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu!", stia exact cui i se adreseaza prin acest indemn. Spun asta,pentru ca exista o categorie de oameni,majoritara,care trebuie sa se opreasca cumva ca sa isi revina in sine.Dar de la ce sa se opreasca? De la grija lumeasca!

Pentru acest tip de oameni, biserica si religia raman esentiale.Dupa o saptamana petrecuta intr-un vartej, intr-o continua fuga dupa tot felul de himere,acestia simt cumva nevoia intr-un final sa se opreasca si atunci cele 2-3 ore petrecute in biserica pot fi cu adevarat benefice.E ca si cum toata saptamana,am fugit de mine insumi,de sufletul si sinele meu,ajungand defazat de acestea,dupa care ma opresc,intru in biserica si astept sufletul din urma sa soseasca din nou acasa,in mine insumi.Pentru putin timp,sunt din nou cu mine,dupa care, ies si iar fug toata saptamana,sinele incerca sa se tina dupa mine iar daca se apropie cumva prea mult,o iau la fuga si mai tare...Iar pana nu vine duminica si mersul la biserica,haladuiesc pe aiurea...

Acest fel de oameni,nu isi pun intrebari,nu cauta sa creasca cumva spiritual,iau totul de-a gata asa cum li se spune si sunt "fericiti",pana la adanci batranete. Pentru acestia, viata ramane o lupta,un chin, un loc in care cu totii am fost aruncati de un dumnezeu neandurator in aceasta vale a plangerii.

Dar daca ar fi adevarat ca am fost aruncati aici intr-un mod aleatoriu,Dumnezeu ne-ar incalca propriul liber arbitru,iar El nu face asta in veci si pururea.De ce?Pentru ca ne iubeste,nimic mai simplu.

Nu ar avea nici un sens daca doar as fi trimis la intrupare asa,ca un fel de pedeapsa sau chin.

Asa ca mai mult ca sigur,avem fiecare dintre noi cate un cuvant de spus fata de motivul pentru care am venit aici.Adica,avem o misiune de indeplinit,dar pe care nu ne-o mai amintim.Atunci cum s-o indeplinim? Da,nu ne-o mai amintim dar ceva din noi ne indeamna permanent catre acel “ceva”, depinde doar de noi daca lasam sinele(adica pe dumnezeul din noi) sa lucreze in toata deplinatatea sau alegem sa ne punem singuri obstacole si astfel sa esuam de la aceasta misiune.

Religia mitica,adica cea concreta,luata ad litteram,nu iti mai lasa loc de interpretari,ci doar iti impune sa iei lucrurile asa cum sunt scrise:adica Dumnezeu a facut lumea in 7 zile(inclusiv una in care s-a odihnit),Adam a muscat din mar la propriu,Moise a despartit Marea Rosie cu un toiag...si care mai sunt. Asta in crestinism. Hindusii la randul lor cred ca pamantul care trebuie si el sa se sprijine pe ceva,sta pe un elefant,acesta,la randul lui se sprijina pe o broasca testoasa,care la randul ei sta pe un sarpe...Krishna a facut dragoste cu 4000 de ingrijitoare de vaci,Brahma s-a nascut dintr-o crapatura a unui ou cosmic,si asa mai departe. Probabil ca si Dumnezeu are simtul umorului si inca foarte bine dezvoltat...

Aceasta e religia,o serie de structuri ale credintei,care incearca sa explice niste taine doar in termeni mitici,nicidecum in termeni legati de experienta.Toti cei care cred in aceste mituri se considera salvati sau mantuiti,iar ceilalti sunt clasificati din start pagani si condamnati la chinuri vesnice.Acest tip de mentalitate,e definitiv inchisa intr-un cerc vicios care se numeste dogma,care la randul ei se numeste...frica!

Personal cred ca o parte din om tanjeste cumva dupa un ritual bisericesc,iar o parte tanjeste sa afle adevarul care i se potriveste dupa structura sufletului sau.O parte doreste disciplina si ritualul,o parte vrea sa ajunga la sinele sau.

Religia si spiritualitatea nu sunt cele mai bune prietene.Una ramane de moda veche, adica "old fashion", se imbraca doar cu tinute sobre si inchise iar atitudinea ei este conservatoare si aroganta.Cealalta,adica spiritualitatea,e mereu in pas cu moda si cu toate tendintele noi,atitudinea ei este toleranta, deschiderea la nou si experienta e tot ce conteaza pentru ea.

Aceste doua,pot produce la un moment dat un conflict launtric foarte puternic.Dar asta doar pana cand frica venita din dogma incepe sa moara incet si sigur.Atunci se produce detasarea intre cele doua si poti merge frumos si la biserica daca simti nevoia,dar in acelasi timp poti extrage de oriunde adevarul care ti se potriveste.

Odata frica anihilata,incep sa merg la biserica ca si cum as intra in ea,pentru prima data.Am uitat toate automatismele,rugaciunile,inchinaciunile,acatistele,paraclisele, metaniile,icoanele...totul!Nu judec,nu critic,nu vreau sa schimb pe nimeni,doar intru,ascult,observ,dar nu ma mai las stapanit de nimic,nu imi mai las puterea in mana altora,nu ma mai identific cu gesturi pe care inainte le faceam inconstient.

Orice gest facut inconstient ma departeaza de sinele meu si astfel ma ancorez in prezent si cu mintea si cu trupul.De abia atunci devin liber cu adevarat! Ca si cum in jurul meu sunt zeci de maini care se agata de mine,dar eu nu ma agat de nici una. Ma am doar pe mine,si imi este de ajuns.Stiu ca nimic din afara nu are putere asupra mea atata timp cat raman in starea asta,adica liber de orice conditionare,de orice atasament. Fara aroganta,fara mandrie,fara dispret,fara judecata,doar in starea de "eu sunt"!

Ati facut exercitiul asta vreodata?Vi-l recomand.

Iar daca nu ajung in starea aceasta,eliberat de frica,ma voi imbulzi in continuare sa sarut icoanele sau moastele,ii voi judeca pe ceilalti care nu sunt de aceeasi religie ca a mea,clasificandu-i drept pagani,voi scoate bani cu nemiluita din buzunare pentru a se ruga cutare sau cutare pentru mine,pe scurt,ma predau pe mine insumi si imi predau toata puterea de buna voia si nesilit de nimeni!

Religia ma inlantuie,spiritualitatea ma elibereaza.Religia nu uita nici o clipa sa imi aminteasca cat sunt de pacatos si nevrednic,spiritualitatea imi aminteste cat sunt de minunat.Religia ma face sa tremur in fata mosului cu barba care nu uita sa consemneze nimic la catastif,pe cand spiritualitatea imi spune doar sa experimentez fara frica,sa nu judec pe nimeni si sa nu imi calc pe suflet sub nici o forma.

Religia e ca o lume cladita pe un esafod construit din caramizi formate din frica,ura si ignoranta,iar fundatia e trainica facuta din sange amestecat cu vina,rusine si pedeapsa.

Si asta se intampla iarasi si iarasi cand privesc peretii reci ai bisericilor,unde dintr-un loc Hristos e in agonie pe cruce,facandu-ma sa ma simt vinovat doar pentru ca traiesc,din alt loc sfantul Ioan Botezatorul se incrunta fara mila pentru ca o duc prea bine si putina suferinta nu mi-ar strica,iar din alta parte vad multimi de mucenici adusi in fata calailor ca niste oi la injunghiere,indurand totul cu stoicism si astepand sa intre odata si pentru totdeauna in Imparatie. Unde mai e iubirea oameni buni?

Cu toate acestea,pentru categoria de oameni de care aminteam,biserica si ritualul raman in continuare esentiale,e ca o intoarcere acasa penrtu scurt timp.Astfel isi mai potolesc putin simturile,isi mai estompeaza cumva mustrarile de constiinta si isi fac sperante in continuare ca Dumnezeu ii va milui si mantui.Un "Doamne miluieste"rostit cu frica si cutremur,ma aduce din nou la stadiul:"Doamne mi-e frica de mor ca traiesc!"

Zambesc,dar stiu ca multi traiesc ca si cum cea mai mare povara a lor ar fi faptul sa devina constienti de ceea ce se afla cu adevarat in ei. Dar atunci apare un mare risc,si anume acela de a-si pierde pentru totdeauna frica, iar fara ea cum ar mai putea oare trai?Caci frica e asul din maneca mintii vechi si iese la iveala ca un sarpe care se insinueaza incet si sigur in toata fiinta atunci cand nu te astepti,pentru ca in timp a capatat multe drepturi incepand din pruncie...

Zilele trecute am auzit un preot spunand un mare adevar:”daca transformam credinta intr-un sistem de religii nu ne mantuim”! Sa auzi asta din gura unui preot, mi se pare mare lucru.

Pentru ca credinta adevarata nu are nici o treaba cu religia,cu dogma,cu ritualul in sine.Dar o disciplina, indiferent ca e pe linie religioasa sau spirituala,poate duce la credinta intr-un timp mai lung sau mai scurt.

Dar la Dumnezeu nu exista un asa-zis “maine”.“Acum”,acesta e singurul timp valabil.Pentru ca daca nu ma aflu in “acum”,oare unde sunt? De aceea cele 2 ore petrecute dumina in biserica nu fac mare lucru,daca sunt doar atunci cu Dumnezeu...inseamna ca nu sunt niciodata cu El,pentru ca doar astept un moment care ma scoate din prezent.Dar pana sa vina duminica,pana sa ma aflu din nou cu Dumnezeu,oare unde am fost pana atunci,nu am fost tot cu El?