M-am trezit într-o dimineaţă şi de cum am făcut ochi, am mulţumit zorilor care tocmai s-au ivit, i-am mulţumit Universului pentru încă o zi acordată, mi-am mulţumit mie însumi pentru simplu fapt că trăiesc, iar făcând lucrurile acestea cu pace în suflet, am constatat că mă simt minunat...
Mi-am băut cafeaua în linişte şi pace, privind trecătorii grăbiţi, întrebându-mă pentru ce atâta grabă, pentru ce atâta fugă, şi astfel am luat aminte la mine însumi să văd dacă nu cumva şi eu mă aflu prins într-o goană spre ceva anume, şi făcând acest mic exerciţiu cu detaşare, iarăşi m-am simţit minunat...
Am plecat de acasă împăcat, fără aşteptări, dar totuşi încrezător în mine însumi. Am intrat în tumultul traficului mergând încet şi deşi vedeam multe feţe încrâncenate, nu le băgam prea mult în seamă, ci doar mergeam şi acordam prioritate chiar şi celor ce nu aveau, iar aceştia surprinşi, îmi mulţumeau, îmi zâmbeau şi iarăşi mă simţeam minunat...
Plimbându-mă printr-un parc, mă tot gândeam la viaţa mea şi la schimbările prin care am trecut, cum acestea s-au întâmplat fără efort, doar trecând de la o etapă la alta ca şi cum aş fi urcat nişte scări la modul cel mai firesc şi privind în spate mă vedeam din afară cum eram jos la baza scării sau cum eram pe prima treaptă, apoi pe a doua şi tot aşa...Iar făcând detaşat acest mic exerciţiu, iarăşi mă simţeam minunat...
Aşezându-mă la un rând să cumpăr ceva, am intrat în vorbă cu un necunoscut şi deşi nu prea aveam chef de vorbă, l-am ascultat cu răbdare zâmbindu-i în acelaşi timp, încercând să aflu lecţia pe care Universul vrea să mi-o dăruie prin acel om, încercând să aflu lecţia de care el însuşi are nevoie să-i fie predată prin mine. Şi făcând acest lucru, am văzut iarăşi că mă simt minunat...
Am trecut apoi pe lângă un părculeţ în care câţiva copilaşi se jucau. Atunci m-am oprit şi am privit la ei, trecându-mă fiorii văzându-le lumina de pe chip, cum nu aveau nici o grijă si cum erau ei prezenţi în prezent fără ca nici măcar să fie conştienţi de asta. Ei se jucau dincolo de orice grijă în poala divinităţii, iar cei mari stăteau în afara ei, precipitându-se care încotro. Şi iarăşi am constatat cât de minunată e viaţa însăşi atunci când te afli numai şi numai în momentul prezent...
Am stat pe malul unui lac şi privind apa, am simţit pace şi armonie în suflet, iar văzând cum fiecare adiere crea în apă o undă cât de mică, mă gândeam că aşa suntem şi noi oamenii, la cea mai mică schimbare din viaţa noastră, sufletele ni se tulbură fără să ne dăm seama, realizând abia după un timp cât de necesară era acea schimbare din viaţa noastră...
Am privit oamenii ochi în ochi şi faţă către faţă, şi astfel privindu-le eu chipurile, mă adânceam în sufletele lor. Unele obosite de viaţă, altele pline de energie, unele rănite de oameni, altele călite de viaţă, unele ofilite de prea multă suferinţă, altele puternice şi luminoase. Şi astfel privind eu la acestea, mă priveam de fapt pe mine însumi ca într-o oglindă, simţind compasiune către oameni şi totuşi multă nădejde către acest dar minunat care este însăşi viaţa…
Seara, când soarele apunea, am stat de vorbă cu mine însumi, întrebându-mă tot felul de lucruri si surprinzându-mă în acelaşi timp, cum toate întrebările se răsfrângeau într-un singur răspuns: totul e doar bucurie, viaţa e doar bucurie, nimic mai mult, nimic mai puţin...
Trecând prin toate aceste stări, mi-a venit o inspiraţie şi m-am gândit să scriu câte ceva pentru a împărtăşi şi altora stările mele. Astfel încât, m-am aşezat şi în timp ce scriam, am observat cum sufletul meu era într-o continuă reverenţă de mulţumire către ziua ce tocmai s-a încheiat, către oamenii cu care am interacţionat, către divinitatea care m-a inspirat, şi trecând prin toate acestea am observat iarăşi că mă simţeam minunat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu