Cunoaşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei!

Şi cum te poţi cunoaşte pe tine însuți? Din ce unghi să te priveşti şi încotro s-o iei ca să te dumireşti? Nu poţi rămâne decât la tine, asta e perspectiva cea mai spirituală dintre toate. Iar abia după ce ai ajuns să te cunoşti şi să renunţi la măştile ipocriziei, poţi spune „o voi lua pe drumul acesta sau pe drumul celălalt”. Dar până atunci, pe orice drum ai lua-o, el te va afunda şi mai mult în ignoranţă, în nemulţumire, în frustrare şi poate chiar în schizofrenie. Da, pentru că atunci când nu îţi cunoşti fiinţa în cele mai întunecate colţuri ale ei, vei trăi doar într-o impresie despre tine, mai mult sau mai puţin denaturată, adică schizofrenică. Îţi vei afişa peste tot în văzul lumii imaginea falsă cu care adeseori te identifici, dar niciodată nu vei putea accepta să te arăţi aşa cum eşti, aşa cum simţi, aşa cum gândeşti. De ce nu o faci? Pentru că ţi-e ruşine. Ţi-e ruşine de natura ta omenească şi vrei neapărat să fii  mereu văzut într-o lumină divină. Are sens? 

Dar această divinitate de unde vine şi tu oare de unde vii? Nu eşti tot de acolo sau încă mai crezi că e ceva ce te separă şi încă nu eşti deja? Da, te separă proiecţia minţii tale care îţi şopteşte să cauţi mereu răspunsuri cât mai complexe în afara ta. Mintea nu se poate ea mulţumi cu nişte răspunsuri simple, ea vrea cât mai multă bătaie de cap ca să-ţi ocupe tot timpul, cu toate prostiile. Ce rost mai are întrebarea de unde vin şi încotro mă duc, dacă eu sunt ca prezenţă aici şi acum, pe această planetă, printre aceşti oameni? E ca şi cum aş pleca undeva departe şi când ajung acolo, rămân cu gândul tot la locul de unde am plecat, în loc să mă bucur şi să explorez locul unde tocmai am venit. Nu mă interesează nici de unde vin, nici unde mă voi duce după ce se va termina cu acest trup. Important e că sunt aici, acum. Și nu sunt degeaba. Important e că simt nevoia să trăiesc. Important e că vreau să-mi fie bine şi să mă bucur de viaţă. Cine mă opreşte şi cine mă împiedică?

Te împiedică adeseori necunoaşterea ta interioară, e adevărat. Te împiedică stările tale alterate în care pici uneori şi nu ştii cum de ai ajuns acolo, în groapa cu şerpi spirituali a depresiei, a angoasei, a nefericirii, a tristeţii, a resemnării, a pasivităţii, a milei de sine, a abandonului, a geloziei, a întunericului. Când te afli în această groapă, tot e ceva, că oricum ai şansa de a te ridica de acolo prin forţe proprii şi apoi de a te mărturisi pe tine celorlalţi, cum ai făcut ca să ieşi de acolo. Uneori însă, lucrurile se întâmplă în aşa fel, încât nu poţi ieşi, simţi că nu mai ai energie şi tot ce ai putea face în această groapă e să sufli suflare de viaţă şi să observi toţi aceşti şerpi spirituali cum vor să se insinueze şi vor să muşte din fiinţa ta. Dacă te vei lupta contra, atunci te vor muşca fără milă. Dacă însă vei avea puterea de a rămâne raţional şi nu vei da atenţie acestor stări trecătoare, vei vedea că toţi aceşti şerpi de care vorbesc, sunt doar iluzii hrănite din grija nesfârşită pe care ţi-o transmite mintea ta. Când nu te afli în momentul prezent şi cu trupul, şi cu mintea şi cu sufletul, ca dintr-un întreg, te afli undeva pe câmpiile elizee, visând la tot felul de cai albaștri pe pereţi care, mai devreme sau mai târziu, te vor duce direct în groapa de care-ţi vorbesc.  

De aceea e necesară cunoaşterea  ta interioară, cea sinceră şi autentică, nu cea plină de clişee împrumutate de prin cărţi. E frumos să te tot autosugestionezi că te iubeşti tare mult, dar acest concept te duce tot spre schizofrenie, una subtilă şi seducătoare, e adevărat. De fapt, nu e necesar să te iubeşti, ci doar să fii, asta implică iubirea fără să te mai forţezi să tot pui mâna pe ea. Tu ești iubire, eu sunt iubire, iar iubirea nu se poate iubi pe ea însăși, nu-i așa? În relaţia de iubire există mereu două persoane, dar oare în tine sunt tot două persoane? Una se urăşte şi cealaltă se iubeşte? Una caută să o seducă şi să o cucerească pe cealaltă? Dar oare ce ţi-ar putea seduce fiinţa ta ca doar să trăieşti pur şi simplu dincolo de concepte şi dincolo de clişee? Aşadar, conceptul cu iubirea de sine, e pur şi simplu schizofrenic şi te menţine doar într-o bulă a amăgirii de sine, tot căutând să activezi în tine o stare care există în tine mod firesc, fără tehnici, fără căutări. De ce vrei să complici lucrurile când ele sunt mai simple decât simplitatea însăşi?

Un alt clişeu pur schizofrenic e şi cel numit „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”! Probabil chiar de asta se întâmplă atâtea „faceri de bine” între oameni, căci tare mult se mai iubesc oamenii pe ei înşişi! Şi e normal ce se întâmplă în relaţii, atâta timp cât omul se află mai mereu în câte o stare alterată care îl separă pur şi simplu de ceea ce este el cu adevărat. Şi atunci îi va face altuia, exact ce îşi face lui însuşi. Se răneşte sufleteşte? Va răni sufleteşte, la rândul său. Se autoviolează prin gânduri distructive? Îi va viola şi mintea altuia prin aceleaşi gânduri distructive. Căci nu poţi da din tine altora, decât ceea ce devii la un moment dat. Hrăneşte-ţi ego-ul doar către putere şi vei observa cum vei căuta să manipulezi pe aproapele într-un mod viclean şi perfid, crezând că îi vrei doar binele. Atunci se instaurează schizofrenia, când discernământul dispare şi apare halucinaţia care te face să confuzi adevărul cu minciuna, lumina cu întunericul şi binele cu răul. 
 
Spiritualitatea e o sabie cu două tăişuri pentru că de cele mai multe ori ea îţi transmite că nu există rău, nu există bine, şi că nu există decât experienţa. Dar experienţa fără discernământ nu poate fi înţeleasă şi nu duce nicăieri, aşa că valoarea ei este nulă. 

Când nu te cunoşti, vei căuta mereu confirmări în afara ta, vei căuta mereu să te porţi într-o manieră falsă şi diplomată, vei căuta mereu răspunsuri, dar niciodată nu vei putea fi mulţumit de vreunul. Dar e necesar cumva să treci şi prin toată această ardere, altfel nu poţi ajunge la miezul fiinţei tale care te centrează imediat ce îţi aduce aminte de tine, de cine eşti tu, dincolo de orice stare alterată care s-ar abate asupra ta. De-abia atunci poţi studia orice, căci nimic nu te-ar mai putea tulbura, nimic nu te-ar mai putea separa de miezul fiinţei tale şi de centrarea ta. 

Însă dacă nu te cunoşti pe tine, poţi cunoaşte întreg universul şi ce se mai află dincolo de el, că oricum nu-ţi va folosi la nimic. Vei umple văzduhul de cuvinte, nimic mai mult! Coboară-ţi cunoaşterea ta în inimă şi sapă acolo cât mai adânc, astfel încât, să ajungi să te centrezi imediat ce atenţia ta se mută către fiinţa ta cea reîntregită, căci doar cunoaşterea de sine îţi dăruieşte adevărata libertate şi numai ea îţi poate spune fără tăgadă şi fără urmă de îndoială: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi fă ce vrei”!