Viaţa ca paradox

Uneori suntem furtuni. Alteori suntem râuri de apă vie. Uneori ca nişte cascade învolburate. Alteori ca nişte lacuri nemişcate.
Şi într-o situaţie şi în alta suntem tot noi. Atâta timp cât suflăm suflare de viaţă, suntem într-o continuă schimbare. Poate încă nu vrem să recunoaştem asta, sau încă nu realizăm cât ne schimbăm de la an la an, de la lună la lună, de la zi la zi, sau chiar mai mult decât atât. Dar e adevărat, unii parcă nu se schimbă niciodată...
Vorbesc doar de cei care se află pe o cale, pe calea lor proprie, spre poarta fiinţei lor. Pentru ceilalţi....tot ce scriu poate că nu sunt decât vorbe-n vânt. Dar şi vântul are rolul său. Cu cât vom fi mai uşuraţi de povara rezistenţei noastre mentale, psihice sau sufleteşti, cu atât îi va fi mai uşor vântului să ne poarte spre împlinirea misiunii noastre.

Acest vânt e de fapt, fluxul conştinţei noastre. Dacă ne aflăm pe el, vom fi uşori şi liberi, aşa cum ne va fi şi viaţa noastră, uşoară, liberă, conştientă. Când mă aflu în flux, acesta mă poartă pe căi nebănuite şi îmi aduce în faţă noi situaţii prielnice şi chiar paradoxale de a mai spori puţin, noi oportunităţi a căror uşi aşteaptă doar să fie deschise, noi oameni care au ceva să-mi transmită chiar şi în cel mai simplu mod posibil. Sunt deschis acestor daruri care vin spre mine? Cu siguranţă da, atâta timp cât mă aflu în sensul fluxului meu. Dacă mă aflu în el, totul va fi doar un dar în viaţa mea. Acolo nu mai există tendinţe inutile de păreri de rău, de remuşcări, de judecăţi sau critici, de invidii sau gânduri ascunse, de bârfeli şi sporovăieli fără sens, de comparaţii şi competiţii.

Acolo, în acest flux şi în bătaia vântului prielnic, nu mai există timp şi energie pentru aceste nimicuri. Pentru că acolo, spiritul domină şi vibraţia sa e pe măsură. Pe cine domină? Pe cele trei unelte magnifice care ni s-au dat în dar: sufletul, mintea şi trupul. Când spiritul conduce, el va avea grijă de acești trei slujitori ai săi și-i va da fiecăruia ceea ce dorește. Sufletului îi va da bucuria și încântarea care vine din muzică, din pictură și din celelalte forme de artă. Minții îi va da cunoaștere, studiu, înțelepciune. Iar trupului îi va da mișcarea de care are nevoie pentru a fi mereu plin de energie. Când unul din aceste trei unelte, din acești slujitori fideli ai spiritului, suferă, ceilalți nu se vor simți nici ei prea bine. Unul pentru toți și toți pentru unul.
Dar când nu mă mai aflu în cursul fluxului și încerc să înot contra curentului, mă voi lupta mereu cu morile de vânt. Voi încerca să par ceea ce nu sunt. Să salvez pe cei care nu vor să fie salvați. Să ajut pe cei care nu vor să fie ajutați. Să fiu atent la alții și mai deloc la mine. Să fac ceea ce nu mi se potrivește. Să fiu înconjurat de oameni care mă sabotează și nu mă susțin. Să fac compromisuri și să îmi calc pe suflet. Să confund lumina cu întunericul şi minciuna cu adevărul.

Iar după ce am tot făcut eforturi zadarnice în acest sens, simt cum mă nărui, cum rămân permanent scurs de energie și cum epuizarea mă învăluie. Căci atunci când aleg să ma aflu în afara fluxului meu, totul devine plin de efort, de aşteptări și de control. Nu mai vin daruri spre mine, pentru că nu le pot aprecia. Nu mai vin oameni care să îmi predea o lecție sau alta, îi voi alunga și pe aceștia. Nu mai apar situații prielnice și uși care se vor deschise, nu le voi recunoaște nici pe acestea. Nu mai apar cărţi care vor să îmi spună ceva util pentru mine, le voi deschide doar cu dispreţ şi le voi azvârli cât colo ca să nu le mai văd. Contra curentului, viața nu mai este un dar și o binecuvântare, ci ea seamănă cu un câmp de luptă, unde orgoliile se zbat ca să-și câștige supremația.

Viața se manifestă paradoxal de cele mai multe ori. Când ne dorim ceva cu adevărat, nu îl obținem până nu reușim să ne detașăm de acel ceva, până nu ne smulgem din identificarea cu dorinţele noastre. Cu cât efortul de a poseda va fi mai crâncen, cu atât împlinirea dorinței se va îndepărta de noi. Pentru că efort înseamnă rezistență. Iar control înseamnă frica de a nu fi stăpân pe situație, frica de a avea ceva de pierdut. Când frica își face prezența, am ieșit imediat din cursul fluxului meu de conștiință și am intrat pe alt flux unde voi înota iarăși contra curentului.
Când te afli stăpânit de tot felul de credinţe limitative, unele lucruri care ţi se întâmplă le cataloghezi ca fiind “minuni”, nu le poţi primi ca pe un firesc. Însă tot ceea ce vine spre noi, e răspunsul mascat al universului la frământările noastre. Le putem respinge sau le putem primi. Dar tendinţa majoră e să le respingem pentru că efectiv aceste răspunsuri ne zdruncină uneori şi ne scot din zona noastră de confort.
Adeseori viața ne surprinde, de aceea poate fi numită ca fiind paradoxală. Dar dacă nu ne-ar mai surprinde, atunci nu am mai aprecia darurile pe care ea ni le face. Ci am crede că printr-un anumit control atragem aceste daruri spre noi. Le atragem e adevărat, dar nu prin control, ci prin detașare. Cum le atragem? Doar fiind pe fluxul nostru și nu în contra lui. Doar purtați de adierea vântului, a sinelui nostru divin care știe exact ce ne folosește și pe unde să ne poarte...