vineri, 30 decembrie 2016

Bun venit în împărăţia sinelui tău!




Unii doresc să îi înveţe pe ceilalţi, alţii doresc doar să fie învăţaţi de către alţii. Dar şi unii şi ceilalţi au nevoie de deschidere, iar când deschiderea se produce de ambele părţi, atunci fiecare realizează paradoxul. Cel care învaţă ceva pe un altul, îşi dă seama că de fapt se învaţă pe el însuşi şi cimentează şi mai mult cunoaşterea şi credinţa sa, intrând în rezonanţă cu cel căruia îi vorbeşte. Iar cel care se lasă învăţat, înţelege că nimeni nu i-ar putea spune altceva decât lucruri cunoscute aflate în stare latentă în el însuşi. Fiecare se hrăneşte din celălalt şi fiecare la rândul său se dăruieşte cu bucurie celuilalt. Iar dacă este bucurie atunci nu mai poate fi unul superior şi altul inferior. Nu mai poate fi un decalaj între cel ce învaţă şi cel ce se lasă învăţat. Căci starea firească a omului este cea a bucuriei. Atunci însă când ea lipseşte, se insinuează tensiunea, dispreţul, senzaţia de superioritate, răutatea, şi multă mândrie care se umflă şi se tot umflă…

Dar bucuria elimină toate acestea doar prin simpla ei prezenţă. Când nu este prezentă în el însuşi, omul nu se simte bine, caută justificări şi începe să se plângă în stânga sau dreapta. Şi astfel începe să dea importanţă mai mare stării sale de rău, investind în ea tot felul de gânduri şi emoţii negative. Cât efort zadarnic pentru nimic...Cât zel depus în căutarea unui om care să îţi plângă de milă...Cât timp petrecut în suferinţă doar pentru a ţi se acorda puţină importanţă... Câtă râvnă depusă pe culmile depresiei...Toate acestea nu sunt decât capcane care ţes permanent în realitatea ta iluzia melo-dramei.

Deşi suntem prezenţi unii cu ceilalţi doar în acest mediu virtual, tind să cred că totuşi suntem uniţi în acelaşi timp şi în chip real. Căci deşi nu ne putem îmbrăţişa unii pe alţii şi nu ne putem privi ochi în ochi şi faţă către faţă, deşi nu ne putem atinge şi simţi inimile care vibrează la unison, deşi suntem poate despărţiţi chiar şi la zeci de mii de kilometri distanţă, totuşi ceva ne uneşte, ceva ne ţine mereu aproape cu gândul unul de altul.

Şi chiar dacă uneori orgoliile ne mai joacă feste şi mai avem poate mici tendinţe de a ne considera superiori altora, să intrăm repede-repede atunci iarăşi în noi înşine şi să păstrăm puţin tăcerea pentru a ne potoli simţurile răsculate împotriva noastră. Să ne regăsim pe noi înşine chiar şi atunci când nervii se întind prea mult şi o iau razna. Să ne aducem aminte, chiar şi în momentele mai grele, de comoara cea de mult preţ aflată în noi, pe care nimeni nu ne-o poate confisca, pe care absolut nimic nu o poate eclipsa. Să ne amintim de starea noastră firească cu care am făcut primii paşi în această minunată viaţă. Cum eram atunci şi cum suntem oare acum?

Să nu lăsăm spiritualitatea din noi să rămână doar la stadiul teoretic şi superficial. Să mai avem curajul de a pune şi în practică ceea ce citim, învăţăm şi cunoaştem. Să ne deschidem tot mai mult inimile şi minţile la ceea ce ne umple de frumos şi lumină. Pentru că toate acestea nimeni nu ţi le va da de pomană fără atenţia ta asupra lor. Pe ceea ce te focusezi, pe acel flux de conştiinţă vei vibra. Nu ai cum să generezi negativitate cu gândul, dar atitudinea în faţa vieţii să fie una luminoasă. Surprinde-ţi mintea din când în când ca să observi ce se manifestă acolo şi spune clar şi răspicat "stop joc" atunci când simţi că ceva acolo te trage în jos şi te învăluie stările alterate.

Iar pentru a ajunge în împărăţia sinelui tău, acolo unde doar tu ai voie să intri şi nimeni altcineva, ai nevoie de această stare de bucurie şi de nevinovăţie, pentru că acolo, în această împărăţie, nu poţi intra cu gânduri ascunse, cu răutăţi gratuite, cu orgolii rănite, cu păreri arogante aruncate cu dispreţ altora, cu păreri de rău şi resentimente, cu multă cunoaştere spre cele din afară, dar cu foarte puţină iubire aflată înlăuntru...nu, nu, nu...Căci bucuria nu poate rămâne alături de răutate şi nu poate sălăşlui în inimile cele trufaşe! Nici acolo unde e multă fală şi filozofie deşartă! Nici în inimile celor ce nu se iubesc pe ei înşişi, deşi se amăgesc că-i iubesc mult pe cei din jur! Nici în inimile celor ce îşi bat joc şi râd de alţii pe faţă sau pe ascuns! Nici în inimile cele atrase de bârfă şi şuşoteli! Nici în inimile care sunt tot mereu defensive în faţa vieţii şi niciodată nu au tăria de a-şi mărturisi adevărul lor!

Dar bucuria va sălăşlui pururi alături de iubire, în inimile celor curaţi cu sufletul, cu mintea şi cu trupul la un loc! Ele vor rămâne în inimile celor simpli cu viaţa şi cu o părere despre ei înşişi care e dincolo de orice simplitate! Ele vor conduce inimile celor ce nu suportă cu nici un chip să îi judece pe alţii, chiar dacă în sinea lor se amăgesc că le vor doar binele! Ele vor învălui inimile celor ce nu pot primi linguşeala şi fug de de linguşitori ca de foc! Căci la orice mişcare către cea mai firavă patimă, bucuria şi iubirea se evaporă ca prin farmec! Dar cât e de frumos să reuşeşti să păstrezi iubirea în sufletul tău, ca astfel să nu ai nimic împotriva cuiva, nici cea mai mică mişcare sau bănuială, nici cel mai ascuns gând de făţărnicie şi de superioritate! Ci mai degrabă binecuvintează-l chiar şi pe cel care te vorbeşte de rău şi susţine-l chiar şi pe cel ce te bârfeşte pururea din invidie!

În împărăţia sinelui tău, nu poţi intra cu toate aceste poveri după tine, nu poţi mitui pe nimeni pentru a te lăsa să intri şi nu-ţi poţi amăgi sinele cu nimic. El va rămâne surd şi mut în faţa ta şi nu te va lăsa să intri decât atunci când toate aceste poveri se vor îndepărta de la tine. Până atunci însă, porţile "împărăţiei" vor rămâne închise, căci în faţa lor, nici o lacrimă, nici un strigăt şi nici un fel de linguşire nu poate avea efect. Plata cu care vei putea avea acces acolo, e renunțarea la răutăți, la ranchiună, la invidie, la patimile cele grosiere sau cele mai subtile.

Oamenii se caută unii pe alții și când se regăsesc, se opresc, se privesc și se bucură împreună. Dar atunci când starea lor nu mai e tocmai cea la care se așteaptă, oamenii se despart și încep să sufere. Suferă pentru că, surprinzător, cel sau cea cu care trăiesc nu mai simte ceea ce simțea odinioară pentru ei. E bine sau e rău? E firesc sau e nefiresc? Nu e nici albă, dar nici neagră. Nu e nimeni de condamnat aici, căci iubire cu forța nu se poate și nu se va putea în vecii vecilor. E doar schimbarea inimii care vine necontrolat și care surprinde printr-o simțire nouă. Unii au nevoie de asta pentru un timp pentru că, bărbații mai ales, nu se pot centra efectiv doar pe o singură femeie, asta e realitatea oricât am vrea noi să părem fidelitatea întruchipată. Însă când începi câte puțin să te aduni și să te centrezi pe tine însuți, realizezi că toate aceste schimbări vin dintr-o inimă slăbănogită de patimi care doar îți dă iluzia de îndrăgosteală la minut. Azi te îndrăgostești subit pentru ca mâine să nu mai simți mare lucru și iarăși să te surprinzi cu mâinile goale. Ca într-un final să realizezi că toată această morișcă e doar un non sens care se învârte absolut în zadar. Trist dar totuși atât de adevărat, nu-i așa?

Aşadar, lasă așteptările și confirmările pe care le dorești atât de mult de la ceilalți și vino, vino ca pruncul care nu cunoaşte răutatea şi ipocrizia, iar porţile ţi se vor deschide fără încrâncenări şi eforturi zadarnice. Iar dacă până acum ai ales doar să te răneşti, uitând cine eşti, uitând de unde vii şi pentru ce ai venit aici printre oameni, opreşte-te din a te mai răni singur(ă). Prinde pruncul de o mână, adică bucuria, prinde-l şi de cealaltă, adică iubirea, şi mergi, mergi cu nădejde spre împărăţia cea lăuntrică care se vrea cucerită şi stăpânită doar de către tine însu(ă)ţi...


vineri, 23 decembrie 2016

Între efemeridele Moşului şi darurile nealterate ale Bucuriei




Moşul e pe cale să sosească. El vine de peste mări şi ţări, încărcat cu iluzii. În trecerea lui, el lasă tuturor câte o mică efemeridă care îşi pierde însă esenţa imediat ce posesorul efemeridei pune mâna pe ea. Şi astfel mai trece un an şi apoi iarăşi Moşul nostru se reîntoarce în tumultul lumii. Când iarăşi revine, găseşte mereu aceiaşi oameni, care mai de care mai dornici să primească ceva din desaga iluziilor. Şi mai trece un an, iarăşi revine şi iarăşi se evaporă. De ce oare tot vine, de ce oare tot mai pleacă? 

El e fugitiv şi mereu în grabă, e discriminator şi caută aşa-zişii copii cuminţi cărora le va face tot felul de daruri. E mereu pe fugă, ca de altfel tot ceea ce vine şi pleacă. Face parte din cele fugitive ale vieţii ca orice iluzie ancorată în matricea 3D. Ce fel de Moş este acesta, atât de nestatornic şi care fuge de mănâncă pământul o singură dată pe an? Cum oferă el o stare care se aşterne pentru câteva zile peste tot pământul? Ce energie generează acest Moş şi care e sursa iluziilor sale?

Efemeridele Moşului sunt oferite cu toate, la pachetul atât de subtil, ascuns şi poleit de către Matrix-ul social şi religios care învăluie umanitatea în tot felul de emoţii şi în tot felul de stări care tot vin şi care tot pleacă. Aşadar, Moşul vine dintr-o iluzie, intră în acest Matrix, se hrăneşte cu aşteptările oamenilor, soseşte, împarte, şi apoi...dus este! O lună plină de aşteptări şi de emoţii care tot cresc şi cresc, până ce euforia se termină, iluziile iau sfârşit, iar Moşul se reîntoarce pe câmpiile elizee! Şi după toate acesea, în unii apare goliciunea, în alţii apare depresia, iar în alţii apare o nouă aşteptare ce va ţine încă un an!

Dar nu, să nu vă întristaţi că spun lucrurilor pe nume! Chiar şi aceste iluzii fugitive au farmecul lor! Acum e momentul să dărui şi să te dărui, să oferi şi să primeşti! Unora le vine greu tot anul să facă daruri, aşa că asta e ziua lor, ziua în care îşi vor pune la bătaie egoismul, zgârcenia, răutatea, ranchiuna, frica de a oferi crâmpeie luminoase din sufletele lor! Lăsaţi-le pe acestea măcar pentru o zi deoparte şi cine ştie, dacă vi se vor face iarăşi dor de ele, mâine le veţi recăpăta înapoi, le veţi regăsi tot acolo, unde au rămas. Dar poate că şi aceste stări alterate se vor dizolva în cele din urmă. Dacă ar fi Crăciunul în fiecare zi, atunci ar fi mari şanse ca umanitatea să dizolve mult din negativitatea emoţiilor distructive. Dar aşa, o singură dată pe an, riscul e să te prindă euforia momentului doar acum, ca mai apoi iarăşi să te reîntorci tot la egoism şi zgârcenie.

Aşadar, ce ai putea dărui din prea plinul inimii tale? Dăruieşte Bucuria, căci ea nici nu vine o singură dată în an, nici nu vinde iluzii la pachet, nici oferte şi nici discount-uri care mai de care mai atragătoare. Ea nu costă nimic, e absolut moka, doar să vrei să o dărui. Ea nu vine pe fugă ca mai apoi să te lase în depresie. Ea e acolo tot anul şi e cu tine permanent, nu doar de sărbători. Şi unde se află ea, unde oare se ascunde ea atât de bine, încât foarte puţini reuşesc să o simtă interior?

Bucuria se află într-un suflet care onorează şi celebrează Viaţa aşa cum i se aşterne în faţă. Se află în apropierea faţă de oameni şi în comunicarea chiar şi cu cei mult mai diferiţi decât tine. Bucuria se află în non-judecativitatea celor ce au alt crez şi altă credinţă decât tine. Se află acolo unde adevărul tău depăşeşte teoria şi se manifestă în viaţa simplă de zi cu zi, între oameni simpli ai vieţii. Se află în bucuriile mărunte şi micile ironii ale vieţii. Ea stăruie înlăuntrul tău şi te îndeamnă să nu te judeci pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce simţi, pentru ceea ce gândeşti.

Bucuria îţi poate fi permanent alături, ea nu vine şi nici nu pleacă cu Moşul o singură dată pe an. Acceseaz-o, elibereaz-o și apoi împărtășește-o tuturor, căci numai tu singur nu ai ce face cu ea. Pastreaz-o activă în suflet ca pe o comoară şi ca pe un mărgăritar pe care nimeni nu ţi-l poate fura fără voia ta. Păstrează bucuria nu numai pentru trei zile, ci pentru totdeauna, căci aşa cum sufletul e veşnic viu, aşa şi bucuria ta e una veşnic vie. Dar ce o întreţine?

O întreţine entuziasmul de a crea câte ceva nou şi de a sparge rutina cotidiană a blazării. O întreţine cunoaşterea şi nevoia de auto-depăşire. O întreţine libertatea de a îţi da voie să ieşi din iluzia Matrixului 3D şi de a intra, măcar uneori, dincolo de limitările lumescului. O întreţine iubirea care nu ştie să caute la faţa omului şi să pună condiţii discriminatorii. Cu toţii suntem în aici şi acum, cu toţii trăim cu adevărat doar în puterea prezentului care nici nu vine, nici nu pleacă, şi nici nu cară iluzii trecătoare în desaga Moşului.

Vă urez tuturor să rămâneţi cât mai prezenţi și cât mai conștienți, acolo, în sărbătoarea Bucuriei din sufletele voastre!


Vămile prin care am trecut pentru a ajunge la sinele meu








Am pornit cu nădejde într-un pelerinaj către sinele meu, iar ceea ce am putut vedea pe drum, merită povestit. Şi astfel tot mergând, am intrat în primul orăşel, la intrarea căruia scria:
Orăşelul celor cu mintea în trecut!
Stând astfel o vreme acolo, am vorbit cu acei oameni şi am rămas surprins de ceea ce mi-au spus. Unul spunea că multe greşeli făcuse în viaţă şi nu ştia cum să şi le răscumpere, altul că în trecut fusese un mare creator dar şi-a pierdut inspiraţia, alţii îşi aminteau de zilele bune pe care le trăiseră, alţii de tinereţea lor minunată şi tot aşa...
“Şi acum ce faceţi”? am întrebat.
“Acum noi trăim în acest loc pentru a ne povesti trecutul unul altuia cu nostalgie şi regret”, mi-au zis ei.
“Ciudaţi oameni”, mi-am spus, şi am plecat mai departe...

La intrarea în următorul orăşel scria:
Orăşelul celor cu mintea în viitor!
Aici de cum am intrat, toţi au năvălit spre mine, abia aşteptând să îmi povestească câte ceva. Unul îmi spunea despre dorinţa lui de a face o casă, altul se tot gândea la o afacere prosperă, un altul îşi făcea tot felul de planuri, un altul se tot gândea cum ar fi să aibă şi el o familie...
“Şi ce faceţi pentru îndeplinirea acestor dorinţe”? am întrebat eu.
“Nu facem nimic concret, doar aşteptăm să apară cineva care să ne ajute sau un moment prielnic”, au răspuns ei.
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Următorul orăşel avea o inscripţie mare pe care scria:
Orăşelul necazurilor închipuite!
Aici era mare jale şi plânsul se auzea de dinainte de a intra. M-au înconjurat şi au început să mi se plângă, care mai de care. Unul, că ce va face dacă vremea se va strica şi recolta lui va fi compromisă, altul, că ce va face dacă îşi va pierde toată averea agonisită de o viaţă, altul se întreba ce va mânca mâine dacă nu va mai avea de lucru, altul se frământa cum va putea rezista la o boală dacă se va îmbolnăvi, altul se îngrijora de cine-l va îngropa dacă va rămâne singur...
“Şi totuşi, acum sunteţi bine”, le-am spus eu.
“Da, dar mereu ne tot frământăm ce se va întâmpla cu noi dacă...”
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Apoi am ajuns la o altă intrare unde scria mare:
Orăşelul celor care şi-au pus nădejdea într-un salvator!
Aici tristeţea se simţea de departe şi cu greu m-am putut apropia.
Şi am văzut tot felul de oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în negru, bărbaţii cu bărbi lungi, iar femeile acoperite de numai ochii li se vedeau. De atâtea lacrimi feţele li se uscaseră, căci citeau mereu în genunchi din tot felul de cărţulii, bolborosind mereu aceleaşi cuvinte “doamne miluieşte şi iar doamne miluieşte”. Aceştia mă ameninţau cu tot felul de chinuri după moarte sau cu tot felul de răsplăţi care mi s-ar fi dat gratis dacă aş crede în salvatorul lor, asta bineînţeles, tot după moarte. Îmi tot spuneau să rămân cu ei acolo şi să aşteptăm împreună toată răsplata care ni s-ar fi cuvenit.
“Şi totuşi acum sunteţi în viaţă, ce aveţi de gând să faceţi cu ea?” i-am întrebat.
“Nu facem nimic, ci doar ne plângem păcatele şi aşteptăm iertarea domnului dumnezeului nostru”!
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

La o altă intrare scria:
Orăşelul unde frica e la mare preţ!
Aici, imediat de cum am intrat, au dat buluc toţi, încercând să mă convingă să mă întorc din drum, căci e foarte periculos ce fac şi multe primejdii mă vor întâmpina. Dar dacă rămân la ei, voi fi în cel mai sigur loc. Căci cetatea lor şi-au înconjurat-o de jur împrejur cu ziduri groase, astfel încât să fie în deplină siguranţă. Nimeni nu ieşea din cetate, niciodată.
“Şi totuşi de ce vă e atât de frică”? am întrebat.
“Pentru că aşa am fost învăţaţi de mici, de mai marii noştri, să rămânem mereu aici, să nu punem întrebări şi să nu căutăm răspunsuri”.
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Tot mergând, am văzut o altă inscripţie:
Orăşelul celor nemulţumiţi!
Stând o vreme aici, am văzut cum cei din acest loc, de dimineaţă de cum făceau ochi, începeau să se răstească unii la alţii, să înjure şi să se ocărască pe ei înşişi. Ba dădeau vina pe un dumnezeu care era foarte preocupat să le facă rău, ba pe faptul că munca lor nu le era recunoscută, ba că guvernul nu făcea nimic pentru ei, ba că erau prea multi bogaţi, iar din cauza lor ei rămâneau mereu săraci. Ei doar boscorodeau, doar cârcoteau şi doar se bârfeau unii pe alţii, dar nu făceau nimic constructiv cu viaţa lor.
“Şi totuşi nu vă lipseşte nimic”, le-am spus.
“Da, dar când ne uităm în ograda altora, toate nemulţumirile vin asupra noastră”!
“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Apoi, tot mergând am dat de o altă poartă, o noutate chiar, pe care scria:
Orăşelul celor ce trăiesc în ireal mai mult decât în real!
Aici peste tot oameni care erau ca nişte roboţi. Mergeau teleghidaţi ţinând în mâini tot felul de ecrane. Nu se priveau ochi în ochi, nu îşi vorbeau, nu se ascultau. În maşini, la fel, oameni cu ochii în ecrane. Erau absorbiţi şi prinşi ca într-o vrajă. Nu zâmbeau, nu gesticulau, doar priveau în ecrane şi tastau de zor.
"Ce faceţi voi pe aici"?, i-am întrebat mirat.
"Noi ţesem şi tot ţesem vise virtuale în imaginaţia noastră". 
"Şi sunteţi fericiţi"?
"Ce e aceea fericire"? m-au întrebat aceştia...

După ce am plecat de la aceştia şi după tot ce văzusem prin orăşelele prin care trecusem, mă tot întrebam dacă sunt pe drumul cel bun. Căci vedeam din când în când câte o răscruce de drumuri, dar eu mergeam tot înainte deşi drumurile se bifurcau des. Atunci m-am întrebat, oare unde aş putea ajunge dacă aş alege să mă abat din drumul cel vechi?
Și astfel, celor pe care i-am întâlnit până acum, le-am lăsat până şi praful de pe picioare şi am înaintat, schimbând cu curaj traseul.

Pe noul drum, primul orăşel se numea:
Orăşelul sănătăţii radiante!
Aici poposind o vreme, am observat că de cum se sculau în prima clipă, oamenii zâmbeau cu bucurie şi mulţumeau zilei care tocmai răsărise în faţa lor. Acolo nu era nici urmă de boală, iar întrebându-i cum de toţi sunt aşa de sănătoşi, mi-au spus că ei niciodată nu se gândesc nici la moarte, nici la boală, nici la doctori, ci mulţumesc şi sunt plini de recunoştiinţă întregii vieţi, doar pentru simplu fapt că trăiesc.
“Minunaţi oameni” mi-am spus şi am plecat mai departe...

La următoarea intrare scria:
Orăşelul celor cu adevărat credincioşi!
Aici, toţi erau plini de optimism şi pentru că nu aveau nici măcar o urmă de îndoială în suflet, fiecare gând se concretiza în creaţii fabuloase. Aici nu exista invidie şi nici gânduri ascunse, căci toţi se susţineau unii pe alţii, se admirau şi se încurajau reciproc.
“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

La următoarea poartă scria:
Orăşelul celor cu adevărat curajoşi!
Aici toţi oamenii experimentau continuu, fără să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar da cumva greş. Aceştia nu-şi pierdeau nici măcar o secundă cu cârcoteala, cu ce a mai făcut x sau y,ori ce s-a mai întâmplat prin locuri care nu aveau nici o legătură cu realitatea lor. Şi astfel tot experimentând, îşi creau noi obişnuinţe, noi reţele neuronale şi învăţau mereu lucruri noi. Fiind în comuniune permanentă, învăţau mereu unii de la alţii, fără să se compare între ei.
“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...
În următorul orăşel, scria la intrare:
Orăşelul celor autentici!
Aici fiecare om îşi urma scopul său, fără să plece urechea la ce aveau alţii de spus despre el. Aşa cum simţeau, tot aşa vorbeau, aşa cum gândeau, tot aşa trăiau. Nu ştiau ce este penibilul pentru că erau permanent conectaţi la sinele lor. Iar fiind mereu în această stare, vibraţia lor creştea şi radia fără oprire.
“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Şi astfel tot mergând, am mai ajuns într-un loc, la a cărui intrare scria:
Orăşelul celor care s-au regăsit pe ei înşişi!
Aceştia care au ales să rămână aici, au trecut prin multe experienţe, unele dureroase, din care au învăţat nenumărate lecţii. Aceştia au făcut şi multe greşeli pe care însă şi le-au asumat ca fiind tot experienţe. Dar nu îşi mai aduceau aminte de ele. Căci s-au iertat pe deplin pe ei înşişi şi şi-au mulţumit din suflet pentru experienţele prin care au trecut.
Aici oamenii nu aveau nici trecut, nici viitor. Ci trăiau permanent doar în prezent, fără să încerce să controleze viaţa, fără să controleze vieţile altora, fără să judece pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi!
Lăsau totul să decurgă firesc şi de la sine, înţelegând în cele din urmă, că tot ceea ce le intră în viaţă se întâmplă spontan şi minunat în acelaşi timp. Iar singura divinitate pe care o recunoşteau, era cea din ei înşişi. Pentru aceasta nu aveau nevoie de religii, de ritualuri, de biserici sau temple. Adevărata smerenie am văzut-o doar la aceştia care erau pe deplin conştienţi de cine sunt ei cu adevărat şi nu se mândreau deloc cu aceasta, pentru că spiritul de competiţie nu-şi găsea rostul între ei, căci li se părea o pierdere de vreme să se ia la întrecere unii cu alţii.

Atunci m-am oprit şi nu am vrut să mai plec, căci îmi găsisem cu adevărat locul. Şi mi-am mulţumit mie însumi pentru curajul de a schimba calea atunci când realizasem că drumul cel vechi era un non-sens care nu mă ducea nicăieri.
Şi astfel mi-am desţelenit toate buruienile, am arat pământul şi într-un pământ nou, adică în noua minte, mi-am sădit noile gânduri. Iar acestea crescând ca nişte arbori luminoşi, şi-au făcut locaş în suflet, acolo unde s-au înfiripat harismele iubirii: bucuria, pacea, răbdarea, compasiunea, bunătatea, credinţa, armonia şi toată lumina care izvorăşte din acestea...

miercuri, 21 decembrie 2016

Despre femeile deștepte





Ăsta e un subiect inepuizabil şi fascinant în acelaşi timp. Când apare o femeie deşteaptă în peisaj, rotiţele bărbatului încep să scârţâie, ceva se blochează în mintea lui. Iar dacă mai e şi frumoasă, tot angrenajul bărbatului se opreşte brusc, ca şi cum apeşi fără să vrei pe frâna de mână a roţii din faţă şi iaca ăla eşti! Te aruncă peste cap de nu mai ai timp să reacţionezi! Aşa că el pare bătut în cap adeseori, nu doar metaforic vorbind, ci chiar pe bune. Parcă e lovit în moalele capului, în timp ce ea trece zâmbind nonşalant pe lângă el. Ştia ea ce ştia că chiar aşa se va întâmpla. Dar nu se putea abţine să nu râdă puţin pe înfundate când vede un astfel de specimen gură cască care se împleticeşte în propriile picioare când se uită la ea. Stă în firea ei, total stăpână pe situaţie!

Femeile deştepte sunt ridicate pe soclu de majoritatea bărbaţilor prostănaci. Nu că ei ar fi neapărat prostănaci, să ne înţelegem! Dar se cam complac în postura asta, majoritatea. Când dau de una deşteaptă foc care-i domină, încep să spele putina şi să tragă sforile, o iau la fugă, dau colţul şi apoi trag cu urechea şi cu coada ochiului undeva în urmă, să vadă dacă nu cumva femeia cea deşteaptă e încă pe urmele lor. Apoi când văd că pericolul s-a îndepărat, se scutură bine, îşi reaşează ţinuta impecabilă, îşi potrivesc pălăria  şi jobenul, începând iarăşi plimbarea lor de gentilomi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Femeile deştepte şi frumoase, inhibă. Iar bărbatul clasic, adică puţin defensiv, timid şi mameluc, nu ştie să gestioneze situaţia în sine cu o astfel de deşteptăciune, pentru că el a fost învăţat cumva de mic copil că relaţia bărbat-femeie nu e de unu la unu, ci e net superioară lui. Adică cocoşul e cocoş, iar găina nu poate deveni nicicând egretă! Deşi transformări se mai întâmplă chiar şi peste noapte, mai sunt şi care se deşteaptă brusc din prostie! Acum chiar e la modă, ce mai, adevărate salturi cuantice! Dar nu ştiu cum se face, că de când e lumea şi pământul, în loc de a fi mai bine, parcă e mai rău. La relaţii mă refer. Femeile parcă se deşteaptă şi se emancipează din ce în ce mai mult, în timp ce bărbaţii, parcă din ce în ce mai greu cu pianul pe scări! 

Dar cât trăieşte omul învaţă, n-are încotro, altfel îi dă viaţa peste nas şi până se trezeşte el din inerţie, ia-l de unde nu-i, a devenit deja amintire! Cu siguranţă, unul din motivele pentru care venim aici e să ne impropriem şi asumăm inclusiv natura asta de atracţie pur carnală, grosieră, animalică, bat-o vina! Adică, da domnule, sunt carne şi sânge, ce mama mă-sii, nu sunt pe aici doar să plutesc pe un norişor diafan şi să mă amăgesc că, vezi doamne, am venit pe aici pe pământ ca să fac eu nunta mea spirituală cu sinele meu divin! Metafore frumoase, spirituale, eterice...dar când o femeie pune mâna pe un bărbat şi un bărbat pune mâna pe o femeie, toată spiritualitatea inertă şi diafană, sucombă în această plăcere, în această atracţie irezistibilă pe care cu toţii o trăim, asta dacă nu am devenit între timp atât de proşti încât să fugim de ceea ce simţim!

Femeia deşteaptă, hmmm.... Vreau să vorbesc despre ea dar nu prea pot, că nu o înţeleg pe deplin, nici pe departe. Îmi dau şi eu cu părerea doar, nu că ar folosi la ceva. Dar da, îmi place să am cu cine vorbi, nu să stea ca muta-n târg. Să trecem aşa uşor, de la „critica raţiunii pure” la „critica raţiunii practice”, fără să se simtă trecerea de la teorie la practică. Aşa, ca o boare ce te prinde ca-ntr-o visare! Dar când văd câte un mascul care se opreşte din mers şi salivează în urma unei femei, pffff...nasol moment! Ăsta s-ar duce ca boul la înjunghiere doar ca să pună mâna unde nu are acces. Iar femeile deştepte îi simt pe ăştia de la o poştă, îi atrag, îi momesc şi apoi le dau cu flit de nu rămâne mai nimic din masculul nostru!

Asta se întâmplă în episodul numit „mimoza și fătălăul”. Ea e în deplin control, de mimoză vorbesc. Știe exact că toate privirile o urmăresc, oriunde s-ar afla, în piețe, în magazine sau în parcuri, timpul se oprește, stelele încep să strălucească și planetele se aliniază. Ea știe toate acestea, dar îți dă mereu impresia că nu își dă seama de nimic. Fătălăul nostru însă, nu se prinde, lui nici dacă i-ai desena nu ar înțelege. Și atunci mimoza îl joacă pe degete cum vrea ea, el tot îi face avansuri, în timp ce ea vrea să pară nemuritoare și rece. El o tot sună și o tot sună, ea îi dă respins însă, la 9 telefoane din 10. Însă pentru fătălău, asta nu contează, el poate fi umilit non-stop de mimoza noastră. Pentru ea, el nu există, dar știe exact cum să îi mențină acestuia atenția asupra ei, are nevoie de asta, căci mimoza se hrănește cu atenția celorlați, fără ea se ofilește și cade în depresie. 
 

Acuma, nu că ar fi şi femei care n-ar fi deştepte. Dar mai sunt nişte specimene ciudate, mironosiţele de faţadă, de exemplu. Alea care îl au toată ziua în gură pe dumnezeu, dar mintea lor visează la cu totul altfel de jucării. Măcar de ar recunoaşte-o pe bune, că de atâta ipocrizie şi dumnezeul lor închipuit a obosit! Dar ce să le mai faci dacă doar asta vor, să îşi reprime feminitatea până le ies ochii din cap! Mai sunt şi unele care se îndrăgostesc de duhovnic sau de maestru, dar nu le-ar spune asta nici să le picuri cu răşină, mai bine să rabde ca nişte adevărate martire pentru dumnezeul lor! Ce specimene ciudate, femeile sunt strâns legate de rolul bărbatului din viaţa lor, dar ele o ard în sf-uri cu dumnezeul din mintea lor! Ce pierdere uriaşă pentru umanitate, nu-i așa?

Bărbatul însă, fuge de femeia deşteaptă, că acolo e ca pe nisipuri mişcătoare. Pe una ca aceasta nu o poate manipula aşa uşor, iar el nu prea are răbdare şi nici putere de convingere. Dacă se simte atras de o femeie, bărbatul vrea neapărat să pună mâna. Acum nici cu femeia nu mi-e ruşine, căci şi ea tot cam asta vrea, deşi o dă codită, nu cumva să se autoînvinovăţească că are în ea astfel de valenţe, carnale şi trupeşti. Mintea unei femei neevoluate spiritual, încă îi dă cu tifla-n cap că e o curvă dacă râvneşte la un bărbat. Însă doar ea pe ea însăşi se consideră aşa, şi eventual, alte femei tot la fel de limitate ca şi ea. Un bărbat deştept nu ar putea niciodata să identifice o femeie ca fiind aşa etichetată.

Pentru că, până la urmă, ce s-o mai dăm cotită,  femeia e un amalgam de senzualitate care refulează aiurea dacă nu defulează într-un bărbat. Până la urmă nu există aşa ceva. Femeie curvă nu există după percepţia mea. Religia doar a surclasat-o în halul ăsta şi i-a frânt efectiv nevoia de feminitate din ea. A frânt-o şi a pus-o la colţul infamiei, doar pentru că e femeie şi simţirea ei o întrece cu mult pe cea a bărbatului. Iar bărbaţii, fiind orgolioşi, îngâmfaţi şi mândri, nu pot accepta aşa ceva. Aşa că, până la urmă, adevărata curvă e doar religia inventată de un alt fel de curve, cele în sutane, acestea fiind cele cu adevărat perverse pentru că trăiesc cu viclenia şi desfrâul spiritual chiar în suflet.

Dar să revenim la femeia cea deşteaptă. Interesant e că adeseori, femeile deştepte se agaţă de mameluci şi trăiesc cu ei. Acum nu mai manipulează el, ci chiar ea. Dar e foarte trist, că într-o astfel de relaţie în care bărbatul nu îşi asumă rolul său, el devine un ramolit psihic care va tot aştepta să fie condus de mânuţă de femeia de lângă el. S-a lăsat castrat mental, femeia i-a luat liberul arbitru şi sărăcuţul de el, nu mai poate lua decizii de unul singur. Multe cazuri de astea. Îi vezi pe stradă cum se plimbă, fiecare în lumea lui. El trist, abătut, îngândurat, de-abia târându-şi paşii fără vlagă. Ea cumva frântă şi resemnată că cel cu care trăieşte nu-i mai poate oferi bucuria vieţii.

Însă femeia cu adevărat deşteaptă dacă vrea, poate. Adică poate orice, dar numai să vrea. Poate trage căruţa cu totul la deal, inclusiv pe bărbat în ea. E vorba de multă energie acolo. Doar să nu i se taie entuziasmul de un bărbat prea prost şi despotic, că atunci iarăşi se schimbă rolurile, ea devine defensivă şi el începe să domine cam fără discernământ. Iarăşi, multe cazuri de astea sunt la ordinea zilei, când ea devine prizonieră, sclavă, în propria relaţie. Şi se întâmplă aşa atunci când frica o învăluie şi nu mai poate ieşi de una singură din acest cocon emoţional.

Dar până la urmă, e de foarte bine. Femeile să fie doar femei, iar bărbaţii să devină mai mult bărbaţi că la ei e buba. Încă le e prea teamă de ce pot face şi de ce putere zace în ei. Bărbatul când începe să decadă spiritual, se duce totul de râpă. El are nevoie permanent de creaţie, altfel se agaţă de surogate care doar îl golesc şi nicidecum nu reuşesc să îi umple sufletul. Dar de asta îmi plac femeile deştepte că ştiu să umble la corazon-ul bărbatului într-un fel anume. Adică nu agresiv şi nici judecativ, că pe urmă ăsta fuge, nu suportă umilinţa. Bravo lor!  



 

marți, 20 decembrie 2016

Nu suntem programe, suntem suflete vii!




Da, nu sunt un program, nicidecum. Nu sunt nici mai multe programe încorporate într-unul. Nu sunt o credinţă anume sau un sistem de credinţe anume. Nu aparţin vreunei religii şi nici vreunui dumnezeu. Nu sunt o etichetă socială cu care m-ai putea identifica. Nu pot fi îndoctrinat şi încorsetat într-o dogmă. Nu am programe sociale, religioase sau spirituale după care să mă ghidez. Nu am maestru, nici guru, nici vreun iluminat care să aibă grijă de mine. Nu aştept vreun salvator, mântuitor sau vreo a doua venire. Nu sunt ataşat de frică. Nu mi-e frică de frică atunci când o simt. Nu sunt ataşat nici de bucurie. Nu sunt ataşat de nimic. Nu am nume, nu am sex, nu am vârstă. Nu sunt încadrat în timp şi nici în spaţiu. Existenţa mea înseamnă „eu sunt”. Fără nimic altceva dincolo de ea. Fără nici un atribut ataşat. Doar prezenţă. Acesta este sufletul.

Şi e viu. Atât de viu, atât de prezent, atât de vibrant! Atât de liber! Însă programele îl încorsetează pe acest suflet, îl sufocă, îl limitează. El nu poate fi ghidat după programe lumeşti care toate au la bază doar frica. Programul naşterii şi al morţii. Al botezului şi al îngropării. Programul fricii de dumnezeu, al crucii, al pedepsei, al învinovăţirii, al ruşinii. Programul căsătoriei, al fidelităţii, al geloziei. Programul imaginii exterioare, al faptului precum că eşti cineva. Programul smerenei false, al defensivei, al timidăţii exacerbate, al statului în spatele cortinei doar ca să nu faci nimic autentic. Programul de a fi super bărbat potent, puternic, dur, nemuritor şi rece, cel care nu plânge niciodată. Programul de a fi super femeie sexi, voluptoasă, carnală, posesivă şi geloasă. Programul de a merge la şcoală şi de a învăţa toate prostiile pentru ca mai apoi să ai ce dezvăţa. Programul de a creşte un copil inducând acelaşi fel de  frici primite în subconştient de la tata, mama, soacra şi bunica. Programul de a poseda lucruri cât mai multe, cât mai scumpe, cât mai colorate. Programul de a fi în competiţie şi de a ieşi câştigător în tot ceea ce faci. Multe programe în peisaj. Dar acesta nu e sufletul.

Toţi căutăm libertatea dar nu ne dăm seama cum aceasta e atât de sufocată de programele sociale, religioase şi chiar spirituale. Când apare o credinţă la interval, apare un jurământ, o angajare şi implicit o frică. Toate credinţele te condiţionează direct sau indirect, subtil sau mai pe faţă. Aşa că pentru mine, cel puţin, sufletul meu e dincolo de bine şi rău, de lumină şi întuneric, dincolo de orice fel de moralitate mironosită, dincolo de dogmă, de ritual, de religie, de spiritualitate. Căci toate sunt etichete pur umane, pur lumeşti, pur limitative. Şi sufletul e viu, e dincolo de orice etichetă. Doar mintea etichetează, ţese, imaginează, induce, învinovăţeşete, pedepseşte şi pune la colţul infamiei, umblând cu catalogul moralităţii de faţadă dupa ea.

Dar sufletul meu vrea să scape de toate acestea, căci e libertate doar şi e dornic de orice experienţă prin care simte că se căleşte, că evoluează. El analizează, teoretizează, filtrează şi pune în balanţă. Adică cântăreşte teoria de o parte şi practica de cealaltă parte. Vede unde teoria cade cădere jalnică în faţa pragmatismului şi unde metaforele spiritual-luminoase sunt goale de conţinut în faţa vieţii mocirloase de zi cu zi. Sufletul nu vrea doar să observe la nesfârşit viaţa, ci să o trăiască la propriu, nu la figurat. Nu vrea să tânjească inert după „ce ar fi fost dacă” sau „era odată ca niciodată”. Ce să facă el cu aceste metafore frumoase pe dinafară, dar putrede şi fără esenţă pe dinăuntru? Aşa că el nu tânjeşte după mângâieri diafane, ci după tăvălirea la propriu în mocirla vieţii. Doar aşa poţi scăpa de ipocrizie, de balastul credinţelor limitative. Doar în mocirlă, murdărindu-te, ridicându-te, spălându-te mai apoi. Dar asta nu e pentru oricine. E doar pentru mine. Eu am nevoie de asta.  

Aşadar, „ieşi din minte ca dintr-un mormânt”!, îmi strigă sufletul meu. Dar cum să fac să ies din minte şi din suferinţa pe care o induce ea? „Doar fi prezent, nu judeca, nu te judeca, nu interpreta personal nimic, nu fă presupuneri şi nici speculaţii”, spuse sufletul meu. Şi cum să ies din acest vis fascinant şi din această vrajă? „Înţelegând că acesta nu e visul tău, ci doar un program prin care ai fost învăluit”. Şi cum pot face să înţeleg că acest vis e o iluzie? „Doar fiind conştient în cele mici ca şi în cele mari. La fiecare pas, la fiecare vorbă, la fiecare sunet, doar fii conştient, atent, vigilent”. Cum pot face asta când sunt carne şi sânge, emoţional, egocentrist, pasional? „Prin lucrul cu tine însuţi, devii permanent conectat, devii alimentat ca dintr-o priză”. Ce este această priză? „Este sursa vieţii şi fluxul inspiraţiilor care ţi se trimit pentru a le materializa pe pământ, între oameni”, spuse sufletul meu.

Şi atunci m-am gândit eu aşa, pe îndelete, cum adeseori, noi oamenii, trăim doar din vis, din iluzie, din fascinaţia şi vraja minţii. De aceea, nu suntem liberi şi nici nu vrem să fim. Dăm totul către această vrajă seducătoare, dar nu dăm mai nimic către libertatea noastră interioară. Şi de aceea, suferim, ne precipităm, ne irităm, ne angoasăm. Pentru că suntem teribil de anxioşi, teribil de temători, teribil de posesivi  în ceea ce priveşte confortul nostru. Devenim inerţi şi întunecaţi pentru că nu ne mai dăm voie să simţim din libertatea sufletului, ci doar filtrăm şi cenzurăm din îndoctrinarea minţii. Aici e tot chinul şi zădărnicia noastră, în scenarita imaginaţiei care ţese şi tot ţese scenarii apocaliptice cu nemiluita.

Da, e adevărat, nu suntem programe, suntem suflete vii! Unice, irepetabile, originale, create din viaţă pentru viaţă! Şi totuşi am asimilat atât de mult balast informaţional, atât de multe credinţe cu care ne dăm de pomană în cap iarăşi şi iarăşi, atât de multe ostracizări venite din gura lumii, încât libertatea sufletului pare doar o metaforă! Ne amăgim doar că suntem liberi, dar departe de noi această libertate. Căci dacă nu eşti liber în interior, nu poţi fi nicidecum în exterior! Aşadar câştigă-te pe tine însuţi ca suflet liber şi apoi doar fă ce vrei!        


luni, 19 decembrie 2016

Dorul de tine însuți



Dorul de tine însuți e tânjirea sufletului tău. Uneori nu îți dai seama după ce anume tânjește el. Dar simți asta ca un dor, ca o nostalgie. Când copilului i se face dor de părinții lui care l-au lăsat pe aiurea de unul singur, el rabdă cât rabdă, dar vine un timp în care nu mai poate răbda și începe să plângă. E strigătul acela de neputință care se revarsă din toată inima lui și începe să se întrebe „unde e mama, unde e tata”, unde sunt părinții lui?

Așa și sufletul tău pățește dacă nu îl mai hrănești. El va începe să plângă, deși pe el nu îl aude nimeni. Căci el strigă ca un țipăt mut. Pentru că, pur și simplu, nu îi mai dai atenție, nu îl mai hrănești, nu îl mai mângâi, nu îl mai ocrotești. Și nu înțelegi ce se întâmplă și de ce ai mereu o stare de angoasă, de nefericire, de frustrare și nemulțumire. Tocmai asta se întâmplă. Apare goliciunea sufletească care nu mai poate fi umplută cu absolut nimic din cele lumești și efemere ale vieții. Și acest gol urlă în tine pentru că el se vrea umplut. Simți efectiv că nu te mai simți bine, dar cauza nu o dibui pentru că, poate niciodată, nu ai fost atent pe bune la nevoia sufletului tău.

Și oamenii acum se agită și fug care încotro. Să cumpere, să cumpere, să cumpere...doar-doar se vor simți puțin mai bine, puțin mai vii, puțin mai euforici. De aceea, de obicei la mulți se activează depresia tocmai de crăciun. Pentru că, cam tot anul, ei nu au fost cu sufletul lor una, ci au fost defazați de el. Nu au trăit din suflet, ci undeva departe de el. Poate au făcut multe, au muncit de și-au rupt oasele, dar au uitat de suflet sau nu au mai avut timp să se ocupe de el, căci au fost mai tot timpul înghițiți de lumesc. Ei au uitat de suflet, dar sufletul nu a uitat nici măcar o clipă de ei. Așa că acum începe să le aducă aminte. Și cum le aduce aminte? Tocmai prin nefericirea pe care o simt acum, când realizează, pentru a câta oară, că orice cadouri și cumpărături ar face, nimic din cele ce se pot cumpăra cu bani, nu le poate hrăni sufletul de-adevăratelea!

Și această oboseală și epuizare, nu e tocmai întâmplătoare. Fugi prin toate super-marketurile ca să satisfaci pe câți mai mulți. Foarte frumos. Dar oare tu ce simți făcând tot acest efort, te simți mai împlinit? Îți place să fii pe drumuri și să tot cumperi. E ca o terapie, nu-i așa? Începi să te simți cineva că poți cumpăra de toate pentru toți. Bun, fă-le și pe astea, dar nu uita nici de celelalte. Adică cele după care tânjește sufletul tău, acolo unde nimeni nu poate ști ce este dacă nu îl arăți nimănui. Și să îți mai spun ceva. Oamenii, apropiații, prietenii tăi, nu vor neapărat să le aduci cadouri cu sacul. Știu, contează și gestul ăsta, dar e nimic în comparație cu o apropiere ca de la suflet la suflet. E mai important să înveți să comunici cu cel de lângă tine, dacă încă nu ai învățat asta până acum. E mai important să atingi, o mână întinsă, o îmbrățișare deschisă. Iar asta e valabil oricând nu doar acum. Însă acum, în această lună, ipocrizia își spune cuvântul mai mult ca oricând. Deodată ne surprindem altruiști nevoie mare!

Și de ce oamenii cad în depresie tocmai acum? Pentru că în tot anul ei au fost mereu prinși cu munca de supraviețuire și asta i-a golit sufletește, dar nu au sesizat la timp. Corporațiile au ele tactica lor să îți fure identitatea, timpul, energia, și în cele din urmă, îți fură familia. Și cum ți-o fură? Furându-ți timpul. Iar dacă ți-au luat timpul, tu nu mai exiști nici pentru casă, nici pentru masă, nici pentru partener, nici pentru copil, nici pentru tine însuți. De ce nu mai exiști? Pentru că între timp, tu ai muncit ca un sclav pe plantație ca să supraviețuiești. Corporația ți-a dat doi bani, iar tu te-ai oferit disponibil total. Așa că ea ți-a furat sufletul. Și nemaiavând acces la sufletul tău, corporația poate face ce vrea din tine, adică te șablonizează, te robotizează și te azvârle în spiritul de turmă, acolo unde nu mai există propria identitate, căci nu mai există suflet. Bineînțeles că ei mereu te vor aburi că sunteți cu toții o familie. Pe bune? Famila e doar cea de acasă, restul e sclavie pe plantație ce modern se mai numește corporație!

Dorul după tine însuți nu e o metaforă, nu e un moft, nu e un alt clișeu mega-spiritual. E ceva ce simte oricine. Unii își hrănesc sufletul mai tot timpul și nu pot trăi decât doar așa. Ei sunt rebelii care pot oricând să își dea viața pentru libertatea sufletului lor. Ceilalți însă, nu sunt dispuși să dea nimic, pentru că le e frică de această libertate, nu o suportă, nu o recunosc, nu e pentru ei. Cei care nu își hrănesc sufletul, ajung la orizontală la un moment dat, de prea multă epuizare, fără energie. Și atunci încep dialogul cu ei înșiși. Doar atunci. Altfel, nici nu se gândesc să se aplece către ei înșiși. Căci ei au de alergat toată ziua, au cumpărături de făcut, relații de gestionat, bani de acumulat. Ei nu au timp de toate prostiile acestea precum sufletul. Și l-ar vinde și pe acesta pe doi bani, doar să se simtă ei mai în siguranță, mai în zona de confort, mai realizați social de ochii și gura lumii.

Mulți tânjesc după un altul, după o alta, după sufletul pereche și relația stabilă. Dar dacă nu te ai pe tine însuți, toate acestea sunt doar dependențe care sporesc și mai mult suferința în tine. Sunt oameni singuri care sunt fericiți, ei trăiesc din suflet. Dar sunt și oameni niciodată singuri, dar profund nefericiți, căci nu trăiesc și nu se manifestă din suflet. Cei care trăiesc din suflet sunt cei frumoși, luminoși, energici, dar nu doar când și când, ci mereu. Cei care nu trăiesc din suflet sunt ca adumbriți, cu fețele căzute și triste. Iar ochii lor spun totul, sunt ca goliți de viață.   

Înainte de a te întreba de ce te simți rău, află răspunsul la întrebarea „cât de mult sau de puțin îmi hrănesc sufletul într-o zi”? S-ar putea ca să nu poți nici măcar afla răspunsul pentru că iureșul din minte încă nu te lasă să îți asculți sinele. Și dacă nu ești învățat să trăiești din suflet, ci doar din minte, vei avea nevoie de timp și răbdare pentru asta. Dar nu ai încotro, căci nimeni nu se simte bine mereu angoasat și nefericit. Ce ai mai avea de pierdut? Ai pierde multe, ca de exemplu, frica, blazarea, rutina, depresia, ramolirea psihică și posăceala. Tocmai aceste stări alterate nu te lasă cu adevărat să fii tu însuți și să trăiești din tine, adică din sufletul tău!



duminică, 18 decembrie 2016

Pentru părinți și copii



A fi părinte nu e tocmai lucru cel mai ușor din lume. Chiar din contra, e unul dintre cele mai provocative treburi de făcut pe pământ. Cei care știu cum este, vor zâmbi cu compasiune probabil, față de cei care încă nu știu cum este. Cei care încă nu știu cum este să fi părinte, se vor întreba mereu cum ar fi fost dacă. Adică, când dacă și cu parcă se plimbă pe țărmul nesfârșit al egoismului de sine, mereu vor apărea justificări, precum că nu e timpul acum să facem un copil, încă nu suntem pregătiți, încă nu suntem destul de evoluați. Poftim? Evoluați în ce? În egoism?

Viața nu te așteaptă pe tine să evoluezi, nu are timp de așteptat, nu are timp de negociat cu tine până ce te hotărăști tu să faci ceva concret cu tine. Ea vine și te surprinde. Te cheamă la ea. Te îndeamnă să accepți aceste mici sau mari provocări care uneori te mângâie, alteori te bușesc. Căci până la urmă, reprimările și defensiva, smerenia falsă și timiditatea în fața vieții, nu au dus niciodată la nimic bun. Dacă tot vii la întrupare, care e rostul să rămâi defensiv, singur și nemângâiat în colțul temerii tale? Care e menirea ta aici, oare de a nu deranja pe nimeni, de a rămâne diplomat și a face frumos în fața oricui? Și la ce bun această falsă diplomație, cui oare folosește, căci cu siguranță ție nu!

Nu cred nicidecum că mai întâi e nevoie să evoluez și să mă pregătesc psihic pentru meseria de a fi părinte. Dacă te pregătești dinainte, riști să nu mai termini în veci pregătirea ta. A fi mamă sau tată se învață din mers. E cel mai provocativ lucru de fapt, căci el nu suportă amânare. Pentru tine poți amâna totul și te poți rata la nesfârșit, e doar alegerea ta. Pentru un copil însă, nu poți amâna nimic. El se naște și de la primul scâncet îți dă viața peste cap. Te scoate din tabieturi, te trage din inerție, te umple de nervi, te învață răbdarea, acum te supără, acum te bucură, acum te pune pe gânduri. Copilul te scoate din visare, din teorie, din spiritualitatea teoretică a marelui nimic. A medita cu ochii larg închiși în spiritualitatea teoretico-abstractă a nimicului, pentru mine e necâștigător. Căci cel mai mare maestru e însăși Viața. Și cea mai puternică meditație e în mijlocul vieții, între oameni, între femei și bărbați, între copii mofturoși sau mai puțin plângăcioși, între diminețile în care te ridici din pat fără chef și serile care se aștern peste viețile noastre. Toate acestea îți vorbesc neîncetat, prin oameni, indiferent că sunt oameni de vibrație înaltă sau joasă, diafani sau carnali, eterici sau grobieni, deștepți sau proști, spirituali sau religioși, întunecați sau luminoși, liberi sau dogmatici, false mironosițe sau curve penale. Toate aceste etichete fac parte din viață, nu există nimic în afara ei. Așa că, totul are sens pentru mine, uneori chiar și  în întuneric fiind, alteori în lumină.

Uneori mă gândesc cum ar fi să înțelegem totul dincolo de aceste aparențe fugitive ale vieții care se manifestă atât de rapid în fața ochilor noștri. Să înțelegi dincolo de conștient, menirea ta de părinte sau scopul venirii unui copil în viața ta. Căci, nu-i așa, absolut nimic nu e întâmplător aici printre noi. Și cu toții ne lovim de toate aceste provocări, mai mult sau mai puțin. Nu putem înțelege cu mintea, dar putem intui multe cu sufletul dacă îi dăm măcar puțină crezare și lui. Dacă rămânem doar în reacții compulsive de moment, nu pricepem absolut nimic, ne epuizăm, ne îmbolnăvim și pierdem până la urmă acest trup care ne-a fost dat să lucrăm prin el, aici pe pământ. Și, surpriză, alt trup nu mai este cu care să îl schimbăm în această unică viață. Dacă am avea zeci de trupuri pe care să le ținem așa aranjate frumos pe umerașe, undeva într-un dulăpior, ar fi foarte ușor să le schimbăm imediat ce ne îmbolnăvim sau nu ne mai simțim bine în pielea noastră. Dar asta nu ne-ar folosi la nimic, căci nu întâmplător am venit în acest trup și nu degeaba am această unică simțire, această unică mentalitate, aceast unic fel de vedea și simți viața.

Când în viața ta apare un copil, ești prins și emoțional și mental de el, în fiecare clipă. E gândul și emoția pe care o simți cel mai frecvent. Te frămânți, te precipiți, îți pasă. Simți că ți-ai da viața oricând pentru copilul tău. Nu poți altfel, e carne din carnea ta, sânge din sângele tău, bucățică desprinsă din energia sufletului tău. Îți pasă oricât te-ai autoamăgi că nu prea îți pasă. Și treaba asta devine prioritară, celelalte cad cădere jalnică pe locul doi, căci dintr-o dată, ele nu mai sunt așa importante, cum erau odată. Orice cade pe locul doi: soțul, soția, bunica, casa, masa, cățelul, munca, religia, dumnezeu. Toate acestea dintr-o dată nu mai sunt prioritare, nu mai au valorea pe care erai dispus să le-o oferi odinioară. Mamele înțeleg mult mai bine ce vreau eu să spun aici. Tații, mai puțin. Mamele simt, tații doar raționează. Exact ca mine. :)

Și totuși, nu știm dinainte să fim părinți. Nimeni nu se naște gata învățat. Dar unii sunt mai abili, altora le vine însă, mult mai greu. Depinde și de cum ai fost crescut tu însuți la rândul tău. Dacă părinții te-au cocoloșit și te-au mângâiat non-stop pe burtică, atunci va veni cu siguranță un copil care să te călească și să te arunce direct în mocirla vieții, de unde dacă accepți să intri de bună voie, vei ieși cu siguranță mai puternic, mai curajos, mai conștient. Și dacă ai fost alintăciosul de serviciu al familiei, cu siguranță va veni un timp în care vei realiza să nu mai faci la fel cu copilul tău, căci nimănui nu îi folosește cocoloșeala și alintăcioșeala. Cocoloșind un copil de mic și tot ținând-o așa, îl castrezi spiritual și cu timpul va deveni doar un mameluc care nu se mai poate desprinde de fusta mamei.

A aduce pe lume un copil, nu e chin, așa cum mulți cred dinainte de a experimenta asta. E chiar bucurie dacă reușești câte puțin să te detașezi de mentalitatea păguboasă și distructivă „săracul de mine”. Crezi că interesează pe careva că tu te identifici mereu cu „săracul de tine”? Din contră, oamenii au alergie la o astfel de mentalitate toxică. Și când te vor vedea așa defensiv, vor fugi de tine, nu vor suporta umilința ta. Ceea ce atrage la un om este chiar demnitatea, dincolo de frumusețea sau urâțenia lui, dincolo de deșteptăciunea su prostia lui, dincolo de bogăția sau sărăcia lui. Fără demnitate ești nimic!

Am văzut și oameni super fricoși cărora le tremură curul în pantaloni când se gândesc dacă să facă sau nu un copil. Se gândesc dinainte numai la rău, numai la lipsuri, numai la boli, numai la înfrângeri. De fapt, acești oameni se gândesc doar cum să își păzească cât mai încrâncenat egoismul din ei înșiși. Își conferă singuri tot felul de surogate ca să fugă cât îi țin picioarele de răspunderea aducerii unui copil pe lume. Când vei discuta cu unii ca aceștia, vei observa cum își caută și găsesc justificări cu lumânărica, doar-doar le vei da dreptate că a aduce un copil pe lume, e o mare răspundere, iar ei nu sunt acum nicidecum pregătiți pentru asta. Dar există oare ceva pe lumea asta, în care să fi dinainte pregătit? E un non sens. Te pregătești odată cu provocările care vin către tine și pe care ți le oferă acest univers prin viața pe care o trăiești. Adică mergi fără frică împreună cu viața și vei vedea atunci exact cine ești. Intră pe flux doar și vei înțelege ce vreau să spun. Adică vei pricepe încă odată că nu ești singur.

Printr-un copil îți retrăiești copilăria pe care poate nu ai avut-o sau nu ai trăit-o așa cum ai fi vrut. Copilul tău îți dă și șansa asta, pe lângă o grămadă de alte șanse. De fapt, nu tu îl crești pe el, ci chiar el te crește spiritual pe tine!