Împrietenește-te cu tine însuți!

„Bine ai venit pe facebook, unde prietenii se adună în lista ta, dar când te întâlnesc pe stradă, se fac că nu te văd!”
Cam aşa suna un dicton al unei postări pe care o văzusem din întâmplare la cineva. Interesant, mi-am spus. Şi paradoxal, în acelaşi timp.
E adevărat. Negru pe alb sau alb pe negru, nevoia de socializare e atât de pregnantă încât aproape că nu mai contează cine cu cine se adună sau cine pe cine adaugă în această listă de prieteni virtuali. Oricum și oricine, numai să nu rămânem singuri...
Oare de ce ne e atât de teamă de singurătate? De ce ne e frică aşa mult să fim doar cu noi înşine şi atât? De ce căutăm confirmări în afara noastră?
Mi-a plăcut ce spunea Octavian Paler odinioară, că el de fapt, nu e un mare singuratic, ci este solidar cu solitudinea lui. Solidar şi solitar, în acelaşi timp.
Când nu te cunoşti, e adevărat, nu poţi suporta singurătatea care îţi ţipă în urechi. Nu poţi accepta uşor indiferenţa şi nebăgarea în seamă venită din partea celorlalţi. Şi atunci, decât să te usuci de singurătate, începi să faci mici compromisuri cu unele persoane, care nu numai că nu te susţin, dar îţi mănâncă şi propria energie pe deasupra.
Când intră o astfel de persoană în viaţa ta, începi să joci un fel de teatru ieftin, doar-doar el sau ea nu te va părăsi, doar-doar cineva te va privi ca pe un mic idol, doar-doar nu vei mai rămâne singur(ă). Aşa că, fără să îţi dai prea bine seama de ce ţi se întâmplă, devii un fel de actor, începi atunci să îţi intri bine în rol, îţi schimbi manierele, îţi schimbi atitudinea, îţi schimbi comportamentul, hainele, vocea, limbajul...totul făcut bineînţeles cu cele mai bune intenţii, în numele sfintei „socializări”!
De cele mai multe ori, pe mulţi bărbaţi îi surprind în astfel de ipostaze, absolut ridicole. Dar bineînţeles, scopul scuză mijloacele, ei au de apărat un statut, un orgoliu, îşi au de apărat propria bărbăţie în faţa femeilor care vor să îi privească ca pe nişte adevăraţi zei.
Iar unele femei nu se pot mulţumi cu orice fel de bărbaţi. Ele vor unul disponibil non-stop, zi şi noapte, controlabil oriunde şi oricum, dispus oricând să stea cu ele la telefon ore în şir pentru a asculta tot felul de lamentări. Şi asta desigur, pentru a mai atenua puţin nefericirea unei inimi singure şi frânte. Şi neapărat să existe o rezonanţă afectivă, adică bărbatul să sufere odată cu ea faţă de marea ei nefericire, faţă de cumplita ei singurătate. Pe scurt, să existe cât mai multe emoţii la mijloc, altfel ne scoatem din listă și...la revedere, drum bun!
Iar când bărbatul începe să joace acest rol, adică cel de mare salvator al unei femei nefericite, el are impresia că face totuşi ceva util. De fapt, e sătul până peste cap să tot audă acelaşi refren zilnic, dar pentru a nu-i scădea câtuşi de puţin statutul de „stăpân pe situaţie”, continuă acest joc ca un păunaş care atunci când se înfoaie, ia faţa tuturor păuniţelor din jurul său. Nu mai contează că îşi pierde energia, timpul şi eventual banii, consacrându-se unei cauze pierdute din start. Mai presus de toate, rămâne orgoliul salvatorului care ar fi în stare să aducă chiar luna de pe cer și să o pună la picioarele muzei sale.
Femeia în schimb, nu renunţă la nevoia de a fi măgulită chiar când îl vede pe bărbatul de lângă ea (prieten, soţ sau amant nu contează), topindu-se pe picioare în încercarea lui lamentabilă de a o impresiona cumva. Unora dintre ele chiar le place la nebunie jocul acesta ce include ”zadarnicile chinuri ale dragostei”.
Asta se întâmplă pentru că unele femei sunt prea deştepte, iar unii bărbaţi sunt pur şi simplu prea slabi pentru a se putea opri din acest vârtej emoţional în care singuri au intrat. Culmea este că ei chiar se cred destul de puternici ca să facă faţă oricărei femei disponibile care i-ar băga în seamă. Ghinionul lor fiind acela că tot încercând să salveze femeile nefericite din jurul lor, eșuează lamentabil tocmai în salvarea lor înşişi.
O femeie nefericită, rămâne o femeie nefericită. Măritată sau nu, n-are importanţă. Ceea ce nu i se oferă de către bărbatul de lângă ea, va căuta în altă parte, important e să fie un „el” acolo undeva, la care să se gândească şi de care să fie sigură că începe să-i bată pulsul mai repede ori de câte ori se gândeşte la ea.
Pe facebook sau pe oriunde, în carne şi oase sau ascuns în spatele vreunui monitor, important e ca să fie sigură că există cineva care simte ceva pentru ea, asta mai ales după ce tocmai s-a despărţit în lacrimi de crocodil de ultimul „ex-”.
De fiecare dată mă amuz oarecum amar, când aud descrieri care mai de care mai explozive, vis-a-vis de „fostul” sau „fosta”. Dacă ex-ul este bărbat, neapărat el trebuie decimat de către fosta consoartă, pentru că oricum nu era bun de nimic, nu aducea destui bani în casă, îi fugea ochii după altele și o mai și înșela cu secretara sau vecina, nu muncea destul, era şi beţiv şi agresiv pe deasupra... cum de s-a putut schimba în asemenea măsură dintr-un adevărat gentleman care a fost la început...nimeni nu poate pricepe...
Iar dacă „fosta” a ieşit din realitatea lui, neapărat prințișorul își va aminti de fiecare dată când va avea ocazia, că ea nu avea grijă de casă, de copii, nu gătea aşa cum trebuie, nu avea chef de făcut dragoste de fiecare dată când avea el chef și nu-i spăla lui ciorapii ori de câte ori acesta îi lăsa aruncaţi printr-un colţ...
Şi uite aşa, când doi oameni se despart, ori de câte ori îşi aduc aminte de celălalt în prezenţa vreunui prieten, nu uită să arunce spre fostul sau fosta, cu tot felul de invective pentru a ieşi tot ei basma curată după o relaţie care le-a pus nervii în pionieze.
Multă energie se pune după o despărţire sau după un divorţ, în denigrarea celuilalt. Dar chiar să nu fi fost nimic frumos în toţi anii petrecuţi împreună? Chiar să nu existe nici măcar o calitate pe care să o evidenţiem atunci când ne aducem aminte de foştii parteneri? Alunecând pe gheaţa răutăţii, de fapt ne facem rău doar nouă înşine. Denigrând fostul partener, ne denigrăm pe noi înşine şi nu învăţăm nimic prin această atitudine răzbunătoare.
Înainte de găsirea partenerului ideal, poate ar fi cazul să ne regăsim pe noi înşine şi să descoperim frumosul şi bunătatea din noi. Altfel, dacă noi nu ne suportăm pe noi aşa cum suntem, cine altul ne-ar putea suporta? Dacă noi nu ne iubim şi nu suntem de partea noastră, cine oare să ne iubească, cine oare să ne susţină?
Pentru că adevăratul remediu al singurătăţii, nu este nici facebook-ul, nici vreo altă reţea de socializare, nici măcar compania celorlalți în carne şi oase. Dacă te deranjează singurătatea, dacă nu te simţi ok când rămâi doar tu cu tine, nu îţi căuta identitatea în privirile celor care nu pot ajunge la sufletul tău. Ei doar îți pot crea mici iluzii în privința imaginii tale. Întreabă-te de ce nu suporți singurătatea și golul interior. Ce sau cine lipsește de fapt acolo? Unde te afli tu, când goliciunea lăuntrică te copleșește cu totul?
Nu căuta să te împrietenești cu oricine, doar pentru a mai uita puțin de goliciunea din tine. Mai întâi caută să te împrietenești cu tine însuți! Trimte-ți chiar ție o invitație de prietenie, înainte de a le trimite una altora. După care vezi dacă poți accepta sincer acea invitație. Iar dacă o declini, nu mai continua să trimiți altora, până când nu ajungi să te accepți pe tine însuți așa cum ești.
Împrietenește-te cu tine, fii prietenul tău cel mai fidel care nu te trădează niciodată. După care, de-abia după asta lasă pe oricine dorește să devină prietenul tău!