Când intru şi parcurg satele din afara oraşului, simt cum timpul îşi pierde din presiunea cu care sunt obişnuit în forfota de zi cu zi. Aici, în oraş, oamenii mereu se grăbesc care încotro, dar uneori am senzaţia asta, că nici ei înşişi nu ştiu exact unde vor să ajungă. Însă dacă nu simt agitaţia, mulţi nu se simt bine. Dar cum poţi să te simţi bine fiind permanent într-o agitaţie continuă? De ce vrei să fugi de tine însuţi şi unde oare ai putea să ajungi?
Am observat că agitaţia de la oraş e cu totul alta decât cea de la sat. În primul, omul se identifică cu agitaţia din trafic, din magazine, din pieţe. E multă grabă care nu duce nicăieri. E multă alergare după nimic. Aici omul ajunge să îşi simtă la modul organic şi visceral propria forfotă şi dezordine lăuntrică. Şi începe să se obişnuiască aşa, începe ca nefirescul să-i devină firesc şi ca agitaţia din afară să-i devină ca o a doua natură. Aici, răbdarea pare un cuvânt care nu îşi mai găseşte menirea. Totul e la minut şi mai mult decât atât, totul se reduce la un click. Printr-un click poţi uita imediat de tine însuţi. Dar tot printr-un click poţi imediat să te reîntorci la tine. Depinde doar de click-ul pe care eşti dispus să îl dai.
Dar dacă reuşesc să apăs click-ul din interiorul meu care mă îndeamnă să ies pentru un timp în afara oraşului, atunci înseamnă că încă nu m-am pierdut de tot prin hăţişurile agitaţiei urbane. Uneori am senzaţia că satul mă cheamă la el. Şi acest îndemn creşte şi tot creşte până când e cazul să mă urnesc din loc. E ca o chemare a veşniciei, o chemare către altă dimensiune, către altă vibraţie, către un alt fel de oameni pe care nu-i întâlneşti decât acolo, unde timpul pare că s-a oprit în loc.
Veşnicia s-a născut la sat şi senzaţia e că ea nu poate pieri niciodată aici. În această dimensiune, agitaţia se estompează şi ceva parcă se dizolvă în tine. Acea agitaţie cu care pleci se dizolvă uşor-uşor când intri într-un sat. Îţi trebuie un timp însă ca să te obişnuieşti cu noua ta stare, cu aerul total diferit, cu oamenii total diferiţi, cu vorba lor, cu atitudinea lor, cu felul lor unic de a fi. Pentru că la sat, oamenii nu sunt simandicoşi, pretenţioşi, nerăbdători şi plini de ei aşa cum ne mai ciocnim uneori de cei din oraşe. Ei se apropie de tine cu firescul, simplitatea şi naturaleţea lor. Cu bunătatea lor. Ei nu încearcă să pară altceva decât sunt şi nu îşi schimbă măştile, căci acestea nu există în realitatea lor.
Veşnicia de la sat o conferă tocmai săteanul. Iubesc ţăranii aşa cum sunt şi mi-aş dori ca ei să nu se schimbe niciodată. Şi ei mă iubesc în felul lor, deşi mă simt că nu sunt de-al lor. Când apar eu şi ei se apropie şi simt nevoia să mă salute, să îmi zâmbească, să mă îmbrăţişeze şi chiar să mă sărute. Dar e un alt fel de zâmbet, o altă îmbrăţişare, un alt fel de sărut. E o altă apropiere care nu îţi dă senzaţia de falsitate şi respingere.
Pentru câteva ore petrecute în mijlocul lor, mă simt ca un copilaş orfan, adoptat necondiționat de către inima săteanului. Dintr-o privire el mă citeşte tot, din cap până-n picioare. Dar e prea de bun simţ ca să îmi spună în faţă câte parale fac. Aşa că el preferă să mă privească şi să îmi zâmbească cu condescendenţă. El simte nevoia să îmi povestească cum stau lucrurile pe la ei, cu munca, animalele şi pământul. Eu nu prea pricep mare lucru, dar totuşi mă strădui să nu las impresia asta. Intru pe frecvenţa lor şi tot aprob, deşi nu înţeleg totul. Pun întrebări, iar ei îmi răspund pe limba lor, ca şi cum aş fi dintre ei. Ei mă simt că nu prea pricep, dar nu schimbă nimic doar ca să dea bine în faţa mea, mă tratează de la egal la egal. Îmi place faptul că nu lasă garda jos în faţa nimănui. Însă faţă de orăşeni, săteanul se poartă chiar şi acum cu sfială şi se apropie de el cu curiozitate. Deşi mare lucru nu prea are de învăţat de la el. Însă poate că şi el e sătul de aceiaşi oameni, de aceleaşi animale, de aceeaşi trudă zilnică care parcă nu se mai termină niciodată. Şi atunci, pentru unul care nu e din mijlocul lor, sunt dispuşi să întrerupă pentru un timp rutina lor. Dar nu pentru prea mult timp, căci munca ţăranului nu poate fi lăsată deoparte decât aşa, pentru o vreme foarte scurtă.
Ţăranul şi satul au rămas la fel. De fapt, nu îmi dau seama exact dacă s-a schimbat ceva în ultima sută de ani, sau cine ştie, în ultimile sute de ani. Tehnologia şi click-ul le-a invadat şi lor realitatea, dar puterea acestora nu le-a furat identitatea şi nici demnitatea. Aceleaşi case, aceleaşi căruţe, aceleaşi animale, acelaşi pământ. Aceeaşi trudă fără de care ţăranul nu poate trăi. El îşi caută truda şi permanent e în alertă, dar nu într-o alertă disperată, ci într-una domoală şi răbdătoare, în acelaşi timp. Ştie mereu ce are de făcut şi nu se precipită în zadar. El nu pică niciodată în depresie, pur şi simplu nu are timp pentru acest moft. Veşnicia e încă acolo, în aceste minunate sate şi în acești minunați oameni, unde timpul chiar pare că s-a oprit în loc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu