Vămile prin care am trecut pentru a ajunge la sinele meu

Am pornit cu nădejde într-un pelerinaj către sinele meu, iar ceea ce am putut vedea pe drum, merită povestit. Şi astfel tot mergând, am intrat în primul orăşel, la intrarea căruia scria:
Orăşelul celor cu mintea în trecut!
Stând astfel o vreme acolo, am vorbit cu acei oameni şi am rămas surprins de ceea ce mi-au spus. Unul spunea că multe greşeli făcuse în viaţă şi nu ştia cum să şi le răscumpere, altul că în trecut fusese un mare creator dar şi-a pierdut inspiraţia, alţii îşi aminteau de zilele bune pe care le trăiseră, alţii de tinereţea lor minunată şi tot aşa...

“Şi acum ce faceţi”? am întrebat.

“Acum noi trăim în acest loc pentru a ne povesti trecutul unul altuia cu nostalgie şi regret”, mi-au zis ei.

“Ciudaţi oameni”, mi-am spus, şi am plecat mai departe...

La intrarea în următorul orăşel scria:
Orăşelul celor cu mintea în viitor!
Aici de cum am intrat, toţi au năvălit spre mine, abia aşteptând să îmi povestească câte ceva. Unul îmi spunea despre dorinţa lui de a face o casă, altul se tot gândea la o afacere prosperă, un altul îşi făcea tot felul de planuri, un altul se tot gândea cum ar fi să aibă şi el o familie...
“Şi ce faceţi pentru îndeplinirea acestor dorinţe”? am întrebat eu.

“Nu facem nimic concret, doar aşteptăm să apară cineva care să ne ajute sau un moment prielnic”, au răspuns ei.

“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Următorul orăşel avea o inscripţie mare pe care scria:
Orăşelul necazurilor închipuite!
Aici era mare jale şi plânsul se auzea de dinainte de a intra. M-au înconjurat şi au început să mi se plângă, care mai de care. Unul, că ce va face dacă vremea se va strica şi recolta lui va fi compromisă, altul, că ce va face dacă îşi va pierde toată averea agonisită de o viaţă, altul se întreba ce va mânca mâine dacă nu va mai avea de lucru, altul se frământa cum va putea rezista la o boală dacă se va îmbolnăvi, altul se îngrijora de cine-l va îngropa dacă va rămâne singur...
“Şi totuşi, acum sunteţi bine”, le-am spus eu.

“Da, dar mereu ne tot frământăm ce se va întâmpla cu noi dacă...”

“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Apoi am ajuns la o altă intrare unde scria mare:
Orăşelul celor care şi-au pus nădejdea într-un salvator!
Aici tristeţea se simţea de departe şi cu greu m-am putut apropia.
Şi am văzut tot felul de oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în negru, bărbaţii cu bărbi lungi, iar femeile acoperite de numai ochii li se vedeau. De atâtea lacrimi feţele li se uscaseră, căci citeau mereu în genunchi din tot felul de cărţulii, bolborosind mereu aceleaşi cuvinte “doamne miluieşte şi iar doamne miluieşte”. Aceştia mă ameninţau cu tot felul de chinuri după moarte sau cu tot felul de răsplăţi care mi s-ar fi dat gratis dacă aş crede în salvatorul lor, asta bineînţeles, tot după moarte. Îmi tot spuneau să rămân cu ei acolo şi să aşteptăm împreună toată răsplata care ni s-ar fi cuvenit.
“Şi totuşi acum sunteţi în viaţă, ce aveţi de gând să faceţi cu ea?” i-am întrebat.

“Nu facem nimic, ci doar ne plângem păcatele şi aşteptăm iertarea domnului dumnezeului nostru”!

“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

La o altă intrare scria:
Orăşelul unde frica e la mare preţ!
Aici, imediat de cum am intrat, au dat buluc toţi, încercând să mă convingă să mă întorc din drum, căci e foarte periculos ce fac şi multe primejdii mă vor întâmpina. Dar dacă rămân la ei, voi fi în cel mai sigur loc. Căci cetatea lor şi-au înconjurat-o de jur împrejur cu ziduri groase, astfel încât să fie în deplină siguranţă. Nimeni nu ieşea din cetate, niciodată.
“Şi totuşi de ce vă e atât de frică”? am întrebat.

“Pentru că aşa am fost învăţaţi de mici, de mai marii noştri, să rămânem mereu aici, să nu punem întrebări şi să nu căutăm răspunsuri”.

“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Tot mergând, am văzut o altă inscripţie:
Orăşelul celor nemulţumiţi!
Stând o vreme aici, am văzut cum cei din acest loc, de dimineaţă de cum făceau ochi, începeau să se răstească unii la alţii, să înjure şi să se ocărască pe ei înşişi. Ba dădeau vina pe un dumnezeu care era foarte preocupat să le facă rău, ba pe faptul că munca lor nu le era recunoscută, ba că guvernul nu făcea nimic pentru ei, ba că erau prea multi bogaţi, iar din cauza lor ei rămâneau mereu săraci. Ei doar boscorodeau, doar cârcoteau şi doar se bârfeau unii pe alţii, dar nu făceau nimic constructiv cu viaţa lor.
“Şi totuşi nu vă lipseşte nimic”, le-am spus.

“Da, dar când ne uităm în ograda altora, toate nemulţumirile vin asupra noastră”!

“Ciudaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Apoi, tot mergând am dat de o altă poartă, o noutate chiar, pe care scria:

Orăşelul celor ce trăiesc în ireal mai mult decât în real!

Aici peste tot oameni care erau ca nişte roboţi. Mergeau teleghidaţi ţinând în mâini tot felul de ecrane. Nu se priveau ochi în ochi, nu îşi vorbeau, nu se ascultau. În maşini, la fel, oameni cu ochii în ecrane. Erau absorbiţi şi prinşi ca într-o vrajă. Nu zâmbeau, nu gesticulau, doar priveau în ecrane şi tastau de zor.

"Ce faceţi voi pe aici"?, i-am întrebat mirat.

"Noi ţesem şi tot ţesem vise virtuale în imaginaţia noastră". 

"Şi sunteţi fericiţi"?

"Ce e aceea fericire"? m-au întrebat aceştia...

După ce am plecat de la aceştia şi după tot ce văzusem prin orăşelele prin care trecusem, mă tot întrebam dacă sunt pe drumul cel bun. Căci vedeam din când în când câte o răscruce de drumuri, dar eu mergeam tot înainte deşi drumurile se bifurcau des. Atunci m-am întrebat, oare unde aş putea ajunge dacă aş alege să mă abat din drumul cel vechi?

Și astfel, celor pe care i-am întâlnit până acum, le-am lăsat până şi praful de pe picioare şi am înaintat, schimbând cu curaj traseul.

Pe noul drum, primul orăşel se numea:

Orăşelul sănătăţii radiante!
Aici poposind o vreme, am observat că de cum se sculau în prima clipă, oamenii zâmbeau cu bucurie şi mulţumeau zilei care tocmai răsărise în faţa lor. Acolo nu era nici urmă de boală, iar întrebându-i cum de toţi sunt aşa de sănătoşi, mi-au spus că ei niciodată nu se gândesc nici la moarte, nici la boală, nici la doctori, ci mulţumesc şi sunt plini de recunoştiinţă întregii vieţi, doar pentru simplu fapt că trăiesc.

“Minunaţi oameni” mi-am spus şi am plecat mai departe...

La următoarea intrare scria:
Orăşelul celor cu adevărat credincioşi!
Aici, toţi erau plini de optimism şi pentru că nu aveau nici măcar o urmă de îndoială în suflet, fiecare gând se concretiza în creaţii fabuloase. Aici nu exista invidie şi nici gânduri ascunse, căci toţi se susţineau unii pe alţii, se admirau şi se încurajau reciproc.

“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

La următoarea poartă scria:
Orăşelul celor cu adevărat curajoşi!
Aici toţi oamenii experimentau continuu, fără să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă ar da cumva greş. Aceştia nu-şi pierdeau nici măcar o secundă cu cârcoteala, cu ce a mai făcut x sau y,ori ce s-a mai întâmplat prin locuri care nu aveau nici o legătură cu realitatea lor. Şi astfel tot experimentând, îşi creau noi obişnuinţe, noi reţele neuronale şi învăţau mereu lucruri noi. Fiind în comuniune permanentă, învăţau mereu unii de la alţii, fără să se compare între ei.

“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

În următorul orăşel, scria la intrare:
Orăşelul celor autentici!
Aici fiecare om îşi urma scopul său, fără să plece urechea la ce aveau alţii de spus despre el. Aşa cum simţeau, tot aşa vorbeau, aşa cum gândeau, tot aşa trăiau. Nu ştiau ce este penibilul pentru că erau permanent conectaţi la sinele lor. Iar fiind mereu în această stare, vibraţia lor creştea şi radia fără oprire.

“Minunaţi oameni” mi-am spus, şi am plecat mai departe...

Şi astfel tot mergând, am mai ajuns într-un loc, la a cărui intrare scria:
Orăşelul celor care s-au regăsit pe ei înşişi!
Aceştia care au ales să rămână aici, au trecut prin multe experienţe, unele dureroase, din care au învăţat nenumărate lecţii. Aceştia au făcut şi multe greşeli pe care însă şi le-au asumat ca fiind tot experienţe. Dar nu îşi mai aduceau aminte de ele. Căci s-au iertat pe deplin pe ei înşişi şi şi-au mulţumit din suflet pentru experienţele prin care au trecut.
Aici oamenii nu aveau nici trecut, nici viitor. Ci trăiau permanent doar în prezent, fără să încerce să controleze viaţa, fără să controleze vieţile altora, fără să judece pe nimeni, nici măcar pe ei înşişi!

Lăsau totul să decurgă firesc şi de la sine, înţelegând în cele din urmă, că tot ceea ce le intră în viaţă se întâmplă spontan şi minunat în acelaşi timp. Iar singura divinitate pe care o recunoşteau, era cea din ei înşişi. Pentru aceasta nu aveau nevoie de religii, de ritualuri, de biserici sau temple. Adevărata smerenie am văzut-o doar la aceştia care erau pe deplin conştienţi de cine sunt ei cu adevărat şi nu se mândreau deloc cu aceasta, pentru că spiritul de competiţie nu-şi găsea rostul între ei, căci li se părea o pierdere de vreme să se ia la întrecere unii cu alţii.

Atunci m-am oprit şi nu am vrut să mai plec, căci îmi găsisem cu adevărat locul. Şi mi-am mulţumit mie însumi pentru curajul de a schimba calea atunci când realizasem că drumul cel vechi era un non-sens care nu mă ducea nicăieri.
Şi astfel mi-am desţelenit toate buruienile, am arat pământul şi într-un pământ nou, adică în noua minte, mi-am sădit noile gânduri. Iar acestea crescând ca nişte arbori luminoşi, şi-au făcut locaş în suflet, acolo unde s-au înfiripat harismele iubirii: bucuria, pacea, răbdarea, compasiunea, bunătatea, credinţa, armonia şi toată lumina care izvorăşte din acestea...