Reziduurile sufletului

Oamenilor le place curăţenia. Le place aerul proaspăt. Le place ca scaunul şi masa la care stau să fie aranjate şi ordonate. Le place ca în casa lor să fie totul cât mai curat. Le place ca maşina în care intră să fie şi ea spălată şi curată. Când începe praful să domine peisajul în care se află, oamenii nu se mai simt bine. Atunci ori cheamă pe cineva să le facă curăţenie, ori se apucă ei înşişi să facă ceva în sensul ăsta. Chiar dacă stau de mult timp într-o mocirlă prăfuită, la un moment dat nu mai suportă aerul care se degajă din acea mizerie şi dezordine. Toate acestea se văd, se simt, deranjează.

Dar sufletul nu se vede. Însă el e acolo prezent, mai viu ca niciodată. Dar „praful” care se depune peste el în timp, nu îl observă nimeni. Mai importantă e casa, ea trebuie să arate bine, altfel ne facem de râs în faţa celorlalţi. Mai important e ca maşina să strălucească, cine ştie poate vom atrage nişte priviri arzând de dorinţă şi o nouă aventură e pe cale să se producă. Mai importante sunt hainele, toate curate şi călcate de-ţi fură ochii. Mai important e trupul, fără celulite şi şunculiţe, fără riduri, fără burţi, fără chelii, cât mai subţire şi cât mai plat! Totul e ca nou, iar noi suntem ca scoşi din cutie!

Totul în jur străluceşte, doar sufletul adeseori în noi boleşte. El nu a primit îngirijirea necesară poate de foarte mult timp. Nimeni nu a venit să-l spele, să-l cureţe, să-l îngrijească. „Praful” s-a tot depus iar reziduurile peste el, refulează...

Reziduurile sufletului sunt lucrurile care se vroiau făcute de mult timp, dar ecoul strigătului lăuntric nu se mai aude. E ca un geamăt abia perceptibil. Nimeni nu îl mai bagă în seamă pentru că toată atenţia este în afară, adică la „imaginea” promovată în faţa celorlalţi.
Toate lucrurile nefăcute şi pe care le tot amânăm de pe o zi pe alta în speranţa că se vor îndepărta cumva din viaţa noastră, toate ne urmăresc în mintea noastră. Toate ne atenţionează din când în când să le acordăm atenţia cuvenită şi asta tot spre binele nostru. Ca să rezolvăm în cele din urmă ce avem de rezolvat şi apoi să fim lăsaţi în pace. Altfel, ne sufocăm şi începem să credem că avem o problemă. Astfel încât, mergem la psiholog, la psihiatru, la terapeut, pentru că noi pur şi simplu credem în problema noastră. Şi terapeutul însuşi ne va face să credem că avem o problemă, dacă tot am ajuns la el, doar nu o să ne lase să plecăm aşa uşor fără ca să cotizăm ceva.

Panica, frica, angoasele, frustările şi depresia se adună acolo unde există mediul prielnic pentru ca ele să se adune şi să clocească. Ele găsesc un punct slab în noi înşine, iar acolo fac o breşă din ce în ce mai mare până când ne surprindem că picăm imediat ca vibraţie, de nici noi nu înţelegem cum. Când există o slăbiciune, în timp se poate forma un lanţ al slăbiciunilor, astfel încât nu picăm doar psihic ci şi fizic. Pe măsură ce lanţul se măreşte, convingerea noastră că avem o problemă se măreşte şi ea până când toată atenţia ne este furată de psihoza noastră. Devenim astfel dependenţi de ea şi chiar începem să ne lăudăm în stânga şi dreapta cu psihoza noastră. Aici sabia depresiei e cu două tăişuri. Pe de o parte vrei să scapi de ea, pe de altă parte nu vrei pentru că ai nevoie de atenţia celorlalţi. Totul pleacă de la nivel mental, acolo unde se îndreaptă atenţia ta, te îndrepţi şi tu. Atenţia ta se îndreaptă către frică? Acolo te îndrepţi şi tu! Se îndreaptă către depresie? Acolo te îndrepţi şi tu! Se îndreaptă oare către creaţie şi bucurie? Cu atât mai mult acolo te vei îndrepta şi tu!

Lucrurile de făcut, aşteaptă să fie făcute de către tine, de nimeni altcineva. Toate cele nefăcute sunt motive de stres. Iar stresul cauzează boli, epuizare şi suferinţă. Fiecare motiv de stres e un disconfort psihic care în timp ne uzează nervos. Şi astfel devenim din ce în ce mai irascibili şi mai fără chef de viaţă. Şi apoi mergem la terapeut să ne convingă el şi mai mult că avem o problemă.

Acolo unde există chiar şi cel mai mic grad de disconfort pe care îl simţi, acolo se află o treabă care se vrea rezolvată. Când stai puţin şi te gândeşti la ele, realizezi că sunt multe care s-au adunat. Şi te simţi copleşit de existenţa lor. Şi împovărat de propria neputinţă în a te hotărî într-un final să faci ceea ce e de făcut. Adică să te despovărezi. Adică să îţi eliberezi sufletul ca dintr-o chingă şi să curăţi de pe el toate reziduurile adunate într-o viaţă. Reziduurile sunt multe, poate nenumărate. Şi tu nu le poţi îndepărta pe toate dintr-odată. Dar dacă le iei pas cu pas, câte unul, ai şansa ca odată și odată să ajungi la liman.

De exemplu poţi începe cu o listă în care să treci acolo absolut toate lucrurile care se vor făcute, dar pe care le amâni la nesfârşit crezând că se vor face singure. Nu te amăgi, nimeni nu le va face în locul tău. Ele aparţin experienţei tale de viaţă, nu ale altcuiva. Unele lucruri par copilării, dar dacă o copilărie îţi provoacă motiv de stres, trece-o şi pe ea pe listă că se vrea făcută mai devreme sau mai târziu. Ai trecut-o, ai făcut-o, ca mai apoi să o înlături de pe listă. Iar pornind de la cele mici şi oarecum hilare, ajungi şi la cele mari şi mai serioase. Altfel, reziduurile care te împovărează rămân acolo şi îţi „apasă” şi mai mult conştiinţa. Şi nu mă refer la lucrurile obligatorii pe care oricum le faci vrând-nevrând, ci la cele opţionale care nu sunt neapărat obligatorii, dar pe care simţi nevoia să le faci. Pentru că îndeplinirea lor, îţi uşurează efectiv viaţa.

Uneori simți cum ceva din tine te trage efectiv în jos, ca un bolovan. Acesta e bolovanul trecutului și a treburilor nefăcute la timpul lor. E ceva acolo, ca o prezență care vrea să îți spună ceva. Și tu doar amâni, dar amânarea nu înseamnă și rezolvarea situației cu pricina, ci doar o simplă uitare de moment. Iar acumularea amânărilor îți cauzează o stare rea a cărei cauză nu o identifici, dar o simți ca fiind una împovărătoare.

Eu aşa văd lucrul cu tine însuţi, pornind de la cele mici şi ajungând la cele mari. Pentru că această „muncă” cu tine nu înseamnă să stai pasiv şi să meditezi. Sau nu înseamnă doar asta. Ci să faci tot ce ai de făcut peste zi cu inimă uşoară şi cu gândul doar acolo la ceea ce faci. Şi tot tăind de pe listă, „urmăritorii” din mintea noastră se vor împuţina din ce în ce mai mult, până când reziduurile sufleteşti se vor îndepărta pentru totdeauna. Iar când ajungi la zi cu lista, adică toate conflictele sufletești vor fi tăiate de pe ea, atunci îţi va fi mult mai uşor să ţii din scurt fiecare motiv de disconfort psihic. Ai mai tăiat un lucru de pe listă, ți-ai mai anulat un conflict lăuntric care în timp îţi poate aduce o nouă boală pe cap şi un nou drum făcut pe la terapeut.

Aşadar, apleacă-te şi asupra “prafului” spiritual depus peste sufletul tău. Curăţă-l, spală-l, îngrijeşte-l, îmbrăţişează-l şi iubeşte-l ca pe propriul tău copil!