Între raţiune şi suflet
se duce mereu lupta noastră. Şi nu ar trebui să fie o luptă nicidecum. De ce să
ne luptăm, pentru ce, ca să ce? Ca să ne fie bine, toată lumea vrea asta, să se
simtă bine şi cât mai în zona de confort. Oamenii se luptă din răsputeri ca să le
fie bine şi să se simtă cât mai în siguranţă. Ce distorsionat a ajuns acest „bine”!
Toţi îşi doresc binele, dar oare de ce atât de puţini reuşesc să se simtă bine
la urma urmei? E un paradox, ceva inexplicabil totuşi. Lumea fuge cu înverşunare după bine, dar nu reuşeşte mai niciodată să şi pună mâna pe el.
Când eşti omul raţiunii
şi te încrezi doar în ea, se întâmplă ceva naşpa de tot. Îţi bagi sufletul în
cufărul nepăsării şi îl încui acolo cu lacăte şi lanţuri, îl fereci de sus până
jos şi apoi îl trimiţi ca într-un exil, undeva într-un colţ, ca pe o insulă
pustie. Pare o metaforă, dar e o metaforă plauzibilă, priviţi la majoritatea
oamenilor din jur, nu e neapărat să faci ocolul lumii ca să realizezi drama
asta. Priviţi şi la voi înşivă. Cât de mult vă hrăniţi sufletul într-o zi,
într-o săptămână, într-un an? Cât de mult reuşiţi să fiţi de partea sufletului
dumneavoastră într-o viaţă de om?
Oamenii pur raţionali
sunt cei mai nefericiţi oameni. Deşi nu arată asta pentru că, nu-i aşa,
orgoliul, bată-l vina, e cameleonic şi nu poate recunoaşte sub nicio formă că e
nefericit. Raţiunea însăşi te joacă pe degete când sufletul tău nu mai e
prioritar în viaţa ta. Atunci tu, ca individualitate unică, nu mai exişti. Vei
raţiona totul prin prisma ego-ului şi vei suferi îngrozitor fără să îţi dai
seama. Te vei raporta cu raţiunea la tot felul de oameni care nu fac asta,
adică se ghidează doar după sufletul lor. Te vei raporta la aceştia, îi vei
venera şi idolatriza, crezând că ei au nu ştiu ce puteri magice, iar tu,
sărăcuţul de tine, nu le ai nicidecum. Căci, nu-i aşa, te-ai născut sub zodia
neputinţei, a sărăciei, a milei, a bolii. Deci te consideri predestinat la
nefericire. Asta spune raţiunea ta şi chiar e foarte convingătoare. Te convinge
ea că tu nu ai daruri, haruri şi talente, aşa cum are vreun geniu sau vreun
iluminat pe acest pământ. Şi tu începi să crezi asta. Pentru că vocea raţiunii
te amăgeşte non-stop, în timp ce sufletul tău zace în continuare ferecat în
cufărul indiferenţei.
Dacă faci un simplu exerciţiu
şi începi să fii atent la vocile care sună şi răsună în mintea ta permanent,
vei observa că e un talmeş balmeş acolo, de zici că se luptă turcii de numai
surle şi trâmbiţe se aud. E o nebunie acolo, un non-sens, iar dacă nu eşti
focusat pe suflet, tinzi să te înhaţe această vrajă şi să te conducă în starea
de vis necontrolat. Adică eşti prins şi aruncat în acest vis din mintea ta care
nu îţi aparţine. Apare un gând, apoi apare altul, şi tot aşa eşti aruncat
dintr-un vis în altul fără să conştientizezi absolut, dar absolut nimic. Mai pe
scurt şi pe înţelesul tuturor, mintea ţi-o trage în toate felurile şi în toate
poziţiile, când vrea ea şi cum vrea ea. Adică ea te violează şi tu te laşi
violat cu bună ştiinţă. Suferinţa e o doamnă care te seduce, îţi face ochi
dulci, te vrăjeşte, pentru ca mai apoi să te posede, să te violeze şi, în final, să te lase de izbelişte!
Cei care reuşesc în
viaţă sunt doar cei care dau întâietate sufletului lor. Adică ajung să îşi
recunoască ceea ce nimeni nu are la fel ca ei. Adică sufletul tău, acesta nu e
un duplicat, nu e un copy-paste luat de colo şi pus dincolo. Şi acest suflet îl
avem cu toţii, căci fiecare dintre noi ne simţim unici şi avem noi ceva al
nostru pe care nimeni, dar absolut nimeni nu îl mai are. Felul nostru de a fi
ne îndeamnă să fim creativi. Iar ca să fii creativ, e nevoie să îţi accesezi
sufletul. Altfel, doar raţional, nu se poate. Pentru că raţiunea nu poate crea
nimic nou, doar poate copia sau crea tot ce au mai făcut alţii înainte. E mult
mai confortabil aşa pentru mulţi. Să îi asculte sau să privească la alţii care
vorbesc, cântă, scriu sau crează din sufletul lor. Şi ei se minunează privind
la sufletele acestora. E minunat că se minunează, înseamnă că atunci, sufletele
lor vibrează, se trezesc şi bat la porţile acelui cufăr unde au fost ferecate
şi exilate.
Bat pentru că vor şi ele să se exprime, să se arate, să se
descopere. Căci pentru asta au venit sufletele în trupuri de oameni. Ca să le
fie bine. Dar ca să le fie bine, ele se vor creative, altfel nu vor fi
niciodată fericite şi nu îşi pot îndeplini menirea lor spirituală pe pământ.
Dar raţiunea te poate
convinge de contrariul, inclusiv de faptul că nici nu există suflet. Cum poţi
demonstra că există suflet? Nu poţi face asta negru pe alb. Dar intuieşti ceva
, simţi ceva. Intuieşti că există iubire, o simţi ca o energie. Intuieşti şi că
există frică, căci şi pe aceasta o simţi adeseori, deşi nu o vezi niciodată. Iar
dacă nu îţi place cuvântul „suflet” îl poţi înlocui cu altceva, ce ţi se
potriveşte ţie. Nimic nu e bătut în cuie atunci când eşti suveran şi autoritar
pe realitatea ta. Acolo, în pătrăţica ta, tu eşti suveran, nimeni altcineva. Aşa
că acolo, poţi manipula orice idee şi poţi elimina, de asemenea, ideile care nu
îţi convin. Fericirea sau nefericirea ta, nu se află nicăieri altundeva decât
doar în realitatea ta.
Când raţiunea e lăsată
la voia întâmplării, viaţa ta se desfăşoară chiar la voia întâmplării. Acolo nu
e nimic spiritual, doar vibraţia minimală de supravieţuire, de bocet, de
văicăreală, de milă. Unii oameni se identifică total pe această vibraţie şi
încep să îşi joace rolul de fiinţe neputincioase şi mediocre, ca nişte adevăraţi
profesionişti. Am întâlnit mulţi de ăştia. Cum te întâlnesc, încep să ţi se urce
în cap cu văicăreala lor. Dar dacă nu o mai energizezi cu atenţia ta,
văicăreala lor se încheie de la sine, căci nu îşi mai găseşte feedback-ul de
care are atâta nevoie. Când întâlneşti un om, imediat îţi poţi da seama dacă
raţiunea sau sufletul e pe primul loc în viaţa lui. După modul cum vorbeşte, se
plânge sau se bucură de viaţă?
Dar când raţiunea merge
mână în mână cu sufletul, asta e magie pe bune, nu doar clişee seci preluate
din spiritualitatea baby-face. Raţiunea e instrumentul fabulos care dacă este
ghidat de suflet, de-abia atunci simţi că trăieşti viaţa şi că nu doar eşti
trăit de ea inconştient. Când conduce sufletul, simţi că zbori. Când conduce
raţiunea, simţi că te frângi, pentru că raţiunea de obicei aduce scuze, lene,
frică, resemnare, mai nimic bun care să îţi ridice vibraţia. Ea te va îngrijora
şi te va ţine permanent în această grijă lumească cu multe previziuni
apocaliptice ale zilei de mâine, ea nu te va lăsa să trăieşti cu adevărat în
prezent. Ea face presupuneri şi speculează fără nicio noimă. Doar ca să te
vrăjească şi să te fure din prezent.
Însă când sufletul
conduce raţiunea, el devine maestrul adevărat al omului pe pământ. Alt maestru,
dragă omule, nu există aici, căci la oricine altul te vei duce ca să îţi dai
puterea din tine, nu vei căpăta nimic decât numai surogate, amăgiri şi dezamăgiri. Revino aşadar la
autoritatea din tine însuţi şi la adevăratul maestru care e doar sufletul tău. Recunoaşte-l, dezleagă-l, eliberează-l şi pune-l la treabă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu