Spiritualitatea reflectată în tumultul vieţii

Nu cred în spiritualitatea nimicului, a vidului, a goliciunii. Nu cred într-o spiritualitate care să nu aibă o asociere în viaţa cotidiană. Nu cred în spiritualitatea contemplativă care nu duce la nimic dincolo de această contemplaţie. Nu cred nici într-o formă de spiritualitate care se rezumă doar la abstracţiuni impersonale, rătăcind la nesfârşit prin labirintul minţii. Nu cred nici într-o spiritualitate teoretică învăluită de cuvinte siropoase. Nu cred nici în spiritualitatea sărăciei şi a umblării cu cortul din loc în loc. Nu cred nici în spiritualitatea care îţi dă libertatea de a manipula minţile slabe şi de a goli cu nonşalanţă buzunarele credulilor. Nu cred nici în spiritualitatea care vrea să mă convingă că am de tras pe aici o karmă grea, a unui trecut plin de învinovăţiri şi greşeli. Adevărata spiritualitate pentru mine, e cea care îşi găseşte utilitatea şi pragamatismul, chiar în tumultul vieţii de zi cu zi!

La fel cum nu cred nici în religia păcatului, a bocetului, a nevredniciei, a micimii umane dusă la rang de idolatrie. Nu cred în religia care mă condiţionează şi mă ameninţă prin pierderea „harului”. Nu cred în religia care impune un mod de viaţă şablonizat şi bătut în cuiele unei moralităţi de faţadă. Nu cred nici în religia unde omul se chinuie să se lupte contra lui însuşi, să nu atingă, să nu privească, să nu cumva să se rănească cu trupul, dar cu mintea fiind într-o continuă „ispită”. Şi la ce bun dacă te opreşti să faci ceva cu trupul, dacă în mintea ta dorinţa te arde ca într-un foc continuu? Nu cred în religia care te ademeneşte să te converteşti la ea, pentru ca mai apoi să te facă să crezi că ceea ce ai trăit până atunci a fost o doar o cumplită rătăcire. Nu cred în religia al cărei dicton „dumnezeiesc” este: „cine nu e cu mine e împotriva mea şi cine nu adună cu mine risipeşte”! Nu cred nici în religia sau spiritualitatea care încearcă să te convingă radicalismul, precum că singurul adevăr îl deţine doar aceasta. Şi nu cred, mai mult ca orice, în religia care te îndeamnă să trăieşti cu „frica de dumnezeu”, astfel încât, după plecarea de aici să fii răsplătit pentru purtare de bună cuviinţă. Pentru mine, aceasta e cumplita sminteală, cumplita rătăcire!

Şi atunci, dacă nu cred în toate acestea, în ce oare aş mai putea crede? Doar în ceea ce se află dincolo de orice speculaţie şi acel ceva se numeşte „eu sunt”. Aici orice presupunere cade cădere jalnică. Aici orice îndoială se dizolvă, căci fiinţa e vie şi acesta e adevărul veşnic viu. Aici orice „chanelling” şi orice transmisie de la orice entitate, oricât de luminoasă ar fi ea, se dizolvă tot la nivelul presupunerilor şi tot la fascinaţia speculativă. Căci fiecare om, aici pe pământ îşi spune povestea sa cu care rezonează. Iar unii din cei care îl vor asculta, vor rezona şi ei pentru un timp, după care îşi vor întoarce faţa spre o poveste nouă, mai fascinantă, mai aurită, mai atrăgătoare. Speculaţia fascinează şi atrage, însă spiritualitatea cea vie e dincolo de presupuneri şi ea se reflectă cu adevărat în viaţa cotidiană de zi cu zi.

Pentru că aici, noi oamenii, am venit pentru o lucrare a noastră. Unii şi-au descoperit-o de mici, alţii o caută de o viaţă şi parcă niciodată nu o re-găsesc. Căci într-adevăr, e vorba de o re-găsire a acestei lucrări. Noi am ales-o şi ne-am creat-o de dinaintea întrupării, urmând ca odată născuţi în trup să o re-găsim şi să o cizelăm, materializând-o în fiecare zi. Căci am uitat de această lucrare, odată ce memoria ni s-a şters la întrupare. Dacă ar fi rămas ea neştearsă, nu am mai fi fost liberi, ci eram doar ca nişte roboţei, fără liber arbitru. Aşa însă, omul caută, se caută, găseşte şi se re-găseşte. Şi astfel, prin această lucrare, el începe să îşi aducă aminte din nou cine este, dincolo de trup, dincolo de sânge şi carne. Această logică mi se pare cea mai plauzibilă la momentul acesta.

Lucrarea care te face să te simţi împlinit sufleteşte e chiar lucrarea ta. Aceştia sunt oamenii care s-au re-găsit şi îşi desăvârşesc, pe cât pot, această lucrare pe pământ. Asta înseamnă să îţi aprinzi focul sacru şi să pui lemnele sacre pe el în fiecare zi. Altfel, el nu se va stinge, dar neîntreţinând acest foc, el se va transforma dintr-o văpaie, într-o luminiţă, abia mai pâlpâind. Şi ce este acest foc şi ce este oare această văpaie? E tocmai vibraţia ta care se vrea menţinută, căci altfel lucrarea ta nu are nici o putere în ea însăşi. Nu îţi poţi cultiva această lucrare dacă nu te afli sus, cât mai sus în această vibraţie. De jos, e mult mai greu să te ridici şi mult mai greu să o iei iarăşi de la capăt.

De aceea, lumea e plină de eroi şi de rataţi, în acelaşi timp. Ratatul îşi tot caută lucrarea sa care îi ridică vibraţia, care îi aprinde focul sacru şi îl reconectează implicit la spiritul său. Şi până ce el nu dă întâietate spiritului său, se va simţi mereu ca un veşnic ratat. Va încerca una, va încerca alta, dar parcă nimic nu poate duce la bun sfârşit, căci nu are in-spiraţia necesară care îi dă această putere generatoare provenită de la spirit. De acea, unii se re-găsesc pe la o vârstă foarte înaintată şi atunci îi vezi cum îşi lucrează fără nici o pauză lucrarea lor. Şi deşi trupul e oarecum slab, spiritul e mereu puternic şi îi îndeamnă mereu să nu se oprească nici măcar pentru o clipă din lucrarea lor. Iar pe de altă parte, sunt mulţi din cei tineri cu trupul, dar atât de ofiliiţi şi de epuizaţi cu sufletul, că par mai îmbătrâniţi decât cei aflaţi la o vârstă înaintată. Şi asta pentru că sufletul tot rabdă ca omul să îşi re-găsească propria sa menire pe pământ, dar odată cu timpul care tot trece, sufletul pare că din ce în ce mai mult se ofileşte.

Însă dincolo de aceşti aparent rataţi, dar totuşi potenţiali lucrători în lumină care încă îşi caută lucrarea lor, se află eroii care nu vor răbda nimic până nu se consacră pe deplin lucrării lor. Unul va fi atras să tot călătorească peste mări şi ţări, peste munţi şi văi, pe unul ca acesta nu îl poţi închide între patru pereţi. Sufletul său, va sparge aceşi pereţi, el nu va suporta asta. Altul, e mereu la masa de studiu, ori citeşte, ori scrie, ori conspectează, ori subliniază. El e permanent „focusat” acolo pe subiectul atenţiei lui. El nu are nevoie de nimic altceva decât de cunoaşterea lui. Unul munceşte cu mâinile, altul cu mintea. Dar dacă fiecare şi-a regăsit lucrarea sa, el nu se va mai pune niciodată în postura de a se compara cu un altul. Căci îşi dă seama perfect pentru ce a venit aici şi că nu are de făcut decât numai un singur lucru: să îşi ducă lucrarea sa până la capăt, indiferent de mediu, de posibilităţi, de susţinere, de laude sau de critică!

Căci lucrarea care te trage către ea şi te face să nu oboseşti niciodată, e însăşi menirea ta!