Facă-se voia mea, precum în spirit aşa şi în trup!

Cum adică facă-se voia mea, nu era de presupus să spun „facă-se voia ta”? Nu cumva asta e culmea infatuării, a mândriei şi a aroganţei? Nu cumva asta e o sfidare a bunului simţ? Nu e cumva această afirmaţie eretică şi blasfemiatoare?
Din perspectiva mea, cumplita rătăcire este să tot spui „facă-se voia ta”. De fapt pe cine chem, cui mă adresez, pe cine invoc când tot strig către ceva sau cineva din afara mea? Nu mai contează pe cine chem şi la cine strig, atâta timp cât nu mă chem pe mine, cât nu-mi amintesc de mine, cât nu am curajul să mă apropii de mine. Şi când mă invoc pe mine, acolo nu mai e loc de nici o speculaţie, de nici o incertitudine, de nici o îndoială.
Pentru că de fapt, nu ştiu decât un singur lucru cu certitudine şi acela este: „eu sunt”. Eu sunt viu, unic, irepetabil, original, autentic. Asta nu e o speculaţie. Eu sunt observatorul gândurilor, a emoţiilor, a trăirilor, a dorinţelor, a experienţelor mele. Le fac cu trupul, dar le observ cu spiritul. Aşa că unul experimentează, celălalt observă. Dar şi cel care experimentează şi cel care observă, nu sunt separaţi unul de altul. Spiritul este partea elevată din om care îl tot îndeamnă către lucrurile elevate. Însă ele are nevoie de aprobarea minţii pentru ca sufletul să primească acest îndemn şi ca într-un final, să dea voie trupului să se urnească şi să lucreze.
Spirit, suflet, trup. Peste toate tronează însă mintea, ea este cea care aprobă sau neagă îndemnul spiritului. Dacă va da voie, totul se armonizează în om. Dar dacă ea nu vrea să recunoască acest îndemn, omul va trăi permanent în conflict cu el însuşi şi va trece de la o stare la alta, aşa cum îl bombardează mintea cu fiecare gând care apare şi dispare. Unii vorbesc cu voce tare de unii singuri şi sunt consideraţi ca fiind nebuni. Alţii sunt tot pe mintea de maimuţă, rulează în ei înşişi aceleaşi gânduri necontrolat, dar sunt consideraţi ca fiind normali şi sănătoşi. Şi până la urmă care e diferenţa între unul care exprimă aceleaşi gânduri prin voce şi celălalt care doar tace? Poate că ambii ar trebui consideraţi tot la fel de nebuni, cine ştie? Căci până la urmă nu e decât o diferenţă de exprimare, dar în interior gândurile sar dintr-o parte în alta fără încetare tot la fel de alambicat şi într-unul şi în celălalt.
Dar dacă de o viaţă de om, rulezi mereu gânduri pe pilot automat, controlul acesteia nu se poate face într-o clipă, căci mintea de maimuţă lăsată mereu liberă a căpătat între timp drepturi asupra ta şi nu poate fi potolită aşa uşor. E ca şi cum ai încerca să stingi un incendiu cu o găleată de apă. Nu va avea nici un efect. Însă efectul se produce când începi să conştientizezi că această minte e o armă cu două tăişuri. Dacă nu o controlezi tu, te controlează ea pe tine. Dacă nu cunoşti parte ascuţită a aceastei arme, s-ar putea să te răneşti singur. Iar dacă nu reuşeşti să o controlezi, vei face cunoştinţă cu această despotică doamnă care se hrăneşte ca un vampir din puterea ta şi care se numeşte „suferinţa”.
Suferinţa apare când există separare între minte şi spirit, suflet şi trup. Separare cu adevărat nu există, dar mintea vrea neapărat să spui „facă-se voia ta”. Atunci, efectiv îţi dai puterea din tine. Iar când spui asta, imediat îşi face apariţia această doamnă versată şi stilată care nu ştie de glumă. Ea te va lua oriunde cu ea şi se va folosi de orice mijloace, având doar un singur scop: depresia ta! Iar acolo unde se înfiripă depresia, omul devine amantul suferinţei. Şi încep să se obişnuiască atât de mult, încât îşi vor simţi lipsa unul altuia şi se vor căuta neîncetat reciproc. Suferinţa vrea câte mai multe odrasle pe care să le zămislească mintea ta şi astfel se va întorloca cu aceasta fără limită. Şi se vor genera astfel, atât de multe progenituri care vor căpăta drepturi asupra ta, încât aceste gânduri te vor domina de la prima deschidere a ochilor şi până la ultima închidere a lor.
„La braţ cu suferinţa” este capitolul pe care îl trăiesc mulţi care nu au nici o constanţă în lucrul cu ei înşişi. Aceştia spun mereu „facă-se voia ta”, dar niciodată „facă-se voia mea”. Când mintea este liberă, omul este uşor şi atunci nu mai există rezistenţa fricii în el. Mintea nu crează, ea doar primeşte gândurile care vin din subconştient. Şi dacă acolo sunt multe tipare şi credinţe limitative, ea nu poate primi altceva atâta timp cât subconştientul nu este dezrădăcinat, arat şi iarăşi însămânţat. Dar asta nu se poate manifesta de la sine. Ci este într-adevăr nevoie de răbdare, de disciplină, de efort.
Suferinţa există acolo unde nu este discernământ, iar dacă nu este discernământ, omul nu va da crezare celui care are curaj să îi spună că „facă-se voia ta” este adevărata blasfemie. El vrea suferinţă, căci fără ea simte că nu trăieşte. El vrea separare, căci asumarea şi responsabilitatea propriilor alegeri nu le poate duce.
Dar eu mă voi mărturisi doar cu acest „facă-se voia mea”, căci ştiu şi simt că nu există separare.Trupul este divin, sufletul este divin, spiritul este divin şi mintea este şi ea divină dacă este lăsată să strălucească în divinitatea ei. Aşa că la cine oare voi alerga şi de cine oare mă voi apropia dacă nu de mine însumi?