La mulţi ani copilului tău lăuntric!

      

Copilul tău lăuntric este chiar sufletul tău. El aşteaptă atenţia ta să se îndrepte şi asupra lui, dincolo de griji, dincolo de lipsuri, dincolo de greutăţi, dincolo de provocările vieţii. El aşteaptă atenţia ta, căci vrea să te ajute, să te înveţe, să te lumineze, să te ghideze. Oare îl asculţi, îl auzi, îi dai importanţă?

Ce înseamnă sufletul tău pentru tine? Tu înţelegi intelectual că există suflet, dar dincolo de această înţelegere, existenţa lui e un adevăr pentru tine sau doar o speculaţie?  Şi dacă există suflet şi crezi asta, comunici cu el, îl asculţi, îi vorbeşti? Îl tratezi ca pe o simplă existenţă sau îl iubeşti ca pe propriul tău copilaş? Cât din tine este suflet în viaţa de zi cu zi şi cât este ego? Cât din lumina sufletului tău se reflectă în viaţa cotidiană şi cât din ea este reprimată? Dacă ţi-ai vedea propriul tău suflet, oare în ce formă crezi că l-ai putea recunoaşte?

Da, există suflet, şi da, el este copilul tău  interior. Uneori strigă, alteori doar îţi şopteşte. Uneori intervine, alteori  doar observă. Aşteaptă să îi vorbeşti, aşteaptă să îţi vorbească. Dar el nu îţi comunică cuvinte, ci îţi comunică îndemnuri. Iar îndemnurile sunt forme-gând de energie pe care le primeşti sau nu, le înţelegi sau nu, le dai importanţă sau nu. Sufletul tău e în permanentă comunicare cu tine, dar tu nu eşti în permanentă comunicare cu el. De ce oare? Pentru că nu vrei să îţi recunoşti divinitatea şi potenţialul lucrător în lumină care eşti, ci doar mintea egocentrică care bolboroseşte vrute şi nevrute. Mintea egocentrică te ia cu ea şi te duce acolo unde vrea ea, ea te domină pentru că dominaţia sufletului tău a luat sfârşit sau nici măcar nu a început vreodată.

Dar nu vorbim de vreo dominaţie aici. Căci sufletul ca un copil, nu ştie să domine, nu ştie să stăpânească, nu cunoaşte trufia şi nici mândria. Astea sunt doar iluziile minţii. Însă copilul din noi caută doar bucuria, căci orice altceva e insuportabil pentru el, pentru că pur şi simplu nu e din el, adică nu îi aparţine. Copilul nu cunoaşte suferinţa şi frica, doar cei mari şi care îi vor „binele” i-o transmit şi i-o trimit în realitatea lui. Şi atunci el se întreabă cu inocenţă:

 „De ce mă iei şi mă duci în locuri pustii şi neumblate, acolo unde oamenii mari se luptă între ei? De ce mă iei şi îmi arăţi doar frică, doar bocet şi jale? De ce mă sustragi din bucuria mea şi mă inviţi să sufăr alături de iluzia minţii tale? De ce mă condiţionezi să fac una sau alta, doar ca tu omule mare, să nu ieşi cumva din zona ta de confort, din pasivitatea, resemnarea şi bocetul tău în care te lamentezi de o viaţă? Oare tu, omule mare, crezi oare că cu cât vom fi mai mulţi care ne vom plânge neputinţa noastră, cu atât ne va fi cumva mai bine? Şi dacă toată această planetă va plânge la unison, ne vom simţi cumva mai bine? Nu, omule mare, nu te amăgi, nu fugi de tine însuţi, nu te păcăli la nesfârşit. De ce te iroseşti în zadar, de ce nu îţi dai importanţă, de ce nu te arăţi strălucind, ci doar suferind? Lasă toate acestea omule mare şi vino către mine, eu sufletul tău, eu copilaşul tău!”

Dar omul mare şi nestatornic, este parcă mereu prins cu orice numai cu ascultarea sufletului său, nu. Astfel încât orice vine dinspre suflet şi este comunicat din zonele de conştiinţă mai înalte, nu este primit, nu este recunoscut. Dar în schimb, imediat omul mare îşi recunoaşte grija lui, îşi recunoaşte limitarea lui, iar toate celelalte care îi conferă strălucire, i se par aiureli, căci omul mare şi serios, cu faţa lungă şi tristă, caută doar hrană pentru suferinţa lui. Seriozitatea şi îndârjirea, încrâncenarea şi încleştarea, îl trimit pe copilul său interior în exil. Iar unde sufletul este exilat, omul mare trăieşte şi el însuşi ca un exilat.

Planeta pământ este locuită de mulţi copilaşi care mai de care mai zglobi, mai luminoşi, mai entuziaşti şi mai creativi. Ei tot vin din astral şi coboară aici pentru că această provocare din această dimensiune, este una nemaipomenită pentru ei. Umanitatea e ca la un punct de cotitură în acest moment, de o parte se dizolvă câte puţin din vechile credinţe limitative, de cealaltă parte se măreşte ascensionarea în conştiinţă a celor ce încep puţin câte puţin să se deschidă. Copilaşii vin şi exultă.Oamenii mari încă se mai încruntă. Dar încruntarea lor se va dizolva şi ea, căci nu îşi mai găseşte susţinerea în vechile paradigme sociale sau religioase. Copiii actuali nu se mai identifică cu toate acestea, pentru că ele nu fac parte din lumina şi fiinţa lor, şi atunci nu le recunosc, nu le mai primesc, nu le mai suportă.

Copiii care au venit de curând şi continuă să vină, aduc cu ei o altă vibraţie care copleşeşte stările de angoasă şi suferinţă ale oamenilor mari şi mult prea serioşi pentru acest joc magnific care este însăşi viaţa!

La mulţi ani copilului meu lăuntric, la mulţi ani copilului tău lăuntric!