Dacă am lăsa inima să vorbească...câte ne-ar spune ea! Câte doruri s-au adunat acolo, câți oameni pe care îi purtăm cu noi în inima noastră, fără ca nici măcar ei înșiși să știe acest lucru. Da, mulți oameni încap într-o inimă de om. Și-i purtăm așa cu noi, de-a lungul vieții. Și-i ducem cu noi, care încotro. Îi purtăm peste tot, nu putem scăpa de asta. Dar nici nu vrem să scăpăm, pentru că dorul arde în noi și ne menține flacăra vieții vie. Și uneori ne încălzim cu această flacără, uneori ardem, iar alteori ne pârjolim de-a dreptul.
Pentru că, nu-i așa, aici pe pământ totul se reduce la o singură esență: relațiile dintre noi, știți voi, noi oamenii. Da, noi oamenii, cei care trăim printre și cu alți oameni. Cei care ne agățăm adeseori de tot felul de nimicuri tocmai ca să nu mai simțim această tânjire a unuia către altul. Noi oamenii, care tânjim după o privire personală și după niște ochi în care să dibuim măcar puțin din flacăra iubirii din noi. Căci ne oglindim în ochii celui ce ne privește și acolo ne vedem tot pe noi înșine. Și ne privim și astfel ne simțim unul pe altul în acești ochi umani, personali, cărora le pasă.
Pentru că viața este între oameni vii, nu între entități impersonale, abstracte și nedefinite. De aceea, nu există absolut nimic aici, pe pământ, care să poată eclipsa relația dintre oameni, ca și efect, ca și importanță. Totul se reduce la asta, căci fără un suflet viu pe care să îl porți cu tine, viața te copleșește, te sugrumă, te ofilește. Chiar și o iubire neîmpărtășită e mai mult decât nimic. Ea îți dă o speranță totuși, deși atât de firavă adeseori. Îți dă o speranță că, odată și odată, acel om va fi lângă tine și astfel se va încheia singurătatea din sufletul tău. Și cumva ne amăgim și visăm, țesem povești de viață cu noi în prim plan. Și ne imaginăm cum ar fi dacă și ce se va întâmpla dacă. Orice ar fi, e importantă povestea din imaginația noastră care ne întreține dorul și ne scoate din singurătatea sufletului nostru.
Și e abisală adeseori această singurătate. Pentru că ai nevoie de vorbă, de atingere, de îmbrățișare, de un om căruia îi pasă. Ai nevoie de o prezență, de o emoție. Ai nevoie de tandrețea omului, dar și de răceala lui uneori. Ai nevoie de puterea lui, dar și de căderile lui uneori. Ai nevoie de amăgirile și dezamăgirile care vin din partea lui uneori. Ai nevoie de bucuria, dar și de tristețea lui uneori. Ai nevoie de apropierea lui, dar și de retragerea lui uneori. Ai nevoie, în același timp, de râsul, dar și de lacrima lui. Da, ai nevoie ca om, de toate acestea. Oare sunt slăbiciuni, sunt vulnerabilități? Nicidecum. Slăbiciunea cea mare ar fi să nu îți dai voie să fii, să simți, să arăți că îți pasă. E mai ușor și mai confortabil să rămâi așa, nemuritor și rece în lumea ta. Dar ce să facă aproapele tău cu nemurirea ta? Ce să facă el din răceala ta?
Oamenii se caută unii pe alți, în real, în virtual, peste tot, doar-doar singurătatea din ei înșiși se va mai dizolva câte puțin. Ne agățăm unii de alții, cumva pentru a ne recunoaște unul în celălalt. Și nu e așa simplu să găsim o astfel de recunoaștere, un astfel de om cu un astfel de suflet. Parcă toată viața cauți această recunoaștere și până nu o întrezărești, nu te poți opri. E ca și cum sufletul tău însetat, vrea să se adape de undeva și caută această oază de lumină din alt suflet. Și când o descoperă, se oprește, se lasă acolo în brațele lui și nu-i mai vine să plece. Căci și-a găsit recunoașterea, s-a găsit pe el însuși. Măcar pe moment. Atunci e odihna lui care nici ea nu poate ține prea mult, căci viața se mișcă, înaintează, iar tu înaintezi prin viață către alți oameni.
Relațiile dintre noi ne umanizează. De asta avem noi nevoie în primul rând aici. De apropierea dintre noi. Nu avem nevoie de nimic altceva, deși doar pe celelalte le căutăm cu atâta îndârjire. Dar această căutare în material doar usucă sufletul, îl pustiește, îl macină, îl golește. Sunt oameni care îți pot vorbi despre toate acestea pe la un seminar ,de exemplu, dar nu am simțit la ei acea iubire necondiționată despre care ei îți vorbesc. Nu am simțit decât interes, emfază, minciună, împăunare. Pentru că tare mult le mai place să braveze, vor să se arate puternici, siguri pe ei, focusați pe nevoia lor de bani, de câștig, de dominare.
Și nu poți scăpa de singurătatea ta dacă nu te lași tu pe tine însuți să fii canal deschis de iubire între tine și ceilalți. Dar cum realizezi asta, cum imediat vine rațiunea și închide iarăși acest canal. Pentru că rațiunea nu vrea ardere, ea vrea indiferență, răceală și control. E ca un război, ca o luptă nesfârșită între rațiune și simțire. Rațiunea vrea să domine doar, inima vrea însă să își improprieze rațiunea de partea sa, ca un aliat, nicidecum ca un dușman. Și uite așa, sufletul e între cele două, adeseori ca într-o menghină și de asta simte el atât de intens că se sufocă. Pentru că nu lasă nicidecum, ca inima lui să aibă întâietate. Și de asta se precipită, suferă, se pustiiește și iarăși se golește.
Inima ne vorbește adeseori și mult mai puternic decât o face rațiunea. Dar nu o ascultăm pentru că încă ne este frică să nu devenim vulnerabili. Și atunci iarăși băgăm rațiunea la înaintare, ca să fim acolo, pe soclul invulnerabilității noastre. Și apoi ne întrebăm de ce ne simțim atât de singuri și de pustiiți. Pentru că ne blocăm canalul anahata inimii noastre, acea chakră, acel canal prin care curge iubirea și fără de care nu poți trăi decât un fel de viață surogat, nu ceva autentic. Mulți cunosc multe, câte în cer și pe pământ, dar cu anahata blocată, toată cunoașterea lor nu înseamnă nimic. Cunoașterea fără iubire e ca peștele fără apă sau ca pasărea fără aripi.
Și oamenii își poartă în continuare singurătățile lor, numai de ei știute. Se îndrăgostesc, iubesc, apoi sunt dezamăgiți pentru că se agață cu disperare de bărbatul lor, de femeia lor. Devin posesivi, devin geloși, devin controlori. Și în loc să se lase pe ei înșiși să fie canale deschise pentru viață și pentru toți oamenii, ei reduc totul la un singur om, iubirea vieții lor, muza, prințul, zâna zorilor și frumosul frumoșilor. Dar asta nu e conștientizare, să te focusezi doar pe un singur om și să faci din el un idol. Nu îi folosește nici lui, că oricum va fugi speriat când va simți o astfel de sufocare, și nu îți folosește nici ție pentru că te scurgi de energie în zadar, cu mintea agățată de idolul tău.
Inima nu ne face slabi, din contra. Dar fugim adeseori de glasul ei, pentru că așa am fost învățați și virusați cu acest program toxic de luptă și supraviețuire. E ca un paradox. Fugi după ce nu ai și când pui mâna pe acel ceva, deja se aciuează o altă singurătate în suflet. Dar nu vreau să fiu nici fatidic, nici trist, nici resemnat. Pentru că știu că ceea ce e în mine și în noi toți, nu e surogat, nu e minciună, nu e clișeu rece și impersonal. E acolo ceva. Ceva ce se vrea deschis pentru totdeauna. Da, acolo, în inima ta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu