Cât ai suferit și cât mai vrei să suferi?

Când omul privește în trecut, un munte de remușcări se înalță în spatele lui. Când omul privește în viitor, un ocean de griji i se deschide în față. Dar când omul nostru trăiește, gândește și simte în prezent, muntele remușcărilor se prăvălește, iar oceanul grijilor secătuiește. Pentru că nici una, nici alta, nu sunt reale. Trecutul e doar amintire, iar viitorul practic nu există.

Nu am trăit prea mult printre oameni, doar 42 de ani. Dar sunt absolut sigur că majoritatea oamenilor, la capătul vieții, ar avea următoare revelație care ar suna cam așa: „Am avut o mulțime de necazuri închipuite, dintre care nici unul nu mi s-a întâmplat cu adevărat!”

Pentru că „necazurile” sunt doar închipuiri fantasmagorice. Și pentru că încă vrei să suferi, te agăți de ele. Ai nevoie să îți plângi singur de milă și „necazurile” se crează în imaginația ta, unul după altul. E ok. Suferă până la limita extremă dacă vrei, dar nu fi duplicitar, fii un suferind autentic cum nu a mai fost nici unul până la tine. Du-ți suferința până la capăt și apoi vino și împărtășește tuturor ce ai experimentat și la ce ți-a folosit. Chiar aș fi foarte curios ce ai putea spune, aș fi primul care te-ar asculta. Dar spune-mi ceva original, nu veșnica miorlăială în care se complace majoritatea oamenilor.

Nu-mi spune că nu ai bani, că nu te iubește nimeni, nu-mi spune că n-ai casă, masă, mașină sau soacră. Și dacă le-ai avea pe toate astea te-ai simți mai bine, ai fi mai împăcat cu tine însuți? Până când? Până la următoare depresie când ajungi iarăși la „săracul de mine”? Ai fi mai liniștit deținând lucruri și oameni? Lucrurile vin și pleacă, ce e fum, ca fumul trece. Oamenii apar și dispar, îți mai aruncă câte unul o vorbă ranchiunoasă, altul te mai lingușește puțin, unul te-ar lua în brațe, altul ți-ar da un șut în fund, unul te iubește, altul te disprețuiește, ca într-un final să rămâi iar doar tu cu tine însuți. Şi atunci, unde îţi mai este iubitul, unde îţi mai este prietenul, unde mai sunt cei care îţi vor atât de mult binele? Unde mai sunt toţi aceştia atunci când rămâi singur cu adevărul tău faţă-n faţă?

Dar imaginează-ți măcar pentru o clipă că nu mai ai nimic. Imaginează-ți că nu mai e nimeni lângă tine care să te susțină. Ai avea atunci destulă putere în tine însuți ca să rămâi în picioare, singur, fără cârjele de susţinere care îți vin de la lucruri și de la oameni?
Ai putea spune fără ezitare „eu sunt”? Ai putea trece prin această lume ca și cum o mulțime de mâini se agăță de tine, dar tu nu te agăți de niciuna? Acestea sunt atașamentele care încă te țin în prizonierat. Ele seduc pentru că grija vieții și conștiința socială nu te lasă să fii liber. Simțurile încă vor să atingă ceea ce nu le aparţine. Ochii vor să vadă ceea ce încă îi vrăjește. Urechile vor să audă ceva care să le adoarmă conștiința. Buzunarele vor să fie și ele pline, pentru că toată siguranța vieții ai impresia că se află într-o căruță de bani care dacă te-ar aștepta la poartă, tare bine crezi că ţi-ar mai fi. Dar oare unde mai ești tu în toată ecuația asta? Cine eşti tu încărcat de tot acest balast şi cum îţi vei lua zborul de aici înlănţuit de toate aceste ataşamente?

Suferința pare ceva dar în realitate e doar o alegere a nimicului. Când toți cei de lângă tine îți vor spune că viața e o luptă, stai ferm pe picioarele tale și atunci doar să le râzi în față. Și chiar dacă toată lumea și tot pământul ar încerca să te convingă că „trebuie” să suferi, râzi iarăși și iarăși până ce vei “plesni” de râs. Când nu mai ai pe nimeni și nu mai ai nimic, bucură-te și celebrează viața. Onorează-te și dă-ți voie să fii tu, cel unic, cel irepetabil, cel magnific, care are puterea de a râde chiar și atunci când toți plâng în jurul său. Lumea se amăgește că ar trăi aici în valea plângerii, nimic mai fals, nimic mai otrăvitor, nimic mai toxic! Aici e doar lumea bucuriei și totul e doar un loc de joacă. Aici toți oamenii mari sunt doar copilandri care umblă încoace și încolo după câte o ciocolată pe care să o mănânce cu poftă şezând în poala divinităţii. Te afli printre aceștia sau îngroși doar numărul oamenilor mari, serioşi, încruntaţi și suferinzi?

Cât ai suferit și oare cât mai vrei să suferi?