Din curs în curs si din seminar in seminar

Sunt foarte frumoase cursurile și seminariile pe teme spirituale sau motivaționale. Extaziante chiar. Magnifice! Oamenii vin, privesc, ascultă, mai deschid chiar și ei gura din când în când, fac cunoștințe noi, se împrietenesc, schimbă telefoane, mail-uri, adrese de facebook-uri. “Maeștrii” vin, vorbesc, își iau banii și pleacă. Cursanții vin, văd, își fac o părere și pleacă. Unii se fac că îi învață pe ceilalți ceva, ceilalți se prefac la rândul lor că au învățat câte ceva. Toată lumea e fericită și mega-mulțumită!

În timpul seminarului, cam toți cei prezenți se simt bine. Pentru câteva ore sau chiar zile, oamenii nu se mai simt singuri. Intră pe moment într-o stare euforică și simt cum se luminează cu fiecare cuvânt pe care îl sorb de pe buzele "maestrului" care turuie și turuie, doar-doar s-o prinde ceva în mințile profanilor. Cei mai curajoși pun întrebări. Dar răspunsurile care vin, de fapt nu sunt pentru ei. Sunt tot pentru “maeștri” care oricât de „luminați” ar fi și ori cât de mult ar încerca, nu se pot pune întru totul în pielea celui care întreabă. Așa că răspunsul vine, dar este doar unul subiectiv, unul care-i convine doar celui întrebat. Căci el se hrănește și din întrebările care i se pun și din răspunsurile subiective pe care le oferă tuturor ca niște reguli general valabile. Cel mai câștigat din această afacere e tot cel vizat asupra căruia toți ochii privesc țintă, adică inițiatul din fața auditoriului care are astfel încă odată prilejul de a mai mulțumi iarăși universului pentru darul care i s-a făcut pentru această ultra-mega băgare în seamă. Dar nu e vina lui că lucrurile rămân doar la nivel de teorie și că omul pleacă acasă cam tot așa cum a venit. El, cel care predă ceva altora are oricum nota 10 din start. E chiar entuziasmant să te ocupi de astfel de cursuri și să te hrănești cu energia celor care vin și te ascultă. Ce se întâmplă cu cel care pleacă acasă după această superbă expunere, nu mai e treaba nimănui decât a celui în cauză, adică a cursantului care a venit tocmai pentru a mai schimba câte ceva în viața lui.

Ar fi interesant dacă s-ar face un fel de studiu cu privire la ce se întâmplă cu cei veniți la aceste seminarii după ce acesta se încheie. Câți dintre cei prezenți urmează și practică măcar într-o mică măsură ce au auzit acolo. Care ar fi procentul celor care nu au venit doar gură-cască, ci chiar pun în aplicare ceva într-un mod conștient. Știu, nu e treaba mea să mă intereseze ce se întâmplă în curte la x sau y. Dar ce să fac...mă „mănâncă” și pe mine curiozitatea și mă „ucide” ipocrizia în același timp. Sau mai mult nădăjduiam în sinea mea că cei care vin, chiar aplică ceva din ce au învățat acolo, în viața lor de zi cu zi. Cine știe, poate că procentul e unul foarte mare, peste 90%...

La momentul ăsta, parcă toată lumea știe foarte bine ce ar fi necesar să facă pentru a se simți ok și pentru a trăi practic mai bine. Parcă toți știu exact cum să nu te îmbolnăvești niciodată, cum să ai relația perfectă și cum să te scalzi în bani cu nemiluita. Trăim parcă într-o lume 3D în care cele 3 colțuri fac front comun în jurul sănătății, relațiilor și a banilor. Omul sănătos nu se simte bine dacă nu are bani. Cel cu bani, nu se simte în regulă dacă femeia pe care o vânează zi și noapte nu-i va ceda mai devreme sau mai târziu. Cel cu o parteneră fidelă care-l așteaptă acasă, nu se simte ok dacă sănătatea sa între timp a început să scârțâie... Dar toți, până la unul, știu exact ce ar trebui să facă pentru a fi fericiți până la adânci bătrânețuri. Toți știu, dar mai nimeni nu face nimic, ăsta e ultimul paradox sau ultima modă în materie de spiritualitate. Ah, ba nu, totuşi se face ceva. Se discută şi iarăşi se discută, în real sau în virtual, nu contează, lumea vorbeşte pentru că simte nevoia să vorbească. Asta se face, nu pot să neg.

Oamenii cred de fapt, că au timp. Ca și cum ar deține acest timp undeva într-un cufăr secret pe care-l vor deschide la un moment dat. Oricând, dar nu acum. Data viitoare, poate la alt curs, la alt seminar. Dar asta e doar o mare capcană și nimic mai mult. Nimeni, dar absolut nimeni nu deține acest timp. Singurul timp valabil este acum iar singurul loc disponibil este aici. Însă amânarea e mai atrăgătoare, omul se autosugestionează că încă nu este pregătit să lucreze cu el însuși. Și astfel trece timpul și viața odată cu el. Dar nu e nevoie de un timp anume și nici de un loc anume. Poți fi atent la mintea ta și la ceea ce simți în urma gândurilor generate, și când muncești și când te odihnești, și când ești în piață și când faci dragoste, pentru că spiritualitatea nu se află „undeva, cândva” ci e doar aici și acum, în viața de zi cu zi.

Uneori parcă totul se reduce doar la o simplă conștientizare și cam atât.
Adică „da, viața e minunată”, dar e doar un clișeu sau o realitate trăită? „Da, sunt sănătate radiantă”, dar e doar o simplă afirmație bolborosită papagaliceşte până la primul semn de boală? „Da, sunt inspirație divină”, dar rămân ancorat în copy-paste-uri sau îmi aduc și eu micul meu aport printr-o creație care să mă reprezinte? „Da, legea atracției se manifestă oricum”, dar cred cu adevărat că ceea ce emit îmi crează realitatea, sau de fapt nu trăiesc conștient, ci doar mă las trăit de viață? Şi da, cum puteam uita, e multă "iubire necondiţionată" în peisaj, dar asta până la prima contră a cuiva, după care începe "scrâşnetul" patimilor din noi.

Însă socializarea rămâne cea mai importantă dintre toate. Teoria ca teoria, dar fără socializare chiar nu se poate. La toți ne place la nebunie să interferăm unii cu alții și să schimbăm impresii de prin cărțile citite sau de pe la cursurile la care am fost prezenți. Cel mai bine ne simțim când ni se dă puțină atenție. Respectul de sine crește, iar vibrația urcă vertiginos pentru o scurtă perioadă. Numai că nu peste mult timp, se instalează iarăși acel sentiment de goliciune care îți aduce depresia pe cap. Ce e de făcut? Un alt curs, un nou seminar, alți oameni, alt maestru, altă distracție. Un nou început, o nouă idilă. O nouă speranță că vreo minune se va întâmpla peste noapte, chiar în somn dacă s-ar putea, adică „trezirea” interioară să se producă de la sine, fără ca noi să mișcăm nici măcar un deget. Pur și simplu să ne trezim dimineața deja „iluminați”, ar fi ceva...

Înainte de a merge la următorul curs, întreabă-te la ce ți-a folosit cel pe care tocmai l-ai încheiat. Ce roadă ți-a adus, ce schimbare a produs? De câte seminarii mai ai nevoie pentru a te regăsi pe tine însuți? De câte cărți? De câte documentare? De câte oglinzi mai ai nevoie pentru a avea destul curaj în a-ți privi chipul?