Noi cu toţii suntem extensii. Prelungiri ale divinităţii care au ales să se întrupeze. Divinitatea înseamnă iubire, iar noi suntem extensia iubirii întrupate. Divinitatea înseamnă putere, iar noi suntem putere întrupată. Divinitatea înseamnă lumină, iar noi oamenii deşi ne aflăm în jocul polarităţii, ne străduim care cum putem să nu ne afundăm în întunericul patimilor şi în mocirla egoismului, a răutăţilor, a depresiei care adesori ne bate la uşa sufletului nostru.Divinitatea mai înseamnă şi cunoaştere, iar noi oamenii tânjim către cunoaştere, pentru că nu ne place ignoranţa. Tânjim către frumos, căci nu ne place urâtul. Tânjim către bucurie, căci nu suportăm frica. Tânjim către iubire şi nu în ultimul rând, tânjim către respect!
Atunci când simţim că cel de lângă noi nu ne respectă sau chiar mai mult decât atât, ne ia în râs sau ne batjocureşte, nu ne mai simţim chiar bine, indiferent de cât de evoluaţi spiritual am părea că suntem. Atunci ceva în noi se schimbă şi dezamăgirea ne învăluie. Dar când ţi se întâmplă asta, nu te întrista, ci din contra revino la tine, revino la respectul de sine. Nimic nu e întâmplător, nici măcar dezamăgirea. Mulţi au căzut cădere jalnică doar printr-un cuvânt, printr-un gest sau printr-un simplu dispreţ al celui cu care au interacţionat. Au căzut şi nu s-au mai ridicat. Pentru că dezamăgirea e adeseori cruntă, mai ales de la cei care ne sunt dragi şi pe care îi iubim. Dar dezamăgirea în realitate nu vine ca să te frângă, ci vine tocmai ca să te înalţe. Ea e o trambulină pentru cei care se respectă, dar şi o cursă pentru cei care doar se ofensează pe ei înşişi. Cei care se respectă vor sări pe trambulina dezamăgirii ori de câte ori li se va ivi ocazia, pentru că ştiu că prin acest salt, mai fac un pas către ei înşişi şi astfel trec la un nou nivel în viaţă. Însă cei care doar aleg ofensa de sine, se vor agăţa de această dezamăgire în disperare, pentru că ei în realitate nu vor să se ridice, ci vor doar să îşi justifice încă odată propria suferinţă, propria comoditate, propria ignoranţă, propria resemnare.
Pentru că practic e imposibil să ne respectăm unii pe alţii, dacă nu ne respectăm pe noi înşine, iubiţii mei. Iar dacă nu există respect, chiar şi aici în mediul online, atunci nu vor exista decât contre, dispute egocentrice şi exacerbate, dueluri şi polemici distructive, răutăţi gratuite care caută doar să ne confirme că dreptatea este numai şi numai de partea noastră. Cum suntem aici, aşa suntem şi în realitate, orice actor oboseşte la un moment dat şi în cele din urmă acceptă că masca pe care o tot poartă online sau real îl împovărează doar, nu îl eliberează. Aşa că într-un final, ia până şi el înţeleapta decizie de a şi-o scoate, atunci când realizează unde îl duce această falsitate.
Dacă eu nu mă respect aşa cum sunt la nivelul meu (poate unul chiar foarte mic), te asigur că nu te voi respecta nici pe tine. Dacă nu mă respect ca om, nu te voi respecta nici pe tine ca om. Dacă nu îmi respect divinitatea din mine, cu siguranţă nu voi respecta nici divinitatea din tine. Dacă nu respect bărbatul din mine, nu voi respecta nici femeia din tine. Dacă nu îmi respect felul meu unic de a fi, oare cum voi putea vreodată respecta felul tău unic de a fi?
Iar dacă nu mă respect, înseamnă că nu mă cunosc, că nu ştiu cine sunt, că nu ştiu ce vreau cu adevărat. Şi cum aş putea afla oare, atâta timp cât aleg doar ofensa de sine? Cum m-aş putea recunoaşte ca fiinţă de lumină, când aleg să dau deoparte orice urmă a divinităţii din mine? Oare de ce aleg să mă tot rănesc şi să te tot rănesc? Oare de ce îmi place să mă ofensez şi să te ofensez? Oare de ce nu mă suport şi nu te suport? Ce mă îndeamnă oare să fug de tine şi ce mă seduce atât de mult încât să tot fug de mine?
Mulţi dintre noi ne dorim iubire, să fim iubiţi şi să dăruim iubire. Însă adeseori acest cuvânt e folosit doar teoretic, în realitate putem simţi cu totul altceva. De cele mai multe ori în cuplu, am observat multă "iubire" condiţionată. Adică te voi iubi doar dacă tu îndeplineşti nişte condiţii. Altfel, îmi iau jucăriile şi plec. Iar aici nu mai vorbim de iubire, ci doar de lipsă de respect reciproc. E firesc să îl implicăm pe partenerul nostru în toate treburile casnice. Femeile adeseori au de tras multe cu bărbaţii lor care aleg orice, numai să nu se implice în evoluţia relaţiei nu. Ele tot încearcă să penetreze zidul indiferenţei cu care bărbaţilor le place să se înconjoare şi să-i facă şi pe ei să ia hotărâri, să se implice, să comunice. Ceea ce se dizolvă de cele mai multe ori în cuplu, nu e iubirea, ci respectul. E un paradox. Ne pasă de partener, îl vrem în realitatea noastră, dar fără ca el să ne scoată din zona noastră de confort. Adică din nimicnicia noastră în care cădem uneori. Şi atunci care mai e rostul acestei relaţii, ca fiecare să îşi trăiască viaţa în lumi paralele?
Atâta timp cât avem un partener de viaţă disponibil la toate toanele noastre, nu prea ne pasă dacă mai există respect sau nu. Ştim că putem oricând să ne sprijinim pe disponibilitatea lui. Însă atunci când ne surprinde părăsindu-ne, realizăm ce am avut şi ce am pierdut. Mai ales bărbaţii păţesc asta. Când se văd cu sacii în căruţă, încep să nu-şi mai bată capul cu respectul. Ăsta a fost aşa doar un mic teatru ieftin ca să dea bine în ochii lumii şi a celei care îşi dădea ochii peste cap când îl vedea. Bun, dar şi perioada asta trece, atunci ce facem şi cum mai putem trăi fără respect reciproc? Oare chiar am respectat persoana de care eram îndrăgostiţi odininioară sau a fost doar un foc de paie şi atât?
Poate că până la adevărata iubire care nu pune nici un fel de condiţii, mai avem multă mămăligă spirituală de mâncat şi mult respect de asimilat. Altfel, ne vom ofensa unul pe altul până când rănile sufleteşti vor sângera la propriu, nu doar la figurat. Războiul de care pe care, dus în realitate cu săbiile scoase între patru pereţi şi purtat în aparenţă cu zâmbetul pe buze de ochii lumii!
Câtă ipocrizie şi câtă ofensă adusă nouă înşine şi implicit celui de lângă noi, căci dacă respect nu e...nimic nu e!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu