Către impecabilitatea de sine

Ce înseamnă să fii impecabil cu tine însuţi? Să îţi urmezi crezul şi să stai drept atunci când îl manifeşti. Ce înseamnă să stai drept? Să ai coloană vertebrală, adică ceea ce spui ca fiind „da”, să fie „da” şi ceea ce spui ca fiind „nu”, să fie chiar „nu”. A fi impecabil înseamnă să ai o ţinută impecabilă. Haina nu face pe om, dar îi susţine respectul de sine. O ţinută îngrijită nu e o gaură în cer, dar dacă nu o ai nici pe aceasta, poţi să vorbeşti despre orice că nu vei putea stârni decât cel mult un zâmbet batjocoritor la adresa ta. Când începi să crezi că nu meriţi mare lucru, începi de fapt să îţi semnezi sentinţa ratării cu propria ta mână. Şi pe sentinţa asta ce scrie de fapt? Trei lucruri mari şi late: fraier, bolnav şi falit! Nu interesează pe nimeni că eşti fraier, poţi să fii în continuare toată viaţa aşa, nu te opreşte nimeni. Nu interesează pe nimeni că eşti bolnav, va mai apărea câte unul când are timp şi îţi va mai plânge puţin de milă. Nu interesează pe nimeni că eşti falit, atâta timp cât îţi doreşti bani, dar în sinea ta simţi că nu îi meriţi, nu-i vei avea niciodată.

Când un om începe să nu mai fie impecabil cu viaţa lui, se instaurează declinul social şi dezastrul lăuntric. Exact cum e pe dinăuntru, aşa va arăta şi pe dinafară. Neîngrijit, ponosit, vlăguit, blazat, mirosind a transpiraţie şi rupt în fund. Asta nu ţine de câţi bani ai sau nu ai, ci de faptul că nu mai ai efectiv respect de sine şi nu te mai iubeşti chiar deloc. Şi începi să te târăşti aşa, trăind de pe o zi pe alta, împovărat şi cu umerii lăsaţi, sătul de viaţă, sătul de tine. Când devii aşa, totul în jurul tău începe să decadă pentru că transmiţi permanent energia ta în jur ca pe o otravă. Unii o preiau şi se infestează, alţii încep să-şi ia jucăriile şi să iasă din realitatea ta insuportabilă. Pentru că nimeni nu are nevoie de încă un ratat, de încă un fraier, de încă un bolnav, de încă un falit.

Cum te simţi atunci când porneşti dimineaţa plin de entuziasm, îmbrăcat frumos şi îngrijit, impecabil total cu fiinţa ta? Dar cum te simţi când te îmbraci urât, cu haine rupte sau murdare? Experimentează şi asta dacă ai curaj, totul pleacă de la cele mici şi ajung la cele mari, niciodată invers. Orice poate avea rol de susţinere, căci totul face parte din viaţă, inclusiv haina, inclusiv imaginea, inclusiv atitudinea. Experimentează o zi măcar, impecabilitatea.

Oamenii încă îşi dau cu tifla-n cap la greu. Încă îşi reprimă nevoile şi felul lor unic de a fi, crezând, mai pe faţă mai pe ascuns, că e ceva în neregulă dacă se manifestă din întregul fiinţei lor. Adică după o viaţă trăită doar cu măştile reprimărilor pe faţă, nici tu însuţi nu mai şti cine eşti. Dar continui să reprimi, să îţi pui ziduri, piedici, canoane şi ne-voinţă la greu, crezând că reţeta nemuririi stă în a nu bea cafea sau alcool, în a nu mânca carne, în a ţine tot felul de posturi albe sau negre, inclusiv abstinenţă sexuală. Nimic mai fals. Poţi să le ţii tu pe toate acestea din afară şi să nu îţi folosească la absolut nimic. Din contra, chiar să îţi dăuneze dacă începi să te învinovăţeşti şi să te judeci. Pentru că uneori chiar ai nevoie să treci prin anumite experienţe de viaţă ca să le înţelegi. Nu doar teoretic, ci chiar pe bune. Pentru că sufletul tău nu creşte teoretic, el creşte doar pe bune, adică printre micile şicane şi ironii ale vieţii de zi cu zi, nu visând cai albaştri pe pereţi. Simţirea interioară e chiar tot ceea ce contează. E reperul care nu te minte, pentru că simţirea interioară nu te poate minţi. Dar ca să îi dai credit, e nevoie să linişteşti vârtejul gândurilor compulsive din mintea ta. Altfel, nicio şansă.

Şi nu există reguli de viaţă universal valabile. Când vom înţelege cu toţii că suntem unici şi diferiţi, în acelaşi timp? Nici mai buni ca alţii, nici mai răi, nici mai luminoşi, nici mai întunecaţi. Şi atunci cum mai putem da verdicte şi reguli de viaţă ca să îi cuprindă pe absolut toţi în aceeaşi turmă? Fiecare suflet are drumul său, are menirea sa, are scopul său. Al meu nu e mai bun ca al tău şi nici invers. E doar drumul meu, întrebarea e dacă mi-l asum sau nu? Dacă mi-l asum, înseamnă că puterea e în mine şi nu mai sunt dispus să o dau unuia sau altuia pe nimic. Nu mai sunt dispus să pierd timpul şi energia cu toate prostiile. Dar dacă nu îmi asum drumul ales, rămân înapoi cu turma, tot aşteptând blândul păstor să mă mâne din spate vrând-nevrând. Când ieşi din turmă, rămâi singur oarecum şi puţin derutat. Ai nevoie să te limpezeşti pentru un timp. Dar îţi asumi singurătatea ta, îţi asumi alegerea ta. Practic, te asumi pe tine însuţi. Căci tu eşti singurul reper valabil pentru tine, tu şi simţirea ta. Restul sunt doar personaje care defilează prin realitatea ta şi care îşi dau cu presupusul de cum ar trebui să îţi trăieşti tu singur viaţa. Şi pe cine şi de cine vei asculta? Încă un maestru, încă un guru, încă un popă care îşi dă cu părerea despre cum să îţi trăieşti tu propria ta viaţă? Oare în sufletul tău poate intra altcineva în locul tău? Poate respira, mânca sau trăi cineva în locul tău?

Măcar o zi nu îţi mai bate joc de fiinţa ta prin tot felul de glume proaste folosind la nesfârşit umorul depreciativ. Măcar o zi radiază entuziam şi pasiune, decât să radiezi plafonare şi invidie. Măcar o zi stai drept în faţa vieţii şi nu te apleca în zadar în faţa nimănui. Măcar o zi spune-ţi de mai multe ori că te iubeşti, chiar dacă la început vei suporta mai greu senzaţia de penibil privindu-te ochi în ochi. Obişnuieşte-te cu impecabilitatea ta care te reîntregeşte, nu cu suferinţa ta care te tot îndeamnă să nu faci nimic.

Doar fii mereu impecabil cu vorba ta, cu atitudinea ta, cu mentalitatea ta, cu crezul tău! Fii impecabil cu timpul tău, cu fiinţa ta, cu viaţa ta!